J. D. Salinger, De veghe în lanul de secară, Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom, Iași, Ediția a IV-a, 2011, 280 pag., traducere de Cristian Ionescu (este ediția pe care am citit-o).
Ediția originală: J.D. Salinger, The Catcher in the Rye, Little, Brown and Company, Boston, 1951, 277 pag.
Goodreads: 3,8/5; Amazon: 4,1/5; Barnes & Noble: 4,2/5.
Acesta este genul de carte despre care se poate afirma că ar trebui citită la o anumită vârstă - și anume, în adolescență. Eu personal n-am avut această șansă ”la vârsta potrivită”, așa că am parcurs-o abia la maturitate, dar nu consider deloc că a fost o eroare, ba dimpotrivă, a fost o lectură foarte plăcută, odihnitoare, chiar relaxantă.
Personajul principal, Holden Caulfield, fost elev la ceva școală de fițe din apropiere de New York, ne povestește la persoana întâi câteva zile (de fapt, doar vreo două sau trei) din viața sa tumultoasă din preajma Crăciunului precedent, după ce tocmai a fost iarăși exmatriculat din cauza multiplelor corigențe. Stilul este ultra-mega-haios, și aici este atât meritul autorului, cât și cel al traducătorului - nici nu vreau să-mi imaginez ce a însemnat traducerea argoului new-yorkez al adolescenților din anii 1940-1950 în limbajul șmecheresc al adolescenților de azi de la noi.
Încetul cu încetul, pe măsură ce înaintăm cu lectura, ne dăm seama că Holden, prototipul adolescentului răzvrătit, este de fapt un tip destul de complex. Mai mult, deși tonul narațiunii este mai degrabă unul vesel, sau poate doar voit nepăsător, devine tot mai clar că acest băiat a traversat o perioadă destul de dificilă, și că a experimentat un anumit fel de depresie, altfel destul de tipică pentru adolescenții de atunci, ca și cei de astăzi. Partea bună este că suntem avizați, respectiv asigurați, încă din start, că totul ”s-a terminat cu bine”, fiindcă Holden povestește toate aceste evenimente după ce ele s-au încheiat, deci nimic rău sau grav nu i se putea întâmpla. Dar mai este Holden, cel care povestește, același cu Holden, cel din întâmplările povestite? S-a schimbat în vreun fel?
Aparent da. În mod destul de evident, ceea ce autorul vrea cumva să evidențieze este criza adolescentului care se află între două vârste - cea a copilăriei și cea a maturității. Holden, deși adolescent, este încă în mare măsură un copil după modul în care reacționează la diversele întâmplări. Singurele personaje de care se simte cu adevărat atașat sunt copiii - și în mod particular sora sa, Phoebe, și (ceea ce conferă o notă dramatică) fratele său decedat, Allie, pe care îl pomenește mereu. Este preocupat de chestiuni relativ copilărești, precum migrația rațelor din Central Park, îl deranjează snobismul, nu-i plac filmele, este imatur din punct de vedere sexual, iar sentimentele sale față de fete sunt destul de neclare. Dintre persoanele mature, singurele pe care le apreciază par să fie călugărițele, probabil tocmai din cauza faptului că simbolizează puritatea, inocența, și ca urmare a caracterului lor asexual.
Timiditatea sa față de fete, incapacitatea sa de a relaționa dincolo de micile atingeri, pasivitatea în raport cu Jane Gallagher, față de care nutrește totuși ceva asemănător cu dragostea, denotă și o anumită naivitate dar și un potențial trecut mai complicat, în care să fi fost abuzat. Teama sa de abuz, în ambele sensuri, poate să provină dintr-o experiență directă în acest sens, și reacțiile sale, uneori exagerate, pot fi puse pe seama unei istorii personale care nu este direct mărturisită, ci doar sugerată. Holden simte de altfel compasiune pentru alte victime ale unor agresiuni - de exemplu James Castle sau chiar Jane Gallagher, și intervine pentru a șterge cuvinte injurioase de pe pereții școlii unde învață Phoebe și alți copii de școală primară.
Ce ar vrea Holden să facă în viață? El îi mărturisește surorii sale mai mici că ar vrea să fie supraveghetorul unor copii care se joacă într-un lan de secară, să-i ferească de pericolul de a cădea dincolo. Este o interesantă parabolă, prin care Holden vrea să sugereze că, de fapt, ar dori să-i păzească pe copii de a deveni adulți. Paradoxal, expresia ”de veghe în lanul de secară” este preluată greșit dintr-un poem al lui Robert Burns, ”Comin thro' the rye”, unde sensul este total diferit, și anume oamenii se întâlnesc (și nu veghează) în lanul de secară, implicând sexualitate și nu inocență.
Phoebe îl convinge cumva, indirect, pe Holden, că a fi adult nu este de fapt chiar atât de rău. În scenele finale ale cărții, în care Phoebe se joacă pe carusel, Holden face primul pas spre maturitate.
Finalul cărții nu este tocmai unul obișnuit. De altfel, cartea nici nu are vreun final anume, pentru că nu știm propriu-zis ce s-a întâmplat mai departe cu Holden. Va continua școala? Nici măcar nu știm ce a făcut de la evenimentele povestite și până în ”prezent”, ne spune doar că a fost bolnav... și s-au făcut destule speculații și cu privire la boala de care ar fi suferit.
Cert este că narațiunea în sine nici nu contează. Romanul are profunzime pentru că autorul pune accent pe emoțiile, sentimentele și trăirile personajului principal, în raport cu unele evenimente din viața sa, iar unicitatea cărții este dată de faptul că toate aceste trăiri sunt redate prin vocea acestui personaj, cu limbajul său specific.
J. D. Salinger a fost extrem de retras aproape toată viața sa. Totuși, într-un interviu acordat în tinerețe, a admis faptul că romanul este parțial unul autobiografic. Acest fapt creionează și o nouă perspectivă asupra acestei cărți, devenită una dintre cele clasice ale secolului XX. Succesul său de piață și importanța sa în literatura americană postbelică se datorează și imaginarului colectiv, foarte atașat după anii 1950 de personajele ”rebele”. Holden întruchipează un astfel de caracter, mereu critic la adresa societății, genul de adolescent anti-sistem, cu care s-au identificat mulți dintre cititori, în special dintre cei tineri, în deceniile următoare, dominate în America de generația flower-power și de revoluția sexuală, anti-tradiționalistă și anti-conservatoare.
Cartea a fost în egală măsură lăudată (de critici și de cititori) și respinsă, îndeosebi de autoritățile din domeniul educației, care nu vedeau cu ochi buni o lectură având în centrul său un tânăr cu multe apucături nonconformiste. Faptul că Holden, aflat peste noapte într-un hotel, asistă la scene ”perverse” și apelează la serviciile unei prostituate (minor fiind, și probabil și prostituata), excesul de alcool, descrierea de localuri și cluburi rău famate, bătăile cu Stradlater sau cu Maurice, referirile cam fără perdea cu privire la sexualitate (și homosexualitate), au determinat ca romanul să fie interzis în unele școli și licee, iar dezbaterile pe această temă continuă până în zilele noastre.
De atunci, societatea a mai evoluat, iar detaliile care șocau în anii 1950 nu mai au același impact astăzi. Cred, personal, că este o carte foarte bine scrisă, care merită citită la orice vârstă, de la 13 ani în sus.
Timiditatea sa față de fete, incapacitatea sa de a relaționa dincolo de micile atingeri, pasivitatea în raport cu Jane Gallagher, față de care nutrește totuși ceva asemănător cu dragostea, denotă și o anumită naivitate dar și un potențial trecut mai complicat, în care să fi fost abuzat. Teama sa de abuz, în ambele sensuri, poate să provină dintr-o experiență directă în acest sens, și reacțiile sale, uneori exagerate, pot fi puse pe seama unei istorii personale care nu este direct mărturisită, ci doar sugerată. Holden simte de altfel compasiune pentru alte victime ale unor agresiuni - de exemplu James Castle sau chiar Jane Gallagher, și intervine pentru a șterge cuvinte injurioase de pe pereții școlii unde învață Phoebe și alți copii de școală primară.
Ce ar vrea Holden să facă în viață? El îi mărturisește surorii sale mai mici că ar vrea să fie supraveghetorul unor copii care se joacă într-un lan de secară, să-i ferească de pericolul de a cădea dincolo. Este o interesantă parabolă, prin care Holden vrea să sugereze că, de fapt, ar dori să-i păzească pe copii de a deveni adulți. Paradoxal, expresia ”de veghe în lanul de secară” este preluată greșit dintr-un poem al lui Robert Burns, ”Comin thro' the rye”, unde sensul este total diferit, și anume oamenii se întâlnesc (și nu veghează) în lanul de secară, implicând sexualitate și nu inocență.
Phoebe îl convinge cumva, indirect, pe Holden, că a fi adult nu este de fapt chiar atât de rău. În scenele finale ale cărții, în care Phoebe se joacă pe carusel, Holden face primul pas spre maturitate.
Finalul cărții nu este tocmai unul obișnuit. De altfel, cartea nici nu are vreun final anume, pentru că nu știm propriu-zis ce s-a întâmplat mai departe cu Holden. Va continua școala? Nici măcar nu știm ce a făcut de la evenimentele povestite și până în ”prezent”, ne spune doar că a fost bolnav... și s-au făcut destule speculații și cu privire la boala de care ar fi suferit.
Cert este că narațiunea în sine nici nu contează. Romanul are profunzime pentru că autorul pune accent pe emoțiile, sentimentele și trăirile personajului principal, în raport cu unele evenimente din viața sa, iar unicitatea cărții este dată de faptul că toate aceste trăiri sunt redate prin vocea acestui personaj, cu limbajul său specific.
J. D. Salinger a fost extrem de retras aproape toată viața sa. Totuși, într-un interviu acordat în tinerețe, a admis faptul că romanul este parțial unul autobiografic. Acest fapt creionează și o nouă perspectivă asupra acestei cărți, devenită una dintre cele clasice ale secolului XX. Succesul său de piață și importanța sa în literatura americană postbelică se datorează și imaginarului colectiv, foarte atașat după anii 1950 de personajele ”rebele”. Holden întruchipează un astfel de caracter, mereu critic la adresa societății, genul de adolescent anti-sistem, cu care s-au identificat mulți dintre cititori, în special dintre cei tineri, în deceniile următoare, dominate în America de generația flower-power și de revoluția sexuală, anti-tradiționalistă și anti-conservatoare.
Cartea a fost în egală măsură lăudată (de critici și de cititori) și respinsă, îndeosebi de autoritățile din domeniul educației, care nu vedeau cu ochi buni o lectură având în centrul său un tânăr cu multe apucături nonconformiste. Faptul că Holden, aflat peste noapte într-un hotel, asistă la scene ”perverse” și apelează la serviciile unei prostituate (minor fiind, și probabil și prostituata), excesul de alcool, descrierea de localuri și cluburi rău famate, bătăile cu Stradlater sau cu Maurice, referirile cam fără perdea cu privire la sexualitate (și homosexualitate), au determinat ca romanul să fie interzis în unele școli și licee, iar dezbaterile pe această temă continuă până în zilele noastre.
De atunci, societatea a mai evoluat, iar detaliile care șocau în anii 1950 nu mai au același impact astăzi. Cred, personal, că este o carte foarte bine scrisă, care merită citită la orice vârstă, de la 13 ani în sus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu