Etichete

duminică, 30 aprilie 2017

Misery / Tortura (1990)

Regia: Rob Reiner. Producători: Steve Nicolaides, Rob Reiner, Andrew Scheinman, Jeffrey Stott.
Scenariul: William Goldman, după cartea lui Stephen King.
Cu: James Caan, Kathy Bates, Richard Farnsworth, Frances Sternhagen, Lauren Bacall.
Interzis copiilor și adolescenților sub 16 ani, și nerecomandat persoanelor fragile psihic sau emoțional.
Premiile Oscar și Globul de Aur pentru cea mai bună actriță în rol principal (Kathy Bates).
IMDb: 7.8/10; Rotten Tomatoes: 89%; Amazon: 4,7/5.


În prima jumătate a anilor 1990, editura Nemira a început să publice, în serie, romane SF și am devenit în scurt timp un mare amator de astfel de literatură. Am fost mult mai sceptic cu romanele ”horror” publicate de aceeași editură; am citit ”Carrie” și ”Shining”, ambele scrise de Stephen King, apoi m-am oprit. Probabil următorul pe listă ar fi fost ”Misery” de același autor, dar nu l-am citit... Și nici filmul nu l-am văzut până acum, tocmai pentru că mă feresc de filmele aparținând genului horror.
Ei bine, având marele avantaj că n-am citit cartea, filmul mi s-a părut totuși o realizare de excepție și o dovadă că se pot face filme de groază și fără prea mult apel la violență, sânge, creaturi șocante, paranormal. Totul este cât se poate de firesc și (aparent) natural. Paul Sheldon (James Caan) este un scriitor care s-a decis să treacă la o nouă etapă în creația sa, lăsând deoparte cărțile de dragoste, care o aveau în prim-plan pe eroina Misery Chastain. Aceasta ”moare” la sfârșitul ultimei cărți scrise de el. Următorul său roman are un cu totul alt subiect, fără nici o legătură cu Misery.
Principala frică a oricărui autor (fie el romancier, poet, dramaturg, jurnalist) este ca opera sa nepublicată să nu se piardă înainte de apariție. Ori tocmai această traumă este una din laturile poveștii de groază din acest film.
Însă subiectul principal, cel mai suculent, este relația dintre scriitor și fanii lui. În urma unui accident, Paul Sheldon ajunge pe mâna uneia dintre cititoarele sale - singuratica Annie Wilkes, ”fanul său numărul 1”, magistral interpretată de Kathy Bates. Aceasta, aflată într-o poziție de putere și autoritate, se transformă într-un critic acid al scriitorului - nu-i place ultimul roman, tocmai terminat, care nu e cu Misery, și o ia razna după ce cumpără și termină de citit ultimul roman cu Misery. Paul Sheldon este obligat să scrie un nou roman, în care Misery să fie ”reînviată”.
Annie Wilkes este o personificare (dusă la extrem) a consumatoarei de povești de dragoste, fie ele cărți, fie filme (de tip telenovele). Atitudinea ei față de Paul este una contradictorie, dar totodată foarte credibilă: ea îl adoră, îl îngrijește cu spirit matern, dar o iubește mai mult pe Misery, a cărei ”moarte” nu o acceptă.
Regizorul Rob Reiner, specializat mai mult pe comedii, oferă și numeroase momente care detensionează parțial atmosfera, în general sumbră și încărcată de tensiune. Faptul că Annie are o problemă de natură psihică este relevat încetul cu încetul, prin ieșirile sale nervoase, porcul ei de companie numit Misery, faptul că nu anunță pe nimeni de prezența lui Paul, care înțelege curând că este de fapt prizonier.
Scriitorul trebuie să se adapteze la noile condiții. Experiența sa literară îl ajută pentru a o cunoaște mai bine pe Annie, pentru a-i anticipa mișcările, pentru a-i exploata punctele slabe în lupta care se prefigurează pentru supraviețuire. Annie este însă mereu surprinzătoare.
Felul în care Kathy Bates o interpretează pe Annie Wilkes face din aceasta un personaj de neuitat. Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol principal a luat prin surprindere pe multă lume, dar este pe deplin meritat. Meritele sunt cu atât mai mari cu cât filmele horror nu sunt de obicei luate în calcul la Oscaruri, fiind de cele mai multe ori (și pe bună dreptate) considerate ca fiind ”de mâna a doua”. Acest film a deschis însă calea pentru ”Tăcerea mieilor”, care în anul următor a dominat Oscarurile.
Într-o industrie cinematografică axată foarte mult pe estetic, în special în ceea ce privește personajele feminine, Kathy Bates demonstrează și că nu este neapărat nevoie să fii frumoasă pentru a reuși. Personajul este cu atât mai credibil cu cât, fizic vorbind, seamănă cu ceea ce ne imaginăm despre o femeie singură, văduvă, aflată la o anumită vârstă.
Scenele de violență sunt puține. ”Teroarea” (traducerea în română a titlului) rezultă nu atât din ceea ce se întâmplă în mod explicit, ci din ceea ce așteptăm să se întâmple, ca spectatori care se identifică cu scriitorul prizonier. Este o groază anticipativă față de ceea ce ar putea să urmeze.
Ceilalți actori prezenți în film joacă roluri realmente secundare. Șeriful local (Richard Farnsworth) este cel care conduce operațiunile de căutare a scriitorului dispărut, fiind destul de perspicace, având-o alături și pe soția sa (Frances Sternhagen).
În general, ecranizările unor romane sunt considerate ca fiind mai slabe decât cărțile după care au fost realizate. Deși cititorii fideli ai lui Stephen King s-ar putea declara dezamăgiți, filmul este totuși unul foarte bun și se adresează unui public mai larg decât cartea. El are totodată ”girul” lui Stephen King, care a avut încredere în Rob Reiner după acesta a mai ecranizat o carte de-a sa, ”Stand By Me” / ”Prietenie” (1986).

vineri, 14 aprilie 2017

Jason Mattera - Obama Zombies / Zombii lui Obama

Jason Mattera, Obama Zombies: How the Liberal Machine Brainwashed My Generation, Simon & Schuster, Threshold Editions, New York City, 2010, 288 pag. (este ediția originală, pe care am citit-o).
Cartea nu a fost tradusă în limba română.
Goodreads: 3,52/5; Amazon: 4/5; Barnes&Noble: 3,4/5.
Politica americană și ceea ce se întâmplă, în general, în Statele Unite ale Americii ar trebui să-i preocupe într-o (mai) mare măsură pe toți oamenii de pe planetă, întrucât multe din evenimentele de natură politică de acolo au consecințe cu adevărat globale. Sigur, noi trăim cu senzația că... America este departe și că, dimpotrivă, n-ar trebui să ne intereseze foarte mult ce li se întâmplă lor. Dar, din nefericire (sau din fericire?), într-o lume tot mai globalizată, situația politică din America are un impact tot mai mare, uneori neașteptat, și în alte țări. Vedem cum întreaga lume așteaptă cu sufletul la gură următoarea mișcare a lui Donald Trump...
Cartea de față este oarecum mai ”veche”, adică este din 2010, și este prima scrisă de Jason Mattera (care, de atunci, a mai scris două cărți, tot pe teme politice, și probabil va mai scrie și altele, fiind foarte tânăr). Jason Mattera este un jurnalist de succes, este republican (conservator), în ciuda faptului că provine din Brooklyn (orașul New York), și are origini mixte - italiene și portoricane. Tatăl său este preot catolic și poate aceasta este una din explicațiile înregimentării sale în rândurile dreptei republicane.
El analizează, de pe poziția sa ”minoritară”, opusă lui Barack Obama, felul în care fostul președinte american, pe care îl notează deseori cu inițialele B.H.O. (Barack Hussein Obama), a câștigat alegerile din 2008. Cartea se axează în primul rând pe mijloacele folosite de echipa lui Obama pentru a-i atrage pe cei tineri de partea lor.
Primele capitole sunt foarte ilustrative. Deși autorul se poziționează ca fiind împotriva lui Obama, el prezintă la modul laudativ felul în care acesta și membrii echipei sale au reușit să atragă de partea lor generația tânără, folosind noile tehnologii și mijloace de comunicare în masă sau rețelele sociale - Facebook, Twitter, sms-uri, website-ul dedicat lui Obama.
La toate acestea s-au adăugat concertele, la care au participat mii de fani, Obama având de partea sa și majoritatea starurilor muzicii și filmului (de la Hollywood). S-a format astfel o uriașă mașină de propagandă care a acționat uniform asupra tineretului, inclusiv în școli, licee și universități. Chiar și așa- numitele organizații ”non-partizane” l-au sprijinit pe Obama, la fel ca și majoritatea celor din mass-media, în special de la televiziuni. O parte interesantă este dedicată MTV care, lăsând la o parte emisiunile muzicale, a avut și o contribuție de natură politică dar de pe o poziție așa-zis ”non-partizană”.
Personal, capitolele care m-au intrigat cel mai mult au fost cele referitoare la modul în care anumite chestiuni de natură științifică sau economică au fost incluse în retorica liberală (democratică) a echipei lui Obama, o parte fiind moștenite de la Al Gore. Încălzirea globală este astăzi o temă de meditație planetară, pe care Jason Mattera o atacă la modul cel mai serios ca fiind doar o simplă propagandă a liberalilor care cresc prețurile la energie cu ajutorul ”certificatelor verzi” (parcă avem și noi așa ceva, nu??). Între timp, expresia ”încălzirea globală” a fost schimbată cu ”schimbările climatice” pentru a se adapta mai bine la realități, spune autorul, care pare în continuare să nu fie convins că este cu adevărat vorba de vreo încălzire globală (poate din 2010 s-a răzgândit, având în vedere că oamenii de știință par să fi ajuns la un consens în acest sens).
Dar, după opinia lui Jason Matera, oamenii de știință din universități, cel puțin din cele americane, nu par a fi de bună credință. Ei sunt în majoritate liberali convinși și au o mare parte din vina de a ”spăla pe creier” actualele (și fostele) generații de studenți cu minciuni despre încălzirea globală și nu numai. Cu mult simț al umorului, Jason Mattera oferă și numeroase exemple care, într-adevăr, ar dovedi că universitățile exagerează cu măsurile luate pentru a diminua încălzirea globală și că cei care dau sfaturi în această direcție sunt oameni care, ei înșiși, nu au nici un pic de respect pentru mediu.
După ce este analizat și impactul anumitor show-uri de televiziune în rezultatul alegerilor americane din 2008, Jason Mattera încheie cartea cu o serie de sfaturi și punctează cu multă seriozitate ce anume ar trebui făcut pentru ca republicanii să revină la putere.
Probabil cartea a vizat influențarea electoratului pentru alegerile prezidențiale din 2012, când însă tot Barack Obama a câștigat, ce-i drept la o diferență ceva mai mică decât în 2008, având și un contracandidat mai puternic (Mitt Romney în 2012, John McCain în 2008). În 2016 însă republicanii au câștigat, oarecum surprinzător, Donald Trump învingând-o pe Hillary Clinton și generând un val de proteste în America și de frică în lume. În ce măsură Donald Trump va reuși să fie un bun președinte al Statelor Unite ale Americii și un bun conducător la nivel mondial, vom vedea... 
Din păcate, cartea lui Jason Mattera nu poate oferi un punct de vedere și asupra politicii republicane din prezent. Este însă binevenit și un studiu care să arate, cu argumente, și care au fost (și sunt) minusurile democraților americani, conduși de Obama, și pe care mulți (de pe la noi și nu numai) i-au văzut ca fiind Dumnezeu pe pământ... Și care ar fi punctele tari ale republicanilor, prea des acuzați ca fiind doar niște oligarhi bogați care vor să-și păstreze cu orice preț privilegiile și care au ”la mână” așa-numitul complex militaro-industrial cu care vor să domine și chiar să cucerească lumea.

sâmbătă, 1 aprilie 2017

Taylor Swift - Fearless (2008)

Taylor Swift - Fearless, Big Machine Records, 2008.

Sunt trecute, pe rând, titlul melodiei, durata și, în paranteză, compozitorul sau compozitorii:

01. Fearless 4:01 (Taylor Swift, Liz Rose, Hillary Lindsey)
02. Fifteen 4:54 (Taylor Swift)
03. Love Story 3:55 (Taylor Swift)
04. Hey Stephen 4:14 (Taylor Swift)
05. White Horse 3:54 (Taylor Swift, Liz Rose)
06. You Belong with Me 3:51 (Taylor Swift, Liz Rose)
07. Breathe (ft. Colbie Caillat) 4:53 (Taylor Swift, Colbie Caillat)
08. Tell Me Why 3:20 (Taylor Swift, Liz Rose)
09. You're Not Sorry 4:21 (Taylor Swift)
10. The Way I Loved You 4:04 (Taylor Swift, John Rich)
11. Forever and Always 3:45 (Taylor Swift)
12. The Best Day 4:05 (Taylor Swift)
13. Change 4:40 (Taylor Swift)

Albumul a primit premiul Grammy pentru cel mai bun album al anului și pentru cel mai bun album country al anului. De asemenea, a primit premiul pentru cel mai bun album american al anului (American Music Award), premiul Academiei de Muzică Country și premiul Asociației de Muzică Country pentru cel mai bun album country al anului.

AllMusic: 4,5/5; Rate Your Music: 2,90/5; Metacritic: 73%.


Dintre muzicienii pe care i-a dat America în ultimii ani, este imposibil să nu o remarci pe Taylor Swift, ca pe una dintre cele mai talentate compozitoare și cântărețe, care nu degeaba a ajuns în toate topurile iar ultimul său album, 1989 (2014), este unul foarte popular în întreaga lume. Tinerețea și frumusețea sunt alte două atuuri, care se adaugă talentului și prezenței scenice.
Ceea ce merită a fi subliniat este însă traseul neobișnuit pe care l-a avut cariera sa. Deși astăzi este comparată cu alte dive blonde ale muzicii pop precum Britney Spears sau Christina Aguilera, Taylor Swift provine din muzica country și are mult mai multe în comun cu Shania Twain sau Sheryl Crow decât cu starurile muzicii pop amintite.
De altfel, primele sale albume, Taylor Swift (2006) și Fearless (2008) au fost etichetate ca aparținând genului country. Însă deja pe Fearless se evidențiază în mod clar apetența artistei pentru o muzică mai complexă, combinând mai multe genuri și alternând melodii country cu altele pop și chiar rock. Albumul a primit premiul Grammy pentru cel mai bun album al anului iar Taylor Swift a devenit, la doar 20 de ani, cea mai tânără deținătoare a acestui premiu. Când și 1989 a primit premiul Grammy pentru cel mai bun album al anului, Taylor Swift a mai bătut un record, devenind prima femeie care primește de două ori premiul Grammy pentru albume solo.
Taylor Swift se consideră în primul rând compozitor și abia în al doilea rând interpret. Este demn de știut că, spre deosebire de alte staruri, care beneficiază de echipe de compozitori și producători, ea își compune singură sau împreună cu un număr redus de colaboratori toate melodiile. De exemplu, pe Fearless, 7 melodii din 13 (mai mult de jumătate) sunt compuse exclusiv de ea, inclusiv Love Story, cel mai reprezentativ cântec al albumului, iar celelalte șase au fost compuse în colaborare, dar Taylor Swift este ”compozitorul principal”.
Dacă albumul său de debut, Taylor Swift, apărut când era încă adolescentă, a făcut-o cunoscută publicului american, și în special iubitorilor de muzică country, Fearless a însemnat un important pas înainte, ea devenind faimoasă în întreaga lume. Această faimă se datorează îndeosebi hitului Love Story, care a făcut furori în multe topuri, și care este, și după părerea mea, cea mai frumoasă melodie de pe album. Aproape la egalitate se află You Belong with Me, care a fost de asemenea un hit.
Chiar și numai pentru aceste două cântece, albumul merită atenție. Cele mai reușite cântece sunt cele care au un ritm mai rapid; personal nu sunt fanul melodiilor lente, a baladelor, mai ales în cazul celor aflate pe acest album, deși White Horse a primit numeroase laude și premii. Prima jumătate a albumului este net superioară celei de-a doua; cam toate melodiile ies în evidență. Fearless este melodia cu care începe albumul și care-i dă și titlul - mi se pare o alegere înțeleaptă, este un cântec reușit și reprezentativ. Fifteen pare să indice media de vârstă a potențialilor ascultători; de altfel, Taylor Swift abordează temele specifice adolescenței, în primul rând dragostea romantică, și numeroasele sale fațete - de la extaz la agonie și dezamăgire, și invers. În acest cântec, ea joacă rolul surorii mai mari, care ”dă sfaturi” mai tinerelor sale admiratoare, intrate în primul an de liceu. Și aici, ca și în alte cântece, ea face referire la întâmplări adevărate - mai precis la prietena sa, Abigail, care a ”pățit-o” cu prietenul ei mai mare din liceu.
De altfel, aceste relatări bazate pe realitate se regăsesc aproape în tot albumul. Piesa Hey Stephen se referă la un anumit Stephen, care chiar există (și, pentru cine vrea să știe exact cine este, există toate referințele). La fel, The Best Day este o melodie dedicată părinților, în special mamei, care a petrecut cu Taylor o zi la cumpărături (shopping) atunci când toate prietenele sale au refuzat-o. Forever and Always are la bază povestea relației cu fostul său iubit.
Versurile acestea la persoana întâi fac ca tot albumul să fie extrem de ”personal” sau ”personalizat”. Dezavantajul este că băieții (sau jumătatea masculină a lumii, dacă vreți) nu se vor prea putea identifica cu ceea ce se cântă, ceea ce face ca albumul să fie direcționat îndeosebi spre fete, și mai ales spre adolescentele care visează să-l întâlnească pe Făt Frumos sau echivalentul său, sau au necazuri în dragoste.
Singurele melodii care au o altă temă decât dragostea romantică și relațiile întortocheate dintre fete și băieți sunt ultimele două, The Best Day, de care am amintit, și Change, care este una dintre favoritele mele, ca fiind melodia cu cea mai clară influență rock de pe tot albumul. O altă melodie oarecum aparte este Breathe, în primul rând datorită faptului că este cântată în duet cu Colbie Caillat.
Deși diversitatea lirică nu este punctul său forte, partea muzicală este una de excepție, chiar dacă anumite teme devin repetitive în special în partea a doua a albumului. Taylor Swift este și o bună interpretă și, în ciuda criticilor, cântă foarte bine, fără a avea pretenția că are o voce extraordinară. Până la urmă, contează efectul muzicii, care în acest caz este unul pozitiv. Ascultând acest album de mai multe ori, înțelegi mai bine mesajul muzical, valoarea interpretării, motivele pentru care Taylor Swift a devenit, între timp, o adevărată stea a muzicii la nivel mondial.