Cvartetul Borodin - Cvartetul nr. 1 în La major de Alexander Borodin (1979)

Cvartetul Borodin - Cvartetul nr. 1 pentru două viori, o violă și un violoncel în La major de A. Borodin, Melodiya, Moscova, 1979.

A1. Moderato - Allegro 13:27

A2. Andante con moto 7:44

B1. Scherzo. Prestissimo 5:16

B2. Andante - Allegro Risoluto 10:38

Cvartetul Borodin era format din:

Mihail Kopelman - vioara 1

Andrei Abramenkov - vioara 2

Dmitri Șebalin - violă

Valentin Berlinsky - violoncel

Amazon: 5/5; Rate Your Music: 3,82/5 (notele sunt pentru ediția ”internațională”, scoasă de EMI în 1987, care conține și mai cunoscutul Cvartet nr. 2).

În anii 70 și chiar 80, ca să asculți muzică îți trebuia în primul rând un pick-up, și bineînțeles discuri. Era o perioadă în care muzica clasică era mai bine reprezentată în magazinele de specialitate (atâtea câte erau) și orice disc era considerat ca fiind o valoare, cu atât mai mult cele din străinătate. Tinerii aveau la dispoziție și discuri cu muzică ”ușoară” dar pentru cine vroia ceva mai deosebit (rock, de exemplu) era deja complicat. Era și o întreagă industrie muzicală ”la negru”, cu discuri ”pe sub mână”. Abia mai apoi au apărut benzile de magnetofon iar în 1986 am primit primul casetofon, cadou de la unchiul meu din America (de fapt, din Canada), marca Sharp, pe care îl păstrez și astăzi. Atunci mă uitam la el cam cum m-aș uita acum la o navetă spațială gata de decolare.

Revenind la discuri, părinții mei ascultau destulă muzică clasică și, vrând-nevrând, ascultam și eu cu ei. Abia în prezent pot aprecia cum se cuvine educația muzicală primită în acei ani.

Cvartetul Borodin s-a format în anul 1945 la Moscova, inițial fiind Cvartetul Conservatorului din Moscova. Din 1955 și-a schimbat numele în cel actual - cvartetul încă mai funcționează, dar ultimul său membru ”original”, Valentin Berlinsky, a decedat în 2007, după ce a făcut parte din cvartet vreme de 62 de ani, probabil un record mondial! La jumătatea anilor 1970 doi dintre membrii ”originali” au decis să părăsească cvartetul - Rostislav Dubinsky (vioara 1) și Yaroslav Alexandrov (vioara 2), primul plecând în Occident. Ceilalți doi membri rămași, Valentin Berlinsky (violoncel) și Dmitri Șebalin (violă) au fost nevoiți să-și găsească noi colegi, aceștia fiind, în cele din urmă, Mihail Kopelman (vioara 1) și Andrei Abramenkov (vioara 2). În această formulă, cvartetul a funcționat până în 1996, după care au mai fost schimbări. În prezent, este format din Ruben Aharonian (vioara 1), Serghei Lomovsky (vioara 2), Igor Naidin (violă) și Vladimir Balșin (violoncel).

La finalul anilor 70, cvartetul a reapărut pe scenă după o pauză, necesară pentru ca cei patru membri să se sincronizeze perfect. Deși renumiți pentru colaborarea cu Șostakovici, primele albume pe care le-au editat în noua formulă au cuprins cvartetele de coarde ale lui Alexander Borodin, cel care dă numele cvartetului. Probabil nu întâmplător în 1979 s-a înregistrat acest disc, cu Cvartetul nr. 1 în La major al lui Borodin, deoarece atunci se împlineau exact 100 de ani de la finalizarea acestei compoziții de către marele chimist și compozitor rus.

Muzica este într-adevăr deosebită, un mix de sentimente și emoții perfect transmis de cei patru instrumentiști. Mai puțin cunoscut decât Cvartetul nr. 2 al aceluiași Borodin (care cuprinde și Notturno în partea a treia), Cvartetul nr. 1 este o compoziție specifică perioadei romantice din muzica clasică. Deși Borodin a făcut parte din ”Grupul celor Cinci” compozitori ruși deciși să creeze muzică tipic slavă, îndepărtându-se așadar în mod programatic de muzica clasică germană, în această compoziție influențele germane (Beethoven, Haydn) sunt evidente, deși există și o nuanță ”rusă” sau ”slavă” decelabilă în anumite părți.

Deși am mai ascultat această compoziție și în alte interpretări (există acum numeroase variante, disponibile și online), este greu de imaginat, cel puțin pentru mine, o interpretare mai bună decât cea a Cvartetului Borodin. Este, oricum, varianta ”oficială” după care ar trebui să se ghideze toți cei care vor dori să interpreteze Cvartetul nr. 1 al lui Borodin.

Josh and S.A.M. / Josh și S.A.M. (1993)

Regia: Billy Weber. Producător: Martin Brest.
Scenariul: Frank Deese.
Cu: Jacob Tierney, Noah Fleiss, Martha Plimpton, Stephen Tobolowsky, Joan Allen.
Este recomandat ca filmul să fie vizionat de copiii sub 12 ani doar cu acordul părinților.
IMDb: 5,8/10; Rotten Tomatoes: 14%; SensCritique: 3/10.

Din când în când, mai vedem și filme slabe (ca să nu le zic proaste). Nu e neapărat, bineînțeles, să și scriem ceva despre ele. Totuși, în cazul acestui film, mi-a trebuit mult să mă gândesc de ce este totuși un film slab? Doar fiindcă nu mi-a plăcut mie? 

Pentru început, este prea siropos și lacrimogen. Un film centrat pe doi copii, Josh (Jacob Tierney) și Sam (Noah Fleiss), nu poate să aibă o altă audiență decât tot niște copii, sau eventual niște mame care să plângă corespunzător și să-și dea seama, din conținutul filmului, că oricât de degenerate ar fi ele și partenerii lor, totuși n-au ajuns încă la halul în care sunt părinții celor doi. De altfel, aș spune că a devenit o modă ca producțiile cinematografice să se axeze pe acest gen de familii, dezbinate, separate, cum sunt cea a lui Thomas Whitney (Stephen Tobolowsky) și Caroline (Joan Allen). Aceasta este premisa de plecare a aventurii celor doi copii, care este însă prea fantasmagorică pentru a fi credibilă.

Ei trec prin tot felul de situații mai mult sau mai puțin dificile dar ceea ce mi s-a părut, de la început, greu de ”înghițit”, a fost abilitatea celor doi de a conduce o mașină (și nu orice mașină), cale de sute de kilometri, până la întâlnirea cu Alison (Martha Plimpton), care preia apoi, tot temporar, rolul de șofer. De altfel apariția lui Alison a părut că duce filmul la un alt nivel dar apoi ea a și dispărut, așa cum a și apărut, fără a lăsa nimic notabil în urmă, decât o eventuală idee, cam exagerată în acest context, că și copiii de 12 ani se pot îndrăgosti.

O explicație merită și acronimul S.A.M., care provine de la ”strategically altered mutant”, o creație a imaginației lui Josh, care a fost preluată de micuțul Sam pe toată durata aventurii, ceea ce l-a făcut să se creadă invincibil și capabil de aproape orice. O parte din tensiunea producției se datorează și acestei convingeri a lui Sam.

Filmul nu duce aproape nicăieri iar finalul este previzibil: cei doi revin la tatăl lor și realizează că, indiferent cât de rău ar fi acasă, tot e mai bine decât singur, în lumea largă. Spectatorii adulți, cu lacrimi în ochi, răsuflă ușurați; copiii s-ar putea să se gândească însă că, dimpotrivă, să pleci de acasă e ”cool”.
Interpretarea celor doi actori principali - copiii Jacob Tierney și Noah Fleiss - este remarcabilă, având în vedere și vârsta. În mod normal, un astfel de film ar fi trebuit să constituie o rampă de lansare pentru cei doi, care însă (deși au trecut mai bine de două decenii de atunci) sunt tot niște iluștri necunoscuți. Eșecul pare să-l fi marcat și pe Billy Weber, care nu și-a mai încercat talentul de regizor de la acest film, rămas singurul din cariera sa.