Etichete

joi, 28 mai 2020

Groundhogs - Crosscut Saw (1976)

Groundhogs - Crosscut Saw, United Artists Records, 1976.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia:

01. Crosscut Saw 3:44
02. Promiscuity 5:43
03. Boogie Withus 3:51
04. Fulfilment 7:36
05. Live A Little Lady 6:05
06. Three Way Split 4:56
07. Mean Mistreater 2:32
08. Eleventh Hour 6:46

Toate melodiile au fost compuse și produse de Tony T.S. McPhee.

The Groundhogs (în 1976):

Tony "T.S." McPhee - solist vocal, chitară solo, liderul formației
Dave Wellbelove - chitară
Martin Kent - chitară bass
Mick Cook - baterie

AllMusic: 3/5; Rate Your Music: 3,42/5; Discogs: 4/5.


The Groundhogs este o trupă de rock britanică, formată în 1963, și care încă mai există, dar care și-a trăit momentele de succes maxim la începutul anilor 1970. Inițial axați pe blues, au avut o colaborare fructuoasă cu John Lee Hooker în anii 1960, la sfârșitul cărora apar și primele două albume, Scratching the Surface (1968) și Blues Obituary (1969), care însă nu rup gura târgului. Albumul Thank Christ for the Bomb (1970) le-a deschis calea spre succes, apogeul fiind atins cu Split (1971), considerat ca fiind cel mai bun album al formației, care era formată, în această perioadă de glorie, din Tony ”T.S.” McPhee - solist vocal și chitară, Peter Cruickshank - chitară bass și Ken Pustelnik la tobe. Urmează albumele Who Will Save the World? (1972), Hogwash (1972) și Solid (1974), de asemenea primite destul de bine de fanii muzicii rock și blues. Din păcate, odată cu succesul, apar și primele disensiuni în sânul formației, care se desființează în 1974. Între timp, Tony McPhee, liderul formației, scosese și un album solo, Two Sides of Tony T.S. McPhee (1973) și se părea că aceasta avea să fie calea de urmat, atât pentru el, cât și pentru ceilalți membri ai trupei.
Cu toate acestea, în februarie 1976, la insistențele managerului său, Tony T.S. McPhee a fost în cele din urmă de acord ca noul său album, Crosscut Saw, să apară sub emblema formației Groundhogs și nu ca album solo, al său, deși era unicul compozitor și producător al tuturor pieselor de pe album. Colaboratorii săi, Dave Wellbelove (chitară), Martin Kent (bass) și Mick Cook (baterie), au devenit astfel noii membri ai formației. A fost pentru prima dată când în formație apar doi chitariști, Dave Wellbelove acompaniindu-l pe Tony McPhee, ceea ce i-a permis acestuia mai multă libertate în interpretare și compoziție. De altfel, chitara lui Tony McPhee iese cel mai mult în evidență pe acest album, a cărui parte instrumentală este de un nivel calitativ ridicat. Mi-ar fi plăcut să spun același lucru și despre calitățile de solist vocal ale aceluiași Tony McPhee, dar, din păcate, nu e cazul. Vocea nu e tocmai punctul său forte, și e cu atât mai greu de înțeles cum un chitarist atât de talentat acceptă ideea de a fi și solist vocal, deci un fel de one-man show, pe de o parte excepțional (la chitară), pe de altă parte submediocru. Probabil, cum a îndeplinit acest rol de la începuturile formației, a fost greu să-l abandoneze; abia după 2009, când a suferit un accident care i-a afectat corzile vocale, a acceptat să transfere postul de solist vocal unei... doamne, Joanna Deacon, care îndeplinește acest rol în cadrul formației de atunci.
Revenind la Crosscut Saw, deja se poate afirma că acesta este mai degrabă un album rock, chiar hard rock, deși încă se mai fac cunoscute influențele muzicii blues. Tony T.S. McPhee este magistral la chitară, își merită pe deplin supranumele de Jimi Hendrix al Marii Britanii. Melodiile sunt mai clasice în prima lor jumătate, care include și partea vocală, și devin exclusiv instrumentale în a doua jumătate, care este de fapt cea mai interesantă. De asemenea, nivelul calitativ crește, aș zice, de la început spre final. Depinde, bineînțeles, și de gusturi. Crosscut Saw, piesa care deschide albumul și dă totodată titlul acesteia, este o melodie ritmată, destul de uniformă, destul de ”clasică”, cu un solo la chitară destul de restrâns ca durată și intensitate. Este, poate, mai ușor ”digerabilă” pentru masele mari de ascultători ai muzicii rock. În aceeași categorie intră și următoarele două cântece, Promiscuity și Boogie Withus. În schimb, Fulfilment este o melodie care iese din tipare, și ca durată (este cea mai lungă piesă de pe tot albumul), și prin solo-ul agresiv de chitară din a doua jumătate. Spre finalul cântecului, Tony T.S. McPhee experimentează noi efecte acustice la chitara electrică, care sună la un moment dat ca o mâță care miaună exasperant.
A doua parte a albumului mi se pare mai interesantă. Live a Little Lady este o piesă frumoasă, provocatoare, dar cam monotonă, urmată de Three Way Split, unde chitara iese mai mult în evidență, iar melodia se schimbă brusc pe undeva pe la mijloc, pentru a continua într-un alt ritm. Din nou, sentimentul este acela că Tony McPhee experimentează, se joacă de-a chitara, supune audiența unui suspans prelungit, cu surprize care așteaptă la fiecare pas. Mean Mistreater este o melodie cam dură la nivel liric (revin imediat asupra subiectului), executată predominant la chitară acustică, încă o dovadă a capacității lui Tony McPhee de a diversifica compoziția și de a aborda diverse maniere interpretative.
În fine, albumul se încheie cu melodia cea mai reușită, Eleventh Hour. Este ”piesa de rezistență” a acestui album, în care Tony T.S. McPhee se dezlănțuie și dă măsura adevăratei sale valori la chitară, solo-ul prelungit din a doua parte a cântecului fiind una dintre cele mai complexe compoziții exclusiv instrumentale care s-au auzit vreodată. Păcat doar de faptul că piesa nu este în întregime instrumentală.
Aceeași afirmație se poate face și despre alte cântece de pe acest album, și practic aceasta este și principala problemă a albumului. Vocea lui Tony T.S. McPhee nu reușește să transmită aceleași sentimente și emoții pe care le transmite chitara lui. În plus, nici versurile nu sunt chiar ceea ce ar trebui, poate, să fie. Sigur, fiecare artist are libertatea de a se exprima în toate felurile posibile, dar atunci când exprimarea îți aduce daune, poate că ar trebui să te (auto)cenzurezi. În plus, autorul (fără îndoială, același McPhee) cam bate apa-n piuă pe aceeași temă, devenind chiar obositor la un moment dat. Pe scurt, subiectul unic pare să fie următorul: femeia este de vină pentru toate, bărbatul este o victimă nevinovată. Cu mici variațiuni, de la bărbatul oprimat și sclavizat, împăcat cu propria soartă, la bărbatul care se revoltă împotriva acestui rău universal care este femeia, recurgând la diverse forme de acțiune și chiar violență (prefer să nu detaliez). Sincer, cred că astăzi nu ar mai fi fost posibil ca un album să apară cu versuri atât de misogine. Înțeleg, probabil albumul a fost destinat unei audiențe exclusiv masculine, și a avut la bază niște sentimente de frustrare, pe care autorul a ținut să le refuleze în acest mod. Totuși, și ca bărbat, poți să nu fii de acord cu acest gen de gândire. Ceea mi se pare interesant este că o temă de genul ”eu te-am iubit, tu m-ai lăsat” este mai des întâlnită în repertoriul liric și muzical feminin.
Pe de altă parte, într-adevăr, pentru un iubitor al muzicii rock versurile nu contează atât de mult. În plus, în decada anilor 1970, mulți artiști încercau să iasă în evidență prin mesaje cât mai șocante, cât mai dezechilibrate. Aici, șocantă rămâne, după părerea mea, doar interpretarea la chitară.
În toamna anului 1976 a mai apărut un album al celor de la Groundhogs, Black Diamond, cu trupa aproximativ în aceeași componență, dar succesul întârzie să mai apară. Formația se destramă din nou pentru ani buni, reapărând cu intermitențe în anii 1980, 1990 și după 2000, având mereu în prim-plan pe Tony ”T.S.” McPhee și diverși instrumentiști, care s-au tot schimbat. O oarecare stabilitate în componența trupei se constată după anul 2009, când, din motive medicale, Tony ”T.S.” McPhee se retrage din postura de solist vocal, rămânând doar la chitară, iar după 2015 problemele sale medicale se accentuează iar formația (construită de fapt în jurul său) apare tot mai rar pe scenă. Albumele din anii de glorie au fost reeditate, dar formația a rămas din păcate aproape necunoscută fanilor muzicii rock din prezent, trăind mai degrabă din amintiri.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu