Pat Barker, Another World, Penguin Books, London, 1999 (este ediția pe care am citit-o).
Ediția originală: Pat Barker, Another World, London, Viking Press, 1998.
Din câte îmi dau seama, nu există (până acum) o traducere în limba română a acestei cărți.
Goodreads: 3,45/5; Amazon: 3,8/5.
Mi-a luat o veșnicie să citesc acest roman. Și nu pentru că ar fi fost prea lung sau pentru că am fost nevoit să-l citesc în engleză. Nu, dar a fost pur și simplu groaznic. Horror, dacă se acceptă anglicisme. Deși nu cred că se încadrează în acest gen literar, dar pentru mine, ca ”cititor obișnuit”, a fost oarecum prea mult. M-am chinuit realmente să termin cartea, fiindu-mi frică de fiecare cuvânt care urma.
Autoarea este o fină cunoscătoare a naturii umane și abordează cu temeritate subiecte aproape tabu (credeați că nu mai există?). Da, moartea pare să fie mai degrabă un subiect la modă, dar nu în felul în care o privește Pat Barker. Apoi, fratricidul nu e tocmai întâlnit (cel puțin nu în cărțile pe care le-am citit eu) iar despre copii, de obicei, citim doar de bine, ei fiind de cele mai multe ori personificarea inocenței. Ori, în acest roman, personajul cel mai sinistru este un copil, Gareth. Știm din experiență că uneori copiii sunt cruzi; ne putem imagina, de asemenea, că viziunea lor despre viață, despre bine și rău, este încă ambiguă și neclară. Ceea ce face acest roman aproape imposibil de citit este realismul său. Caracterele sunt atât de bine conturate încât par cât se poate de reale, gândurile și acțiunile lor sunt absolut perfect motivate psihologic, și doar apariția fantomei (un roman realist cu fantome???) mai diluează realitatea și induce o notă de fantastic.
Tema fundamentală și centrală a romanului pare să fie ura dintre frați, la vârste fragede. Ea apare la trei generații distincte: cea mai îndepărtată, a lui Robert și Muriel Fanshawe față de fratele lor mai mic, James; cea a lui Geordie, veteranul de 101 ani din Primul Război Mondial care se culpabilizează pentru moartea fratelui său, Harry, în timpul marii conflagrații; și cea a lui Gareth (și parțial Miranda) față de fratele lor vitreg, Jasper. Autoarea ne cam lasă în ceață cu privire la conexiunile simbolice între aceste trei situații, unificate doar prin Nick, caracterul central al romanului și totodată singurul care cunoaște toate cele trei cazuri.
Finalul cărții lasă deoparte tensiunile din familia lui Nick pentru a se concentra asupra singurului fir narativ pe care autoarea îl duce până la capăt: cel legat de Geordie. Felul în care Geordie se îndreaptă conștient spre moarte este absolut terifiant dar cât se poate de realist: oricine a avut în familie pe cineva în această situație nu poate să rămână insensibil la descrierile plastice, de o acuratețe și un naturalism ieșit din comun, mergând până la cel mai mic detaliu. Atunci când Geordie afirmă că este în iad, cititorul este alături de el, cu singura diferență că are oricând o cale de scăpare.
Mi-a luat o veșnicie să citesc acest roman. Și nu pentru că ar fi fost prea lung sau pentru că am fost nevoit să-l citesc în engleză. Nu, dar a fost pur și simplu groaznic. Horror, dacă se acceptă anglicisme. Deși nu cred că se încadrează în acest gen literar, dar pentru mine, ca ”cititor obișnuit”, a fost oarecum prea mult. M-am chinuit realmente să termin cartea, fiindu-mi frică de fiecare cuvânt care urma.
Autoarea este o fină cunoscătoare a naturii umane și abordează cu temeritate subiecte aproape tabu (credeați că nu mai există?). Da, moartea pare să fie mai degrabă un subiect la modă, dar nu în felul în care o privește Pat Barker. Apoi, fratricidul nu e tocmai întâlnit (cel puțin nu în cărțile pe care le-am citit eu) iar despre copii, de obicei, citim doar de bine, ei fiind de cele mai multe ori personificarea inocenței. Ori, în acest roman, personajul cel mai sinistru este un copil, Gareth. Știm din experiență că uneori copiii sunt cruzi; ne putem imagina, de asemenea, că viziunea lor despre viață, despre bine și rău, este încă ambiguă și neclară. Ceea ce face acest roman aproape imposibil de citit este realismul său. Caracterele sunt atât de bine conturate încât par cât se poate de reale, gândurile și acțiunile lor sunt absolut perfect motivate psihologic, și doar apariția fantomei (un roman realist cu fantome???) mai diluează realitatea și induce o notă de fantastic.
Tema fundamentală și centrală a romanului pare să fie ura dintre frați, la vârste fragede. Ea apare la trei generații distincte: cea mai îndepărtată, a lui Robert și Muriel Fanshawe față de fratele lor mai mic, James; cea a lui Geordie, veteranul de 101 ani din Primul Război Mondial care se culpabilizează pentru moartea fratelui său, Harry, în timpul marii conflagrații; și cea a lui Gareth (și parțial Miranda) față de fratele lor vitreg, Jasper. Autoarea ne cam lasă în ceață cu privire la conexiunile simbolice între aceste trei situații, unificate doar prin Nick, caracterul central al romanului și totodată singurul care cunoaște toate cele trei cazuri.
Finalul cărții lasă deoparte tensiunile din familia lui Nick pentru a se concentra asupra singurului fir narativ pe care autoarea îl duce până la capăt: cel legat de Geordie. Felul în care Geordie se îndreaptă conștient spre moarte este absolut terifiant dar cât se poate de realist: oricine a avut în familie pe cineva în această situație nu poate să rămână insensibil la descrierile plastice, de o acuratețe și un naturalism ieșit din comun, mergând până la cel mai mic detaliu. Atunci când Geordie afirmă că este în iad, cititorul este alături de el, cu singura diferență că are oricând o cale de scăpare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu