Night of the Living Dead 3D: Re-Animation / Noaptea morților vii 3D: Re-Animarea (2012)

Regia: Jeff Broadstreet. Producători: Jeff Broadstreet, Andrew Divoff, Michael Dwyer, Ingo Jucht.
Scenariul: Jeff Broadstreet, Robert Valding.
Cu: Andrew Divoff, Jeffrey Combs, Sarah Lieving, Robin Sydney, Adam Chambers.
Nerecomandat copiilor și adolescenților sub 18 ani.
IMDb: 3,0/10; Rotten Tomatoes (Audience Score): 8%; Amazon: 2,8/5.

Nu-mi place moartea și nici filmele cu morți, fie ei zombi sau altceva, și, după cum am mai menționat, nu sunt deloc un fan al filmelor de groază. Înțeleg goana după adrenalină a unora, precum și faptul că aceste filme pot avea unele merite artistice, cinematografice, pot stârni imaginația și nu sunt chiar atât de departe de genul science-fiction (care îmi place), doar că aici lipsește complet partea ”științifică” iar partea de ”fantastic” depășește de multe ori limitele bunului simț.

În filmul de față, nici măcar chestiunile elementare ale unei ”povești” nu sunt respectate. Nu prea există narațiune, nici intrigă, nici măcar acțiune, cu excepția finalului. La prima vedere, realizatorii au dorit să încaseze repede niște bani, doar pe baza titlului și a numelui actorilor. Să explic. 

Titlul, ”Noaptea morților vii” (”Night of the Living Dead”), este cel al unui film horror clasic din 1968, regizat de George Romero. Din diverse motive, drepturile de autor pentru acest film nu au fost rezolvate, în consecință oricine și oricând poate face un film cu același titlu (sau un titlu asemănător), cum de altfel s-a mai întâmplat. Chiar regizorul Jeff Broadstreet a realizat în 2006 un film pe baza aceleiași povești, cu titlul ”Noaptea morților vii 3D” (”Night of the Living Dead 3D”), a cărui singură valoare suplimentară era utilizarea tehnologiei 3D. Dacă din punct de vedere tehnic filmul a fost mai bine realizat, el a fost intens criticat din toate celelalte puncte de vedere. Ei bine, acțiunea din ”Noaptea morților vii 3D: Re-Animarea” se petrece înaintea evenimentelor din ”Noaptea morților vii 3D”, având același regizor. Doar că legătura dintre ele este foarte ambiguă - un singur personaj se regăsește în amândouă, Gerald Tovar Jr., doar că el este interpretat de actori diferiți (Sid Haig în versiunea din 2006, Andrew Divoff în cea din 2012). Desigur, ambele sunt filme cu zombi, dar asta se poate afirma și despre alte zeci de pelicule. Oricum, filmul acesta se poate vedea independent de urmarea sa (care, paradoxal, cronologic vorbind, s-a realizat înainte); și, dacă ar fi să dăm crezare criticilor, nici nu merită să ne ostenim să vedem ”Noaptea morților vii 3D”. Și trecem și la completarea titlului cu ”Re-Animarea”. Logic, trebuia inventat ceva. Și, dacă tot îl ai în distribuție pe Jeffrey Combs din filmul Re-Animator, de ce să nu atragi atenția asupra acestui aspect?

Ajungem așadar și la actori. Pentru fanii filmelor de groază, actorii selectați sunt nume sonore, începând cu Andrew Divoff (cunoscut din Wishmaster) și Jeffrey Combs. Nici frumoasele Sarah Lieving (Super-Shark), Robin Sydney sau Denice Duff nu sunt de lepădat. Plus tehnologia 3D...

Din păcate, cum spuneam, probabil mulți dintre fanii filmelor și actorilor menționați au fost sau vor fi dezamăgiți de acest film, care nu prea are nici cap, nici coadă, și nici măcar nu sunt prea mulți zombi.

Privit independent de filmele clasice la care face referire, și cu care, la drept vorbind, nu are nici o legătură, ”Noaptea morților vii 3D: Re-Animarea” are și unele momente bune. Andrew Divoff, în rolul principal al patronului firmei de servicii funerare Gerald Tovar Jr., monopolizează aproape în totalitate ecranul de la început și până la final și este foarte convingător. Fratele său Harold (Jeffrey Combs) vine în mod neașteptat în vizită, să ceară bani și o parte din moștenire. Dialogurile dintre cei doi frați sunt surprinzător de lungi, aproape telenovelistice, mai ales dacă ținem cont de faptul că este vorba de un film de acțiune (?) cu zombi (unde sunt acești zombi??), nu un episod din ”Tânăr și neliniștit”, deși prezența lui Denice Duff ne-ar putea sugera și asta.

La morgă mai lucrează o tânără ”emo”, ciudățica DyeAnne, căreia îi plac morții (Robin Sydney, magnifică), dar care nu-și face suficient de bine treaba și este pe cale să fie înlocuită de frumoasa și mult mai școlita Cristie Forrest (Sarah Lieving), care se angajează exact în ziua nepotrivită. Celor două li se adaugă supraponderala mătușă Lou (Melissa Bailey), un fel de contabilă a firmei, și tânărul muncitor bun-la-toate Russell (Adam Chambers), cam nepăsător și imprudent. Cea mai reușită scenă din film este cea în care DyeAnne, Cristie și Russ fumează ceva iarbă, iar Cristie are niște halucinații interesante.

Cam acesta este contextul în care se desfășoară evenimentele, atâtea câte sunt. Zombii apar și mai pe la început, ca să știm sigur că sunt prin preajmă, dar mai ales la final, când așteptarea deja depășește limitele și tensiunea acumulată pe parcursul filmului se eliberează în sfârșit, aducând și unele surprize.

Să mai spunem că sunt inserate și unele glume politice, pe care spectatorii non-americani le prind mai greu sau deloc. Mie mi-a trebuit ceva timp ca să-mi dau seama că personajul Sister Sara (Denice Duff) este o satiră la adresa lui Sarah Palin (pentru cine își mai amintește de ea...) și că Harold, un capitalist feroce, avid după bani, nu este întâmplător un susținător al Partidului Republican.

În fine, scenele mai spectaculoase sunt probabil cele care ar fi meritat văzute în 3D iar eu nu am avut această posibilitate, însă, sincer, repet, nu mă dau în vânt după creieri și sânge zburând prin aer.

Pentru cine este interesat de zombi, filmul oferă și o explicație ”științifică” a felului în care aceștia au apărut: niște deșeuri toxice lăsate de armata sau de guvernul Statelor Unite au acționat asupra cadavrelor pentru a le reanima... sau ceva în genul ăsta.

J. D. Salinger - De veghe în lanul de secară

J. D. Salinger, De veghe în lanul de secară, Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom, Iași, Ediția a IV-a, 2011, 280 pag., traducere de Cristian Ionescu (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: J.D. Salinger, The Catcher in the Rye, Little, Brown and Company, Boston, 1951, 277 pag.

Goodreads: 3,8/5; Amazon: 4,1/5; Barnes & Noble: 4,2/5.

Acesta este genul de carte despre care se poate afirma că ar trebui citită la o anumită vârstă - și anume, în adolescență. Eu personal n-am avut această șansă ”la vârsta potrivită”, așa că am parcurs-o abia la maturitate, dar nu consider deloc că a fost o eroare, ba dimpotrivă, a fost o lectură foarte plăcută, odihnitoare, chiar relaxantă.

Personajul principal, Holden Caulfield, fost elev la ceva școală de fițe din apropiere de New York, ne povestește la persoana întâi câteva zile (de fapt, doar vreo două sau trei) din viața sa tumultoasă din preajma Crăciunului precedent, după ce tocmai a fost iarăși exmatriculat din cauza multiplelor corigențe. Stilul este ultra-mega-haios, și aici este atât meritul autorului, cât și cel al traducătorului - nici nu vreau să-mi imaginez ce a însemnat traducerea argoului new-yorkez al adolescenților din anii 1940-1950 în limbajul șmecheresc al adolescenților de azi de la noi.

Încetul cu încetul, pe măsură ce înaintăm cu lectura, ne dăm seama că Holden, prototipul adolescentului răzvrătit, este de fapt un tip destul de complex. Mai mult, deși tonul narațiunii este mai degrabă unul vesel, sau poate doar voit nepăsător, devine tot mai clar că acest băiat a traversat o perioadă destul de dificilă, și că a experimentat un anumit fel de depresie, altfel destul de tipică pentru adolescenții de atunci, ca și cei de astăzi. Partea bună este că suntem avizați, respectiv asigurați, încă din start, că totul ”s-a terminat cu bine”, fiindcă Holden povestește toate aceste evenimente după ce ele s-au încheiat, deci nimic rău sau grav nu i se putea întâmpla. Dar mai este Holden, cel care povestește, același cu Holden, cel din întâmplările povestite? S-a schimbat în vreun fel?

Aparent da. În mod destul de evident, ceea ce autorul vrea cumva să evidențieze este criza adolescentului care se află între două vârste - cea a copilăriei și cea a maturității. Holden, deși adolescent, este încă în mare măsură un copil după modul în care reacționează la diversele întâmplări. Singurele personaje de care se simte cu adevărat atașat sunt copiii - și în mod particular sora sa, Phoebe, și (ceea ce conferă o notă dramatică) fratele său decedat, Allie, pe care îl pomenește mereu. Este preocupat de chestiuni relativ copilărești, precum migrația rațelor din Central Park, îl deranjează snobismul, nu-i plac filmele, este imatur din punct de vedere sexual, iar sentimentele sale față de fete sunt destul de neclare. Dintre persoanele mature, singurele pe care le apreciază par să fie călugărițele, probabil tocmai din cauza faptului că simbolizează puritatea, inocența, și ca urmare a caracterului lor asexual.
Timiditatea sa față de fete, incapacitatea sa de a relaționa dincolo de micile atingeri, pasivitatea în raport cu Jane Gallagher, față de care nutrește totuși ceva asemănător cu dragostea, denotă și o anumită naivitate dar și un potențial trecut mai complicat, în care să fi fost abuzat. Teama sa de abuz, în ambele sensuri, poate să provină dintr-o experiență directă în acest sens, și reacțiile sale, uneori exagerate, pot fi puse pe seama unei istorii personale care nu este direct mărturisită, ci doar sugerată. Holden simte de altfel compasiune pentru alte victime ale unor agresiuni - de exemplu James Castle sau chiar Jane Gallagher, și intervine pentru a șterge cuvinte injurioase de pe pereții școlii unde învață Phoebe și alți copii de școală primară.
Ce ar vrea Holden să facă în viață? El îi mărturisește surorii sale mai mici că ar vrea să fie supraveghetorul unor copii care se joacă într-un lan de secară, să-i ferească de pericolul de a cădea dincolo. Este o interesantă parabolă, prin care Holden vrea să sugereze că, de fapt, ar dori să-i păzească pe copii de a deveni adulți. Paradoxal, expresia ”de veghe în lanul de secară” este preluată greșit dintr-un poem al lui Robert Burns, ”Comin thro' the rye”, unde sensul este total diferit, și anume oamenii se întâlnesc (și nu veghează) în lanul de secară, implicând sexualitate și nu inocență.
Phoebe îl convinge cumva, indirect, pe Holden, că a fi adult nu este de fapt chiar atât de rău. În scenele finale ale cărții, în care Phoebe se joacă pe carusel, Holden face primul pas spre maturitate.
Finalul cărții nu este tocmai unul obișnuit. De altfel, cartea nici nu are vreun final anume, pentru că nu știm propriu-zis ce s-a întâmplat mai departe cu Holden. Va continua școala? Nici măcar nu știm ce a făcut de la evenimentele povestite și până în ”prezent”, ne spune doar că a fost bolnav... și s-au făcut destule speculații și cu privire la boala de care ar fi suferit.
Cert este că narațiunea în sine nici nu contează. Romanul are profunzime pentru că autorul pune accent pe emoțiile, sentimentele și trăirile personajului principal, în raport cu unele evenimente din viața sa, iar unicitatea cărții este dată de faptul că toate aceste trăiri sunt redate prin vocea acestui personaj, cu limbajul său specific.
J. D. Salinger a fost extrem de retras aproape toată viața sa. Totuși, într-un interviu acordat în tinerețe, a admis faptul că romanul este parțial unul autobiografic. Acest fapt creionează și o nouă perspectivă asupra acestei cărți, devenită una dintre cele clasice ale secolului XX. Succesul său de piață și importanța sa în literatura americană postbelică se datorează și imaginarului colectiv, foarte atașat după anii 1950 de personajele ”rebele”. Holden întruchipează un astfel de caracter, mereu critic la adresa societății, genul de adolescent anti-sistem, cu care s-au identificat mulți dintre cititori, în special dintre cei tineri, în deceniile următoare, dominate în America de generația flower-power și de revoluția sexuală, anti-tradiționalistă și anti-conservatoare.
Cartea a fost în egală măsură lăudată (de critici și de cititori) și respinsă, îndeosebi de autoritățile din domeniul educației, care nu vedeau cu ochi buni o lectură având în centrul său un tânăr cu multe apucături nonconformiste. Faptul că Holden, aflat peste noapte într-un hotel, asistă la scene ”perverse” și apelează la serviciile unei prostituate (minor fiind, și probabil și prostituata), excesul de alcool, descrierea de localuri și cluburi rău famate, bătăile cu Stradlater sau cu Maurice, referirile cam fără perdea cu privire la sexualitate (și homosexualitate), au determinat ca romanul să fie interzis în unele școli și licee, iar dezbaterile pe această temă continuă până în zilele noastre.
De atunci, societatea a mai evoluat, iar detaliile care șocau în anii 1950 nu mai au același impact astăzi. Cred, personal, că este o carte foarte bine scrisă, care merită citită la orice vârstă, de la 13 ani în sus.