Scenariul: Eduardo Luján Urzáiz.
Cu: Ignacio López Tarso, Ana Luisa Peluffo, Pedro Armendáriz Jr., Tina Romero, Jorge Martínez de Hoyos.
Filmul nu este recomandat copiilor și adolescenților sub 16 ani datorită scenelor de violență și evidențierea unor practici sexuale.
IMDb: 6,3/10.
Nu am văzut prea multe filme mexicane la viaţa mea. Sigur, imaginea despre Mexic a fost mai mereu influenţată de clişeele inspirate din numeroasele producţii americane care se referă într-un fel sau altul şi la Mexic.
Nimic mai revelator însă decât un film mexican în care imaginea Revoluţiei este privită dintr-o perspectivă surprinzător de critică şi totodată realistă. În plus, este vorba despre o anumită faţetă a Revoluţiei mexicane, cea din Yucatán, unde, în anul 1915 (iată, au trecut peste 100 de ani de atunci!), oligarhii locali, câteva zeci de familii care controlau economia şi comerţul cu henequén, o plantă industrială (textilă) care creşte doar în Yucatán şi asupra căreia deţineau un monopol global, doreau să-şi păstreze cu orice preţ privilegiile. În contextul unei societăţi organizate pe un sistem asemănător castelor indiene, această aristocraţie extrem de bogată a fost numită "casta divină".
Aceste familii l-au angajat pe colonelul Abel Ortiz Argumedo (Pedro Armendáriz Jr.) ca să creeze o armată cu proprii lor angajaţi (practic sclavi), transformaţi peste noapte în soldaţi, pentru a apăra Yucatán-ul (devenit separatist) de armata revoluţionară constituţionalistă condusă de generalul Salvador Alvarado (Jorge Martinez de Hoyos).
Filmul nu se concentrează deloc asupra scenelor de luptă sau război; acesta rămâne mereu în fundal, ca o ameninţare, ca element care produce mereu fapte şi consecinţe. Spre deosebire de filmele "clasice" cu eroi şi anti-eroi, cei doi conducători de oaste sunt mai degrabă personaje secundare, care apar mai mult în calitate de ideologi decât ca strategi militari. În fond, nu este altceva decât un contrapunct între ideologia capitalistă primitivă, aproape banditească, a lui Argumedo, şi filosofia de sorginte socialistă, populară şi anti-clericală a lui Alvarado. Filmul se putea realiza la fel de bine şi fără aceştia doi; în special inserţia scenelor cu Alvarado îi conferă un aspect de documentar, oarecum în mod inoportun.
Acţiunea propriu-zisă se desfăşoară aproape exclusiv în familia şi în jurul familiei lui Don Wilfrido (Ignacio López Tarso), un magnat fără prea multe scrupule şi care îşi trimite singurul său fiu, Efraín (Jorge Balzaretti), la luptă. Este oare acesta un act de eroism sau mai degrabă prostie, ignoranţă, nepăsare faţă de propriul copil? Este independenţa Yucatánului o aspiraţie firească sau mai curând doar o modalitate de a păstra bogăţiile şi privilegiile, inclusiv dreptul senioral, în varianta (latino-)americană?
În orice caz, familia lui Don Wilfrido este în descompunere, în dezagregare, care se intensifică pe măsură ce armata revoluţionară / constituţionalistă se apropie de Mérida. Don Wilfrido însuşi, personajul negativ prin definiţie, îşi pierde încetul cu încetul siguranţa şi luciditatea.
Personajele cele mai interesante sunt însă cele feminine. Dacă soţia lui Don Wilfrido, Doňa Amira (Blanca Torres), pare să fie împăcată cu situaţia şi îşi îneacă amarul în alcool, fiica sa Elidé (Tina Romero) suferă transformări spectaculoase, ajungând în situaţia de a-şi renega tatăl. Este de altfel personajul dramatic cel mai interesant şi cel mai captivant, mai ales că nu se potriveşte cu vreun clişeu tipic al "eroinei", Elidé nefiind vreo revoluţionară, ci mai degrabă o victimă a unui context social aparte, care încearcă să-şi regăsească identitatea şi calea spre supravieţuire.
Un personaj feminin şi mai ambiguu este Tulita (Ana Luisa Peluffo), al cărui rol de agent dublu / spion / trădător este greu de definit sau de încastrat în nişte canoane. Prezenţa unor personaje feminine atât de complexe într-un film despre Revoluţia Mexicană (dominată în mod normal de personaje şi eroi de sex masculin) este mai mult decât surprinzătoare.
Filmul prezintă cu un realism specific documentarelor situaţia deosebit de grea a populaţiei băştinaşe, de amerindieni şi mayaşi, care munceau pe imensele plantaţii de henequén. Fără îndoială că un asemenea film putea la fel de bine să fi fost ecranizat şi în perioada comunistă din România, întrucât, în ansamblu, socialiştii sunt cei "buni", care au alături de ei clasele oprimate şi subjugate, iar capitaliştii sunt cei "răi", o mână de oameni care controlau întreaga economie şi nu se dădeau în lături de la nimic pentru a-şi menţine supremaţia politică şi economică, având alături de ei şi pe reprezentanţii Bisericii.
