Marc Lavoine - Volume 10 (2009)

Marc Lavoine - Volume 10, Mercury France / Universal, 2009.

Sunt trecute, pe rând, titlul melodiei, durata și, în paranteză, compozitorul:

01. Rue des Acacias 3:59 (Julien Clerc)

02. Reviens mon amour 4:40 (Fabrice Aboulker)

03. Demande-moi 3:58 (Christophe Casanave)

04. La semaine prochaine 3:49 (Christophe Casanave)

05. La grande amour (duet cu Valérie Lemercier) 4:28 (Christophe Casanave)

06. Les dunes blanches 4:28 (Bertrand Burgalat)

07. Les rêves américains 4:09 (Christophe Casanave)

08. Lentement (duet cu Yasmine Lavoine) 3:38 (Christophe Casanave)

09. Je n'ai plus peur de rien 2:44 (Bertrand Burgalat)

10. Quand je suis seul 4:43 (Lulu Gainsbourg)

11. Je rêve de ton cul 3:48 (Fabrice Aboulker)

Toate versurile îi aparțin lui Marc Lavoine.

Amazon.fr: 4,4/5; Rate Your Music: 3,14/5; SensCritique: 6,4/10.

Cum s-ar fi putut altfel intitula cel de-al zecelea album al lui Marc Lavoine decât Volume 10? Parcă mai ieri se lansa în ”lumea bună” a muzicii franceze cu melodia Elle a les yeux revolver (1985) și iată-l ajuns pe seducătorul cântăreț și actor la o cifră rotundă de albume, fără ca pasiunea sa pentru muzică să pară în vreun fel umbrită de mai strălucitoarea (oarecum) carieră cinematografică.

Nici nu e de mirare, având în vedere că, și pe acest album, Marc Lavoine și-a ales drept colaboratori pe cei mai de seamă compozitori francezi ai momentului: Bertrand Burgalat, Christophe Casanave, Fabrice Aboulker, Julien Clerc, la care se adaugă debutantul Lulu Gainsbourg (fiul mai cunoscutului Serge Gainsbourg). Melodiile acustice în stilul anilor 70, cu puține intervenții din partea sintetizatoarelor, combinate cu versurile încărcate de emoții și sentimente aparținând în totalitate interpretului și vocea sa caldă, suavă, pe alocuri profundă, transmit mesaje de dragoste dar și de regret, amplificate pe măsură ce le reascultăm. Pentru că până la urmă aceasta este marea calitate a acestei producții: nu te plictisești niciodată, mereu descoperi o nuanță pe care înainte nu ai sesizat-o.

Calitativ, prima parte a albumului este totuși superioară și grupează piesele cele mai ”grele”. Prima melodie, Rue des Acacias, este mai ritmată în ciuda subiectului vizând o relație imposibilă, o ”ratare” de dinainte știută. Din punct de vedere al ritmului, singura piesă comparabilă cu aceasta este La semaine prochaine, totodată primul single de pe album, și al cărei discurs pozitiv se potrivește cu substanța muzicală.

Cu aceste excepții notabile, albumul include în general melodii lente, cu o tonalitate gravă, melancolică. Se evidențiază Reviens mon amour, poate cea mai profundă melodie, în care se face simțită pierderea de către interpret a tatălui său (menționată chiar explicit în text) și Demande-moi. O surpriză este Quand je suis seul, melodia aparținând compozitorului debutant Lulu Gainsbourg, în care se face trecerea spre o muzică mai degrabă psihedelică. Ultima piesă, Je rêve de ton cul, în ciuda titlului provocator, are o linie melodică mai puțin atractivă.

Merită remarcate, măcar ca fapt divers, și cele două dueturi: cu Valérie Lemercier în piesa La grande amour, și cu fiica sa Yasmine Lavoine, în Lentement. Melodia Les rêves américains face fără îndoială referire la experiența americană tot mai semnificativă acumulată de artist în ultimii ani.

Cu toate că stilul și tonalitatea acestei producții duc cu gândul la o muzică învechită, în contratimp cu ceea ce se cântă în general în prezent, Marc Lavoine a preferat această interpretare vintage, care are încă destui fani, chiar dacă nu neapărat printre adolescenți. Audiența, în special cea feminină (să fim corecți!), i-a rămas în mare măsură fidelă din anii 1980 și până în prezent și asta se observă cu ușurință și în cifrele uriașe de vânzări pe care le-a cunoscut albumul în 2009 și 2010, cel puțin în Franța, Belgia și Elveția. Ca și mulți alți artiști francezi, Marc Lavoine luptă să-și creeze un nume și dincolo de granițele țărilor de limbă franceză. Dacă nu cu muzica, atunci măcar cu filmele în care apare, cel mai ”internaționalizat” fiind serialul Polițiști fără frontiere / Crossing Lines, difuzat și în România pe AXN.

Daniel Pennac - Domnul Malaussène la teatru / Monsieur Malaussène au théâtre

Daniel Pennac, Monsieur Malaussène au théâtre, Éditions Gallimard, Collection Folio nr. 3121, Paris, 1996, 94 pag. (este ediția originală, pe care am citit-o).

Cartea nu a fost tradusă până acum în limba română.

Goodreads: 3,65/5; Amazon: 3,8/5; Babelio: 2,95/5.

Daniel Pennac este unul dintre cei mai îndrăgiți romancieri francezi ai momentului. A scris și eseuri, și cărți pentru copii, dar a devenit celebru poate în primul rând pentru seria de romane polițiste, cu iz tragi-comic, care îl au ca personaj principal și central pe Benjamin Malaussène, alături de familia sa excentrică. Pentru o familiarizare cu această adevărată saga, am citit, nu demult, prima carte din serie, La căpcăunii veseli (Editura Polirom, 2012, ediția a 2-a; originalul în franceză datează din 1985) și mi-a plăcut atât de mult încât mi-am dorit să le citesc și pe celelalte, din păcate indisponibile, fiind apărute mai demult în traducere în limba română, la aceeași editură Polirom: Zâna carabină (2003, în original în 1987), Micuța vânzătoare de proză (2004, în original în 1990) și, cu un salt de două romane din serie, Fructele pasiunii (2004, în original în 1999). Așadar cei de la editura Polirom au binevoit să ”sară” peste Domnul Malaussène (1995) și Creștini și mauri (1996), care deocamdată nu au fost traduse în limba română. Cu atât mai puțin s-ar putea cineva aștepta ca versiunea adaptată pentru teatru, Domnul Malaussène la teatru (1996), să existe și în limba română.

Așa stând lucrurile, după o luuungă așteptare ca să ajungă cartea, m-am apucat să citesc în franceză, ceea ce reprezintă un act de curaj având în vedere nivelul meu mediu de înțelegere al limbii franceze. S-a dovedit însă că nu e o problemă. Deși n-am citit decât primul roman al seriei, acesta m-a ajutat foarte mult ca să înțeleg contextul general și să recunosc cu ușurință anumite caractere.

De altfel, este vorba de un singur personaj: Benjamin Malaussène. El este atât el însuși, cât și toate celelalte personaje; actorul care joacă trebuie să le interpreteze pe toate! Drept să spun, am avut dubii că o astfel de piesă a fost pusă vreodată în scenă, dar o simplă căutare pe internet m-a lămurit: se joacă, și încă destul de des, cel puțin în Franța și în alte țări de limbă franceză! Numele lui Daniel Pennac și al lui Malaussène este probabil suficient ca să atragă suficienți spectatori la un astfel de monolog teatral, care nu este totuși nici ”one-man show” nici ”stand-up comedy”, adică nu pune accentul pe actor, pe interpret, ci pe piesă în sine, de unde și raritatea unor astfel de spectacole, dezavuate pe nedrept, pentru că probabil, în multe cazuri, nu sunt foarte eficiente din punct de vedere comercial.

Actorul nu are însă deloc o treabă simplă, având în vedere că monologul are (în scris) în jur de 70 de pagini și că, în total, trebuie să alterneze între 19 personaje de toate vârstele și sexele, inclusiv un câine! Cele peste 1500 de pagini din seria Malaussène sunt concentrate în această piesă în jurul unui singur eveniment capital: venirea pe lume a fiului lui Benjamin Malaussène. Este un subiect foarte suculent, care atrage numeroase întrebări, mai ales existențiale, legate de menirea noastră în viață, de necesitatea (sau nu) a nașterii, de misiunea unui părinte, în special din perspectiva unui viitor tată. Umorul de foarte bună calitate, caracteristic tuturor cărților lui Pennac, nu lipsește.

Acțiunea ca atare lipsește însă, autorul dezamăgindu-i pe cei care se așteptau la noi aventuri și încurcături, specifice romanelor polițiste din serie; trebuie însă înțeleasă această carte ca fiind destinată teatrului, deci vizionării, menirea sa artistică fiind așadar diferită față de restul seriei, căreia nu îi aparține decât prin asocierea personajului principal și a reluării, în stil dramatic, a unor scene din romanele deja publicate, în particular Domnul Malaussène, din care autorul se inspiră.