Robert Johnson - The Memphis Demos, Ensign Records/Mercury, 1978.
Sunt trecute pe rând melodiile:
A. I'll Be Waiting 4:07
B. Guide My Energy 4:26
Rate Your Music: 3,67/5; Discogs: 5/5.
În primul rând, trebuie făcută o precizare: nu este vorba despre albumul (LP) The Memphis Demos al aceluiași Robert Johnson, apărut în 1980, ci de o variantă extrem de scurtă (doar două melodii) a unui disc cu același titlu, și care a apărut în scopuri promoționale cu doi ani mai devreme, în 1978, cu puțin înaintea lansării albumului de debut a chitaristului american, Close Personal Friend. A doua precizare, care oarecum rezultă din prima: nu este vorba despre celebrul chitarist cântăreț de blues Robert Johnson, din perioada interbelică, ci de un alt chitarist, contemporan cu noi...
Robert Johnson s-a născut în 1952 în Memphis și, fiind în același oraș cu ”Regele” Elvis, s-a orientat de mic spre chitară. La 17 ani era deja în trupa lui Isaac Hayes, și cânta la chitară pe celebrul album al lui Hayes, Hot Buttered Soul. După câțiva ani de concerte cu Isaac Hayes și alți cântăreți de muzică soul din Memphis (între care și Ann Peebles), asociați cumva cu casa de discuri Staxx, Robert Johnson se orientează spre rock și, după un drum la Londra, se alătură trupei bassistului de la The Who, John Entwistle's ”Ox”, cu care merge în turnee prelungite, mai ales în Statele Unite ale Americii. În 1975 dă probe pentru a se alătura celebrei trupe britanice Rolling Stones în locul prietenului său Mick Taylor, ceea ce probabil a constituit momentul de glorie și de maximă expunere mediatică a lui Robert Johnson. Până la urmă, în ciuda talentului, faptul că era american a cântărit mult, se pare, în opțiunile celor de la Rolling Stones, care l-au preferat pe Ron Wood.
Revenit în Statele Unite ale Americii, deși a continuat să cânte alături de John Entwistle și alți artiști, își conturează și propriul său proiect, materializat în cele din urmă în formația Bell Heirs, în care era lider, solist vocal și chitarist, având alături pe David Cochran (chitară bass), colaboratorul său cel mai de durată, și pe Blair Cunningham la tobe (locul acestuia fiind uneori luat de Willie Hall). În iarna anului 1977, împreună cu cei menționați, Robert Johnson începe să lucreze la primul său album solo, care avea să apară în anul următor (1978), cu titlul Close Personal Friend.
Înainte însă de lansarea albumului, casa de discuri londoneză Ensign Records a dorit să promoveze produsul și a scos gratuit pe piață un disc incluzând două piese ”demo” de pe viitorul album, cu titlul The Memphis Demos. Cele două melodii, I'll Be Waiting și Guide My Energy, sunt probabil cele mai reprezentative dintre cele care aveau să apară pe Close Personal Friend, și dau o idee destul de bună ascultătorilor despre talentul de chitarist al lui Robert Johnson, deși, pe de altă parte, el lasă de dorit ca vocalist iar versurile sunt destul de banale. Probabil acestea au și fost motivele pentru care cariera sa solo nu a durat prea mult; albumul Close Personal Friend nu a avut succesul așteptat, deși Robert Johnson și Bell Heirs l-au promovat în turnee în deschiderea unor trupe precum The Police sau The Knack. Robert Johnson a renunțat să mai încerce, deși un nou album al său, chiar cu titlul The Memphis Demos, a fost lansat în 1980, incluzând piese care nu au fost alese pentru albumul precedent, sau variante ușor diferite ale pieselor deja apărute.
După 1980, relația lui Robert Johnson cu lumea muzicii, în general, s-a răcit tot mai mult, artistul lăsând tot mai mult chitara deoparte și încercând să descopere alte fațete ale vieții. Lumea muzicii l-a redescoperit însă pe Robert Johnson și în 2008 Angel Air Records a scos pe piață un CD cu Close Personal Friend, având ca bonus piesele de pe The Memphis Demos, deci practic toată creația sa. Chiar și la o vârstă relativ înaintată, Robert Johnson a reapărut timid pe scenă, demonstrând că talentul a rămas același, și chiar amenințând că va scoate un nou album! Sigur că scena muzicii rock de acum nu mai aceeași cu cea a power-pop-ului din anii 70, dar ne putem aștepta la surprize din partea unuia care a fost la un moment dat considerat ca unul dintre cei mai buni chitariști din lume.
Revenind la cele două piese, I'll Be Waiting și Guide My Energy, ele sunt chintesența realizărilor muzicale ale lui Robert Johnson. Făcând oarecum abstracție de partea vocală, solourile la chitară și ritmul foarte susținut sunt cu adevărat memorabile. Păcat că acest chitarist nu a putut fi la timp integrat într-o formație în care valoarea lui să poată fi cu adevărat materializată - în folosul muzicii rock.
Revenit în Statele Unite ale Americii, deși a continuat să cânte alături de John Entwistle și alți artiști, își conturează și propriul său proiect, materializat în cele din urmă în formația Bell Heirs, în care era lider, solist vocal și chitarist, având alături pe David Cochran (chitară bass), colaboratorul său cel mai de durată, și pe Blair Cunningham la tobe (locul acestuia fiind uneori luat de Willie Hall). În iarna anului 1977, împreună cu cei menționați, Robert Johnson începe să lucreze la primul său album solo, care avea să apară în anul următor (1978), cu titlul Close Personal Friend.
Înainte însă de lansarea albumului, casa de discuri londoneză Ensign Records a dorit să promoveze produsul și a scos gratuit pe piață un disc incluzând două piese ”demo” de pe viitorul album, cu titlul The Memphis Demos. Cele două melodii, I'll Be Waiting și Guide My Energy, sunt probabil cele mai reprezentative dintre cele care aveau să apară pe Close Personal Friend, și dau o idee destul de bună ascultătorilor despre talentul de chitarist al lui Robert Johnson, deși, pe de altă parte, el lasă de dorit ca vocalist iar versurile sunt destul de banale. Probabil acestea au și fost motivele pentru care cariera sa solo nu a durat prea mult; albumul Close Personal Friend nu a avut succesul așteptat, deși Robert Johnson și Bell Heirs l-au promovat în turnee în deschiderea unor trupe precum The Police sau The Knack. Robert Johnson a renunțat să mai încerce, deși un nou album al său, chiar cu titlul The Memphis Demos, a fost lansat în 1980, incluzând piese care nu au fost alese pentru albumul precedent, sau variante ușor diferite ale pieselor deja apărute.
După 1980, relația lui Robert Johnson cu lumea muzicii, în general, s-a răcit tot mai mult, artistul lăsând tot mai mult chitara deoparte și încercând să descopere alte fațete ale vieții. Lumea muzicii l-a redescoperit însă pe Robert Johnson și în 2008 Angel Air Records a scos pe piață un CD cu Close Personal Friend, având ca bonus piesele de pe The Memphis Demos, deci practic toată creația sa. Chiar și la o vârstă relativ înaintată, Robert Johnson a reapărut timid pe scenă, demonstrând că talentul a rămas același, și chiar amenințând că va scoate un nou album! Sigur că scena muzicii rock de acum nu mai aceeași cu cea a power-pop-ului din anii 70, dar ne putem aștepta la surprize din partea unuia care a fost la un moment dat considerat ca unul dintre cei mai buni chitariști din lume.
Revenind la cele două piese, I'll Be Waiting și Guide My Energy, ele sunt chintesența realizărilor muzicale ale lui Robert Johnson. Făcând oarecum abstracție de partea vocală, solourile la chitară și ritmul foarte susținut sunt cu adevărat memorabile. Păcat că acest chitarist nu a putut fi la timp integrat într-o formație în care valoarea lui să poată fi cu adevărat materializată - în folosul muzicii rock.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu