Snow Patrol - Eyes Open (2006)

Snow Patrol - Eyes Open, Fiction Records / Polydor Records, 2006.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia:

01. You're All I Have 4:33
02. Hands Open 3:17
03. Chasing Cars 4:28
04. Shut Your Eyes 3:17
05. It's Beginning to Get to Me 4:35
06. You Could Be Happy 3:02
07. Make This Go On Forever 5:47
08. Set the Fire to the Third Bar (cu Martha Wainwright) 3:23
09. Headlights on Dark Roads 3:30
10. Open Your Eyes 5:41
11. The Finish Line 3:28

Toate melodiile sunt compuse de membrii formației Snow Patrol. Versurile: Gary Lightbody.
Producător: Jacknife Lee.

Snow Patrol (în 2006):

Gary Lightbody - solist vocal, chitară, liderul trupei
Nathan Connolly - chitară
Paul Wilson - chitară bass
Tom Simpson - clape
Jonny Quinn - baterie

AllMusic: 4/5; Rate Your Music: 3,12/5; Amazon: 4,6/5.

Snow Patrol este o formație formată în 1994 în Scoția de nord-irlandezul Gary Lightbody, liderul și ”sufletul” trupei, și prietenii săi. Inițial s-au numit Shrug, apoi Polarbear, iar din 1997 Snow Patrol. Primele două albume, Songs for Polarbears (1998) și When It's All Over We Still Have to Clear Up (2001) nu prea au avut succes. Succesul și recunoașterea internațională a venit abia la al treilea album, Final Straw (2003), în vreme ce Eyes Open (2006), albumul de care e vorba aici, a consacrat definitiv trupa, atât în Europa, cât și peste ocean, în special datorită hitului Chasing Cars. Acest album este de altfel punctul culminant al celor de la Snow Patrol, care de atunci au mai scos câteva albume, dar fără a egala succesul cu Eyes Open.
Pentru mine, ca iubitor al muzicii rock, este oarecum de mirare că o astfel de producție, precum Eyes Open, a reușit să fie cel mai vândut album al anului 2006 în Marea Britanie, și printre cele mai vândute ale primului deceniu din secolul 21. La o analiză mai atentă, devine explicabil: este genul acela de muzică generică, ceva între pop și rock, catalogată drept post-Britpop de către specialiști, care place aproape oricărei categorii de ascultători, sau cel puțin nu displace, indiferent de vârstă, sex, înclinații sau gusturi muzicale. Este acceptabilă și pentru rockerul înrăit și pentru diva romantică, și pentru vârstnicii tradiționaliști și pentru tinerii hipsteri. După părerea mea, albumul precedent, Final Straw, și în special hitul Run, a reprezentat punctul adevărat de plecare pentru membrii formației, care au înțeles ce fel de muzică vrea publicul, și s-au orientat clar spre o astfel de audiență de ”mase”, într-un stil apropiat de U2 (cu care au fost și în turneu) și, mai ales, de Coldplay, trupa cu care se aseamănă cel mai mult.
Muzical, nu e nimic sofisticat în ceea ce cântă Snow Patrol, ba dimpotrivă, ei par să fie adepții sloganului KISS (”Keep It Simple, Stupid!”). Melodiile sunt într-adevăr foarte simple, și merg pe o idee la fel de banală, respectiv tonalitatea și intensitatea crește spre final și atâta tot. Refrenul se repetă obsesiv, chiar supărător, instrumentația e în mare aceeași, la sfârșitul albumului stai să te întrebi dacă sunt într-adevăr 11 piese sau e una singură. E genul acela de muzică de fundal pe care o auzi (fără să o asculți neapărat) la supermarket, pe mijloacele de transport în comun, la radio, la volan, la restaurant. Totul e bine structurat, producția e fantastică, nu se aude nici măcar un sunet strident, nici o surpriză, ca nu cumva să te îneci când înghiți sau să faci vreun accident când conduci.
Deși melodiile sunt asemănătoare, ele totuși se pot împărți în două categorii: cele mai ritmate și baladele. Albumul începe cu cele ritmate, All That I Have și Hands Open, larg apreciate de critici, deși nu sunt ceva deosebit. Urmează prima melodie mai lentă, Chasing Cars, marele hit al acestei trupe. E o melodie frumoasă, romantică, ușor de reținut, chiar și de cântat - de fapt vocea lui Gary Lightbody nu are mai nimic aparte ca să nu poată fi imitată cu ușurință.
Aș sări un pic la It's Beginning to Get to Me, care mie personal mi se pare cel mai reușit cântec de pe album. Ritmul este foarte bun, vocea chiar variază spre final, de la o tonalitate joasă la una înaltă, emoțiile pe care le transmite melodia sunt mai vii. Make This Go On Forever este o altă piesă favorită, în special partea în care mai mulți membri ai formației cântă împreună, parcă e altceva, simți că aluneci în transă, melodia rămâne cumva în mintea ta zile întregi după ce ai ascultat-o. Headlights on Dark Roads nu mi-a plăcut inițial, dar încetul cu încetul am ajuns să apreciez această melodie mai ritmată. Open Your Eyes, care dă oarecum titlul albumului, este un pic repetitivă, dar se încheie cu o parte instrumentală maiestuoasă, care ar fi meritat să coincidă cu finalul albumului. Din păcate, s-a ales The Finish Line, care are într-adevăr un titlu potrivit, dar care mi se pare o piesă submediocră.
Dintre melodiile mai lente, în afară de Chasing Cars, foarte bună mi se pare și Set the Fire to the Third Bar, în care Gary Lightbody cântă în duet cu Martha Wainwright. E interesant felul în care evoluează ritmul cântecului, iar vocile celor doi se sincronizează perfect și oferă parcă ceva în plus față de aceeași melodie cântată de unul/una singur(ă). You Could Be Happy este prea lentă pentru gusturile mele, deși îi recunosc meritele.
Dacă ar fi ceva de reproșat acestui album, atunci m-aș lega în primul rând de versuri, care sunt toate creația lui Gary Lightbody. Am mai spus și altădată, la un album rock versurile contează mai puțin. Și totuși, asta nu înseamnă că trebuie să te faci de râs. Practic, există o singură temă, și anume dragostea. Cam jenant pentru o trupă care pretinde că ar cânta rock, să vorbească doar despre dragoste. Dar să zicem că trecem peste asta. Și totuși, despre dragoste se poate scrie în multe feluri. La Snow Patrol se pare că există un singur fel, și anume cel excesiv de siropos și, fără a fi misogin, dedicat exclusiv unei audiențe feminine. Parcă asistăm la o inversare a valorilor, în care bărbatul (personificat aici prin solistul vocal Gary Lightbody) este cel sensibil, romantic, mereu îndrăgostit, cu capul în nori, susceptibil la greșeli, sedus și abandonat, și care se vaită, în vreme ce femeia (cea sau cele la care se referă cântecele) este puternică, independentă, stăpână pe sine și pe viața ei, indiferentă la emoțiile bărbatului, incapabilă de iertare, indiferentă la rugăminți și scuze. Pentru un bărbat, e aproape imposibil să se identifice cu ceea ce propune Snow Patrol, în schimb, sigur, pentru femei, un bărbat care își cere iertare vreme de 45 de minute este ceva grozav.
Mai bine totuși să ascultăm doar muzica și, așadar, să ignorăm versurile.

Charles Perrault - Povești

Charles Perrault, Frumoasa din pădurea adormită. Povești. Memorii, Editura Pentru Literatură, Colecția ”Biblioteca Pentru Toți” (nr. 435), București, 1968, 314 pag., traducere și tabel cronologic de Teodora Popa, prefață de Anca Georgescu-Fuerea (este ediția pe care am citit-o). Există numeroase alte ediții în limba română, multe dintre ele mai noi.
Ediția originală: Histoires ou contes du temps passé, avec des moralités. Contes de ma mère l'Oye, Claude Barbin, Paris, 1697. Autorul (Charles Perrault) nu este precizat în această ediție. Câteva dintre povești (cele în versuri) au apărut mai repede (1691-1694) și au fost adăugate în volumele ulterioare ”complete”.

Poveștile incluse în volumul pe care l-am citit, ca și în majoritatea celorlalte ediții, sunt următoarele:
Poveștile în versuri
01. Răbdarea Grizelidei. Nuvelă
02. Piele-de-măgar
03. Dorințe caraghioase
Poveștile în proză
04. Frumoasa din pădurea adormită
05. Scufița-roșie
06. Barbă-albastră
07. Jupânul-motan sau Motanul-încălțat
08. Zânele
09. Cenușăreasa sau pantofiorul de sticlă
10. Riquet-cel-moțat
11. Degețel
12. Piele-de-măgar. Versiune romantică în proză.

Goodreads: 4,14/5; Amazon: 4,5/5; Google Books: 4,5/5.

Din momentul în care devii părinte, sufletul de copil revine la suprafață și retrăiești într-o oarecare măsură copilăria alături de copilul sau copiii tăi; presupun că același lucru se întâmplă și când devii bunic, deși experiența asta încă nu o am. Și astfel, vrând-nevrând, trebuie să recitești basmele copilăriei, sau altele noi, pentru a le putea spune povești copiilor; asta dacă nu cumva aceste basme au lăsat o impresie atât de puternică, încât le-ai reținut încă din copilărie și le poți (re)povesti oricând.
Spre deosebire de perioada copilăriei, când citeam basme strict pentru conținutul lor, ca adult am devenit interesat și de originea lor. Și astfel am ajuns la colecția de povești ale lui Charles Perrault, despre care se poate spune că a pus bazele acestui gen literar în epoca modernă. Au existat povești, bineînțeles, și înainte, chiar din antichitate; dar poveștile pe care le cunoaștem noi astăzi își au parțial originea în această colecție, aparținând lui Charles Perrault, și publicată la Paris în 1697.
De altfel, începând cu anul 1690 și până prin 1703, poveștile au devenit ”la modă” la curtea Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea, ceea ce a dus la publicarea a numeroase volume de basme, începând cu cele despre zâne ale doamnei d'Aulnoy (1690). Singurele care au trecut testul timpului sunt însă cele ale lui Perrault, iar dintre acestea, doar patru sunt astăzi arhicunoscute: Scufița roșie, Cenușăreasa, Motanul încălțat și Frumoasa din pădurea adormită. Celelalte sunt de obicei publicate împreună cu acestea, dar nu sunt la fel de apreciate, și nici nu au fost preluate, ca și cele patru amintite, în cinematografie sau în alte produse artistice (teatru, operă, balet, etc). În plus, subiectele sunt discutabile sau nepotrivite pentru copii.
Perrault a adaptat oricum aceste povești la o audiență mai sensibilă de la curte, renunțând la unele din trivialitățile și violențele din basmele mai vechi. Azi sunt greu de reconstituit sursele poveștilor lui Perrault: cert este doar faptul că ele nu au fost în totalitate inventate, ci s-au bazat pe niște basme pre-existente. Până în secolul al XIX-lea s-a crezut că originea basmelor este în popor, și că sursa sau sursele lui Perrault au fost doicile sau bonele de la țară ale unor copii de nobili sau chiar din familia regală. Subtitlul ”Poveștile mamei gâscă” sugerează o astfel de sursă, ”mama gâscă” fiind porecla comună dată unei doici sau a unei bone.
Cercetările care s-au făcut începând cu secolul al XIX-lea au demonstrat existența mai multor variante ale acestor povești în rândul populației europene, și nu numai, unele povești similare existând pe toate continentele, ceea ce pledează pentru un fond comun global.
În ultima vreme însă se crede că sursele lui Perrault ar fi și în literatura cultă. Variante mai vechi ale unora din poveștile lui Perrault se regăsesc în Pentamerone, o colecție de povești aparținând lui Giambattista Basile și apărută la Napoli în 1634-1636; alte povești seamănă cu cele din Le piacevole notti (1550-1555) ale lui Giovanni Francesco Straparola sau cu cele din Decameronul lui Boccaccio (1353). Membru al Academiei Franceze, Charles Perrault ar fi putut avea acces la aceste opere literare și ar fi putut împrumuta de acolo anumite părți din narațiune; câteva dintre povești sunt atât de asemănătoare încât ”plagiatul” pare sigur. Totuși, la fel de posibil este ca și acești autori să se fi inspirat din folclor și povești similare să fie publicate de autori diferiți fără ca aceștia să aibă cunoștință unul de altul.
Poveștile în versuri au fost compuse mai devreme: Răbdarea Grizelidei în 1691, Dorințe caraghioase în 1693 și Piele de măgar în 1694. Ele au fost reunite într-un volum în 1694, și au fost republicate cu o prefață în 1695. Din punct de vedere al dificultății redactării, fiind vorba de versuri, aceste povești sunt mai complexe, dar, pe de altă parte, din punct de vedere al conținutului, ele sunt mai puțin actuale. Răbdarea Grizelidei tratează chinurile și torturile la care este supusă o femeie simplă, ajunsă soția unui prinț, de către soțul ei, și proslăvește răbdarea acesteia de a îndura toate aceste chinuri, ca o femeie cu adevărat virtuoasă. Astăzi, morala nu se mai potrivește, și, în ciuda finalului fericit, doza de misoginism și de cinism a poveștii este exagerată. Aproape nici o femeie modernă nu ar îndura un astfel de comportament abuziv al soțului, și genul acesta de comportament ar trebui, dimpotrivă, pedepsit, nu acceptat.
Dorințe caraghioase este o poveste scurtă și simplă, bazată probabil pe o fabulă de La Fontaine, în care niște oameni simpli primesc din partea zeului suprem, Jupiter, trei dorințe, pe care nu știu însă să le folosească. Povestea oarecum comică scoate în evidență prostia oamenilor simpli care, chiar și când se trezesc cu ceva de valoare, nu știu ce să facă cu acea valoare. Din nou, morala nu este de actualitate, deoarece astăzi tindem să-i judecăm cu mai multă toleranță pe oamenii simpli, și nu să facem mișto de ei.
În fine, Piele de măgar ar fi o poveste mai frumoasă, cu prinți, prințese și o zână, dacă intriga nu s-ar baza pe o potențială relație incestuoasă, respectiv regele văduv dorește să se căsătorească cu fiica lui, și cu greu poate fi împiedicat, prințesa fiind nevoită să fugă de acasă, pentru a găsi fericirea în altă parte. O astfel de temă poate că era potrivită acum câteva sute de ani, dar în prezent morala nu este prea sănătoasă.
Poveștile în proză au apărut prima dată sub formă de manuscris în 1695, însă doar cinci dintre ele: Frumoasa din pădurea adormită, Scufița roșie, Barbă albastră, Motanul încălțat și Zânele. Se pare că manuscrisul a circulat pe la curte, unde a fost foarte bine primit, fapt ce l-a motivat pe Perrault să publice unele dintre aceste povești în 1696, iar în ianuarie 1697 a apărut primul volum complet al poveștilor în proză, unde, pe lângă cele cinci povești inițiale (ușor modificate), au mai apărut trei: Cenușăreasa, Riquet cel moțat și Degețel.
Multe dintre aceste povești au la bază intrigi similare, cu prințese sau viitoare prințese, și prinți sau viitori prinți. Rareori eroii sunt copii, acest lucru se întâmplă doar în Scufița roșie și în Degețel, iar în Barbă albastră nu există nici prinți, nici prințese, nici copii; de altfel, prin brutalitatea și violența sa, acest basm este cel mai puțin potrivit pentru copii. Majoritatea basmelor au un final fericit; singurul care nu se încadrează în această categorie este Scufița roșie, care va fi salvată (împreună cu bunica) de lup doar în versiunile ulterioare ale poveștii, nu și la Perrault.
Poveștile care sunt de obicei preluate și în prezent într-o formă asemănătoare cu cea a lui Perrault sunt Cenușăreasa și Motanul încălțat. Ambele prezintă maniera în care o persoană de origine modestă, dar cu anumite calități, ajutată de elemente fantastice (o zână în cazul Cenușăresei, motanul încălțat în cazul fiului de morar), poate să aibă o ascensiune socială considerabilă, ajungând să se căsătorească cu un membru al familiei regale. Este de altfel o temă recurentă și ”la modă” și în prezent.
În cazul basmului Frumoasa din pădurea adormită, variantele actuale promovate, de exemplu, de Disney, păstrează doar prima jumătate a poveștii, respectiv până la momentul în care prințul o trezește pe frumoasa adormită, și se căsătorește cu ea, și vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Povestea lui Perrault include însă și o a doua parte, mai puțin plăcută și romantică, în care soacra prințesei, o căpcăună, dorește să-i mănânce copiii și chiar pe ea.
Căpcăunul, un fel de bau-bau de-al nostru, personaj malefic cu apucături canibalice, pare să apară destul de des în aceste povești: Frumoasa din pădurea adormită, Motanul încălțat, Degețel. Lupul din Scufița roșie este tot un fel de echivalent al căpcăunului, cu singura diferență că știe să-și ascundă mai bine intențiile, și, spre deosebire de căpcăuni, și le duce până la capăt. Dintre personajele negative mai fac parte și mama vitregă sau denaturată, surorile sau frații mai mari (Cenușăreasa, Zânele, Degețel - unde ambii părinți sunt denaturați), Barbă albastră din povestea omonimă, ursitoarea cea rea (Frumoasa din pădurea adormită). De altfel, multe dintre basme își desfășoară narațiunea în cadrul obișnuit al luptei dintre bine și rău, binele învingând aproape de fiecare dată la final.
O poveste mai neobișnuită este Riquet cel moțat, unde avem mai degrabă o provocare amoroasă decât o luptă între bine și rău. Este o temă asemănătoare cu cea din Frumoasa și bestia, doar că aici avem de a face cu un prinț inteligent dar foarte urât și o prințesă foarte frumoasă, dar proastă. În cazul amândorura, zânele le-au ursit la naștere să poată dărui persoanei iubite ceea ce au în exces: inteligență, respectiv frumusețe. Astfel, prin iubire, prințul urât devine mai frumos, iar prințesa proastă devine mai deșteaptă. Perrault afirmă explicit în morala poveștii că nu se poate spune exact dacă acesta este darul zânelor, sau însăși dragostea ne face să nu mai vedem carențele persoanei iubite. O morală cât se poate de actuală, căci într-adevăr dragostea e oarbă. Și chiar dacă n-ar fi oarbă, oare de câte ori nu am văzut tot felul de domnișoare frumoase alături de domni realizați, poate nu tocmai frumoși sau poate mai în vârstă? Și în societatea tradițională, ca și în cea actuală, chiar dacă în mai mică măsură, inteligența, averea și poziția/statutul social au fost și sunt elementele esențiale pentru jumătatea masculină a societății, în vreme ce frumusețea rămâne, pentru unii, principala calitate a femeilor. În plus, chiar și în realitate, un domn cu mai puține calități fizice se aranjează mai bine și cu mai mare atenție atunci când are alături o doamnă frumoasă, deci devine mai ”frumos”, iar o domnișoară pe care nu o duce prea mult capul, dacă petrece mai mult timp în compania unui domn inteligent, cu siguranță învață multe și astfel devine mai ”deșteaptă”.
Un alt element comun al unora dintre povești sunt încălțările, unele magice - de exemplu cizmele de șapte poște din Degețel, pantofiorii de sticlă ai Cenușăresei, cizmele motanului încălțat. Relațiile familiale sunt ciudate, întrucât aproape de fiecare dată fratele cel mai mic (Motanul încălțat, Degețel) sau sora cea mai mică (Zânele, Cenușăreasa, Barbă albastră) este eroul sau eroina principală, chestiune care are probabil la bază faptul că în epoca respectivă frații cei mai mici aveau totodată și șansele cele mai mici de înavuțire, și este totodată o revanșă poate personală a autorului, Charles Perrault fiind el însuși cel mai mic dintre mai mulți frați.
Singurul cusur al acestei ediții vechi (1968) în limba română este lipsa completă a ilustrațiilor. Pentru copii, ilustrațiile sunt esențiale și numeroasele ediții recente beneficiază aproape toate de desene frumoase și ilustrative, menite să incite și mai mult imaginația celor mici.

Întâi copiii! (1970)

Regia: Florica Holban. Producător: Studioul ”Alexandru Sahia”.
Scenariul: Florica Holban. Distribuitor: Direcția Difuzării Filmelor.

 

Anul acesta se împlinesc 50 de ani de la inundațiile catastrofale din mai 1970, fapt trecut aproape complet cu vederea de autorități și de mass-media, mai ales în contextul pandemiei de COVID-19, care a anihilat aproape orice altă știre pe plan mondial. O ușoară sau vagă reamintire a fost parțial determinată de ploile semnificative ca durată și intensitate din luna iunie, care au generat la rândul lor inundații în mai multe părți din țară spre sfârșitul acestei luni.
Chiar dacă, să zicem, cineva și-ar fi dorit să comemoreze acele evenimente triste din mai 1970, sunt relativ puține imagini concrete care să vină în ajutorul jurnaliștilor de astăzi. Un astfel de film documentar, azi aproape imposibil de găsit altundeva decât la Arhiva Națională de Filme, este ”Întâi Copiii!” (1970), regizat de Florica Holban, și produs la studiourile ”Alexandru Sahia”, de altfel singurul care se ocupa cu filmele documentare în perioada comunistă. Florica Holban, specializată pe filme documentare având în centru copiii sau adolescenții, a prezentat în acest film inundațiile din mai 1970 dintr-o perspectivă aparte, cea a copiilor, a dramelor trăite de aceștia în contextul unor evenimente catastrofale, o situație rar expusă în perioada comunistă, când, cu mici excepții, toate documentarele aveau un puternic caracter propagandistic și trebuiau să prezinte superioritatea sistemului comunist, o realitate în așa fel deformată încât să rezulte mereu bucuria tuturor cetățenilor de a fi conduși de comuniști, uneori în contrast cu lipsa de omenie sau de empatie a unor personaje văzute ca potențiali ”dușmani ai sistemului”, supuse blamării din partea publicului larg, dar cu șansa de a fi ”reeducate” de sistem.
Durata impusă de 10 minute pentru aproape toate documentarele din epocă implică evident un scenariu reducționist, în care regizoarea încearcă să concentreze și să sublimeze o serie întreagă de fapte și de trăiri emoționale, cu atât mai puternice cu cât este vorba de copii. Aceste documentare tipice de scurtmetraj nu aveau atunci șansa de a fi vizionate independent, ci erau difuzate la cinematografe în deschiderea filmelor artistice - de aici și durata lor redusă - în spațiul care astăzi este rezervat reclamelor înaintea începerii unui film. Ele erau, în limbajul de atunci, o ”completare” la filmul artistic care era difuzat. Spectatorul neavizat mergea să vizioneze un film artistic, fără să știe însă ce este în ”completare”. Uneori, foarte rar, aceste filme documentare mai erau difuzate și în alte contexte.
Valoarea filmelor documentare din perioada comunistă a început să fie conștientizată tot mai mult în ultimii ani, și un merit special în acest sens îl are cineastul Alexandru Solomon, inițiatorul și organizatorul festivalului de film documentar One World Romania, și Adina Brădeanu, responsabilă cu selecția filmelor documentare prezentate în cadrul festivalului și ulterior mediatizate inclusiv prin vânzarea de DVD-uri tematice, până acum cinci la număr. De asemenea, întrucât toate aceste filme documentare au fost produse de studioul ”Alexandru Sahia”, a fost creat și un proiect ”Sahia Vintage”, cu o pagină web foarte bine pusă la punct, și unde se pot viziona fragmente din diferite filme documentare din perioada comunistă. Proiectul este co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, Centrul Național al Cinematografiei, Uniunea Cineaștilor din România, DACIN-SARA și realizat cu sprijinul Arhivei Naționale de Filme.
Deocamdată, filmul ”Întâi copiii!” nu este pe lista celor care pot fi vizionate (parțial) pe acest site web și nici nu a fost selectat pentru unul din cele cinci DVD-uri tematice ”Sahia Vintage” apărute și difuzate până acum. Poate, sperăm, va fi în viitor inclus. Să remarcăm totuși că ultimul DVD (al cincilea) din această serie a fost lansat în decembrie 2018 și de atunci... nimic, și, pe de altă parte, că festivalul de film documentar One World Romania s-a desfășurat la sfârșitul lunii august 2020, în condiții speciale (de pandemie), dar fără să prezinte nici un film de arhivă de la studioul ”Alexandru Sahia”, fapt care pune sub semnul îndoielii continuitatea acestor proiecte de repunere în valoare a filmelor documentare românești din perioada comunistă.