Nu am văzut prea multe filme mexicane la viaţa mea. Sigur, imaginea despre Mexic a fost mai mereu influenţată de clişeele inspirate din numeroasele producţii americane care se referă într-un fel sau altul şi la Mexic.
Nimic mai revelator însă decât un film mexican în care imaginea Revoluţiei este privită dintr-o perspectivă surprinzător de critică şi totodată realistă. În plus, este vorba despre o anumită faţetă a Revoluţiei mexicane, cea din Yucatán, unde, în anul 1915 (iată, au trecut peste 100 de ani de atunci!), oligarhii locali, câteva zeci de familii care controlau economia şi comerţul cu henequén, o plantă industrială (textilă) care creşte doar în Yucatán şi asupra căreia deţineau un monopol global, doreau să-şi păstreze cu orice preţ privilegiile. În contextul unei societăţi organizate pe un sistem asemănător castelor indiene, această aristocraţie extrem de bogată a fost numită "casta divină".
Aceste familii l-au angajat pe colonelul Abel Ortiz Argumedo (Pedro Armendáriz Jr.) ca să creeze o armată cu proprii lor angajaţi (practic sclavi), transformaţi peste noapte în soldaţi, pentru a apăra Yucatán-ul (devenit separatist) de armata revoluţionară constituţionalistă condusă de generalul Salvador Alvarado (Jorge Martinez de Hoyos).
Filmul nu se concentrează deloc asupra scenelor de luptă sau război; acesta rămâne mereu în fundal, ca o ameninţare, ca element care produce mereu fapte şi consecinţe. Spre deosebire de filmele "clasice" cu eroi şi anti-eroi, cei doi conducători de oaste sunt mai degrabă personaje secundare, care apar mai mult în calitate de ideologi decât ca strategi militari. În fond, nu este altceva decât un contrapunct între ideologia capitalistă primitivă, aproape banditească, a lui Argumedo, şi filosofia de sorginte socialistă, populară şi anti-clericală a lui Alvarado. Filmul se putea realiza la fel de bine şi fără aceştia doi; în special inserţia scenelor cu Alvarado îi conferă un aspect de documentar, oarecum în mod inoportun.
Acţiunea propriu-zisă se desfăşoară aproape exclusiv în familia şi în jurul familiei lui Don Wilfrido (Ignacio López Tarso), un magnat fără prea multe scrupule şi care îşi trimite singurul său fiu, Efraín (Jorge Balzaretti), la luptă. Este oare acesta un act de eroism sau mai degrabă prostie, ignoranţă, nepăsare faţă de propriul copil? Este independenţa Yucatánului o aspiraţie firească sau mai curând doar o modalitate de a păstra bogăţiile şi privilegiile, inclusiv dreptul senioral, în varianta (latino-)americană?
În orice caz, familia lui Don Wilfrido este în descompunere, în dezagregare, care se intensifică pe măsură ce armata revoluţionară / constituţionalistă se apropie de Mérida. Don Wilfrido însuşi, personajul negativ prin definiţie, îşi pierde încetul cu încetul siguranţa şi luciditatea.
Personajele cele mai interesante sunt însă cele feminine. Dacă soţia lui Don Wilfrido, Doňa Amira (Blanca Torres), pare să fie împăcată cu situaţia şi îşi îneacă amarul în alcool, fiica sa Elidé (Tina Romero) suferă transformări spectaculoase, ajungând în situaţia de a-şi renega tatăl. Este de altfel personajul dramatic cel mai interesant şi cel mai captivant, mai ales că nu se potriveşte cu vreun clişeu tipic al "eroinei", Elidé nefiind vreo revoluţionară, ci mai degrabă o victimă a unui context social aparte, care încearcă să-şi regăsească identitatea şi calea spre supravieţuire.
Un personaj feminin şi mai ambiguu este Tulita (Ana Luisa Peluffo), al cărui rol de agent dublu / spion / trădător este greu de definit sau de încastrat în nişte canoane. Prezenţa unor personaje feminine atât de complexe într-un film despre Revoluţia Mexicană (dominată în mod normal de personaje şi eroi de sex masculin) este mai mult decât surprinzătoare.
Filmul prezintă cu un realism specific documentarelor situaţia deosebit de grea a populaţiei băştinaşe, de amerindieni şi mayaşi, care munceau pe imensele plantaţii de henequén. Fără îndoială că un asemenea film putea la fel de bine să fi fost ecranizat şi în perioada comunistă din România, întrucât, în ansamblu, socialiştii sunt cei "buni", care au alături de ei clasele oprimate şi subjugate, iar capitaliştii sunt cei "răi", o mână de oameni care controlau întreaga economie şi nu se dădeau în lături de la nimic pentru a-şi menţine supremaţia politică şi economică, având alături de ei şi pe reprezentanţii Bisericii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu