Josh and S.A.M. / Josh și S.A.M. (1993)

Regia: Billy Weber. Producător: Martin Brest.
Scenariul: Frank Deese.
Cu: Jacob Tierney, Noah Fleiss, Martha Plimpton, Stephen Tobolowsky, Joan Allen.
Este recomandat ca filmul să fie vizionat de copiii sub 12 ani doar cu acordul părinților.
IMDb: 5,8/10; Rotten Tomatoes: 14%; SensCritique: 3/10.

Din când în când, mai vedem și filme slabe (ca să nu le zic proaste). Nu e neapărat, bineînțeles, să și scriem ceva despre ele. Totuși, în cazul acestui film, mi-a trebuit mult să mă gândesc de ce este totuși un film slab? Doar fiindcă nu mi-a plăcut mie? 

Pentru început, este prea siropos și lacrimogen. Un film centrat pe doi copii, Josh (Jacob Tierney) și Sam (Noah Fleiss), nu poate să aibă o altă audiență decât tot niște copii, sau eventual niște mame care să plângă corespunzător și să-și dea seama, din conținutul filmului, că oricât de degenerate ar fi ele și partenerii lor, totuși n-au ajuns încă la halul în care sunt părinții celor doi. De altfel, aș spune că a devenit o modă ca producțiile cinematografice să se axeze pe acest gen de familii, dezbinate, separate, cum sunt cea a lui Thomas Whitney (Stephen Tobolowsky) și Caroline (Joan Allen). Aceasta este premisa de plecare a aventurii celor doi copii, care este însă prea fantasmagorică pentru a fi credibilă.

Ei trec prin tot felul de situații mai mult sau mai puțin dificile dar ceea ce mi s-a părut, de la început, greu de ”înghițit”, a fost abilitatea celor doi de a conduce o mașină (și nu orice mașină), cale de sute de kilometri, până la întâlnirea cu Alison (Martha Plimpton), care preia apoi, tot temporar, rolul de șofer. De altfel apariția lui Alison a părut că duce filmul la un alt nivel dar apoi ea a și dispărut, așa cum a și apărut, fără a lăsa nimic notabil în urmă, decât o eventuală idee, cam exagerată în acest context, că și copiii de 12 ani se pot îndrăgosti.

O explicație merită și acronimul S.A.M., care provine de la ”strategically altered mutant”, o creație a imaginației lui Josh, care a fost preluată de micuțul Sam pe toată durata aventurii, ceea ce l-a făcut să se creadă invincibil și capabil de aproape orice. O parte din tensiunea producției se datorează și acestei convingeri a lui Sam.

Filmul nu duce aproape nicăieri iar finalul este previzibil: cei doi revin la tatăl lor și realizează că, indiferent cât de rău ar fi acasă, tot e mai bine decât singur, în lumea largă. Spectatorii adulți, cu lacrimi în ochi, răsuflă ușurați; copiii s-ar putea să se gândească însă că, dimpotrivă, să pleci de acasă e ”cool”.
Interpretarea celor doi actori principali - copiii Jacob Tierney și Noah Fleiss - este remarcabilă, având în vedere și vârsta. În mod normal, un astfel de film ar fi trebuit să constituie o rampă de lansare pentru cei doi, care însă (deși au trecut mai bine de două decenii de atunci) sunt tot niște iluștri necunoscuți. Eșecul pare să-l fi marcat și pe Billy Weber, care nu și-a mai încercat talentul de regizor de la acest film, rămas singurul din cariera sa.