Le Monocle noir / Monoclul negru (1961)

Regia: Georges Lautner. Producător: Lucien Viard.

Scenariul: Pierre Laroche și Jacques Robert, după romanul lui (Colonel) Rémy.

Cu: Paul Meurisse, Elga Andersen, Bernard Blier, Pierre Blanchar, Jacques Marin.

Copiii sub 12 ani ar trebui să vizioneze filmul cu acordul părinților sau împreună cu aceștia.

IMDb: 6,3/10; AlloCiné: 2,8/5; SensCritique: 6,3/10.

După al doilea război mondial, cărțile cu și despre spioni au avut un mare succes la public. Era evident că și cinematografia va urma aceeași tendință, pentru a satisface gusturile unei audiențe tot mai interesată de agenți secreți și viața, presupus aventuroasă și periculoasă, a acestora. Agentul 007, James Bond, a apărut pentru prima dată într-o carte în anul 1953, dar primul film cu personajul James Bond a fost turnat abia în 1962.

Iată însă că cinematografia franceză a produs un James Bond avant-la-lettre, comandantul Théobald Dromard, supranumit ”Monoclul negru”, caracter inspirat din romanul Colonelului Rémy cu același titlu (editura Hachette) și care a fost și premiat - Prix du Quai des Orfèvres (1960). Erou al Rezistenței Franceze, Rémy și-l imaginează pe Dromard angajat într-o acțiune de combatere a unui cuib de neonaziști, de mai multe naționalități.

Regizorul Georges Lautner, la început de carieră, nu respectă întocmai acțiunea din carte, marcată de multă violență, și nici atmosfera sumbră, apocaliptică, pe baza căreia s-ar fi putut crea un film noir în adevăratul sens al cuvântului. Deși într-o anumită măsură filmul are multe din particularitățile tipice unei pelicule de spionaj (în alb și negru), Georges Lautner introduce destul de des elemente umoristice, menite a destinde atmosfera. De altfel, suntem avertizați încă de la început că nu trebuie să luăm prea în serios nimic din ceea ce se întâmplă! Astfel, avem și scene de groază (urmărirea secretarei Monique Abadie), dar și personaje comice, în frunte cu muzeograful Mérignac (jucat de Albert Rémy) pe post de bufon. Chiar și unul dintre personajele negative, marchizul de Villemaur (Pierre Blanchar, la ultimul său rol), apare mai degrabă ca un bătrân senil, absurd, iar prietenii săi, niște personaje curioase, demne mai degrabă de un muzeu sau un circ.

Până și eroul principal, Dromard (excelent interpretat de Paul Meurisse), nu este mereu serios, are un temperament flegmatic și este înclinat spre glume, la fel ca și ajutorul său, Trochu (Jacques Marin). Putem spune așadar că filmul înclină spre o comedie de spionaj, ba chiar o parodie a filmelor americane de gen. În anii ce vor urma, regizorul Georges Lautner se va specializa în comedii polițiste, care abia atunci începuseră să apară cu succes pe piața cinematografică. De altfel, și Monoclul negru a fost unul dintre marile succese ale anului 1961 în Franța, în ciuda criticilor destul de acide din epocă, legate mai ales de luarea în derâdere a unor chestiuni care încă mai erau considerate drept foarte serioase, nazismul lăsând urme adânci, tragice, în rândul francezilor.

Fiind adresat în primul rând unei audiențe masculine, rolurile feminine nu sunt atât de importante. Totuși, avem trei personaje diferite - spioana ușuratică și seducătoare (interpretată de Elga Andersen), secretara sedusă și abandonată (Catherine Sola) și fiica marchizului, inocentă și naivă (Marie Dubois). Toate trei sunt bineînțeles foarte frumoase și adaugă o latură ușor erotică acestei producții.

Filmul este însă în primul rând unul de acțiune. Sigur, nu în termenii în care înțelegem azi ”filmul de acțiune”. Dialogurile sunt lungi, epuizante, ritmul este unul destul de lent. Castelul Villemaur din Bretagne (s-a filmat la castelul Josselin din aceeași regiune) este locul de desfășurare a majorității scenelor. Intriga este destul de complicată, castelul - de asemenea. Sunt prezente turnuri, ruine, donjoane, tuneluri, pasaje secrete, plus spectacole de lumini (pe muzică de Wagner), toate folosite pentru a mări suspansul și impactul. Răsturnările de situație sunt la ordinea zilei, nimeni și nimic nu este ceea ce pare să fie. În contrast cu peliculele cu James Bond din perioada ”războiului rece”, spionul rus (interpretat de Lutz Gabor) este un personaj pozitiv, probabil în logica care fusese în vigoare în timpul celui de-al doilea război mondial.
Filmul pare să fi trecut testul timpului și este demn de a fi urmărit de cei interesați de primele producții ”de spionaj”. Succesul și cererea din partea publicului a condus și la realizarea unei serii, de fapt o trilogie - acest film a fost urmat de Ochiul Monoclului (1962) și Monoclul râde galben (1964), ambele având același regizor și același erou principal.