Bibliothèque Pascal / Biblioteca Pascal (2010)

Regizor: Hajdu Szabolcs. Producători: Angelusz Iván, Hámori András, Kovács Gábor, Taschler Andrea.
Scenariul: Hajdu Szabolcs.
Cu: Török-Illyés Orsolya, Oana Pellea, Răzvan Vasilescu, Andi Vasluianu, Shamgar Amram.
Nerecomandat minorilor, interzis sub 15 ani.
IMDb: 7/10; Rotten Tomatoes: 68% (audience score); Cinemagia: 7,3/10.

În ciuda titlului, care pare franțuzesc, Bibliothèque Pascal este o coproducție maghiaro-englezo-germano-română, oficial, și maghiaro-română, mai neoficial, având în vedere că majoritatea celor din staff-ul care a realizat filmul (în frunte cu regizorul și scenaristul Hajdu Szabolcs) sunt maghiari, iar actorii sunt în marea lor majoritate români și se vorbește aproape exclusiv în limba română. La mijloc pe undeva este actrița principală, Török-Illyés Orsolya, de etnie maghiară, dar născută în România, la Târgu Mureș, a cărei interpretare senzațională a fost pentru mine o mare surpriză, pentru că până acum nu am mai văzut-o. Este, pe de altă parte, o ”afacere de familie”, deoarece regizorul și scenaristul Hajdu Szabolcs este căsătorit cu actrița Török-Illyés Orsolya, iar în film apare într-un rol destul de important și fetița lor, Hajdu Lujza. Filmul a fost propunerea Ungariei pentru premiul Oscar pentru cel mai bun film străin (2011).

Filmul reprezintă în cea mai mare parte, cu excepția începutului și sfârșitului, un lung și inimaginabil flashback al personajului principal, Mona (Török-Illyés Orsolya), nevoită să explice unui funcționar de la Protecția Copilului întâmplările prin care a trecut pentru a recăpăta custodia asupra propriei sale fiice, Viorica (Hajdu Lujza, care este fiica actriței și în realitate). 

Mona are o imaginație foarte bogată, care se reflectă în totalitate pe marele ecran. Deși povestea pare destul de realistă la început, audiența începe să aibă primele dubii cu privire la veridicitatea întregii istorii odată cu proiectarea viselor în realitate de către partenerul de la mare al Monei, Viorel (Andi Vasluianu), capacitate care se va transmite genetic și fiicei lor, Viorica. Întâmplările de la mare și bogăția de culori par la rândul lor ieșite dintr-un vis, și estompează în bună măsură tragedia care pare să se desfășoare într-un stil asemănător realismului magic.

Partea a doua a filmului este mult mai dură. Mona este înșelată de propriul ei tată, Gigi Paparu (Răzvan Vasilescu), și pleacă cu acesta, lăsându-și fiica pe mâna mătușii Rodica Paparu (Oana Pellea). Mona ajunge sclavă într-un bordel de lux din Liverpool, Bibliothèque Pascal, după numele proprietarului, Pascal (Shmagar Amram), unde prostituatele sunt forțate să interpreteze roluri preluate din literatură (Desdemona, Ioana d'Arc, Lolita, Pinocchio, Dorian Gray), finalul fiind uneori tragic. Mona este salvată tocmai la timp de o proiecție în realitate a unui vis al fiicei sale; suntem aici la apogeul fantasticului.

Funcționarul binevoitor de la Protecția Copilului o asigură pe Mona că nu poate primi custodia Vioricăi cu o asemenea poveste, și insistă să-i spună adevărul. În cele din urmă, Mona cedează și spune ceea ce s-a întâmplat (probabil) cu adevărat. Finalul este cumva fericit: cele două, mamă și fiică, sunt din nou împreună.

Trebuie să subliniez că am fost plăcut impresionat de pleiada de actori români pe care i-am recunoscut în roluri minore: Florin Piersic Jr., Dorel Vișan, Mihai Călin, Alexandru Bindea, Mihai Constantin, Marius Bodochi, Marius Manole. 

O critică ar fi legată de replicile în limba română ale Monei, personajul principal. Este clar pentru spectatorii români că limba română nu este limba maternă a Monei (și nici a actriței care o interpretează, Török-Illyés Orsolya). Eu am cunoscut destui maghiari la viața mea ca să știu cum vorbesc unii dintre aceștia limba română. De altfel, ca și orice om care vorbește într-o limbă străină și încearcă să se facă înțeles: folosind cuvintele cele mai simple, expresiile cele mai uzuale. De aceea, anumite replici foarte complexe ale Monei par nerealiste, fiind chiar destul de complicate și pentru un vorbitor nativ. Sub nici o formă nu doresc să o critic pe actriță, care, repet, umple cu totul ecranul și oferă un spectacol remarcabil prin interpretarea sa, ci pe cel (cea) care a gândit aceste dialoguri, uneori ieșite din sfera obișnuitului.

O altă observație, mai delicată, ar privi dimensiunea țigănească a filmului, care pare să fi trecut neobservată de alți comentatori ai filmului. În primul rând, comparația cu Kusturica este ușor de făcut prin modalitatea de producție. Apoi, aș zice că sunt mai multe elemente țigănești (nu în sens peiorativ, Doamne ferește) decât par la prima vedere. Formația care cântă la început și uneori și pe parcurs, pare să conțină cel puțin un muzician țigan (cel de care e îndrăgostită Mona, interpretat de Pálffy Tibor), care e și costumat ca atare. Apoi, Mona fuge cu o căruță din aceea acoperită, cu coviltir, tipică țiganilor de pe vremuri. Numele de familie Paparu ridică iarăși semne de întrebare, la fel ca și meseriile pe care le practică membrii acestei familii: tatăl Gigi este proxenet, mătușa Rodica este ghicitoare în cărți, Mona este (sau a fost) vânzătoare de semințe în gară. Atmosfera magică aduce pe undeva cu ”La țigănci” de Mircea Eliade. Totul pare posibil.

Mona este de meserie povestitoare. Ea spune povești și pe parcursul filmului, povești în interiorul poveștii. Imaginația sa debordantă o ferește de realitatea crudă care o înconjoară, pe care o răstălmăcește prin propriile sale povești, pentru a putea supraviețui și pentru a-și păstra demnitatea.

Janette Sebring Lowrey - The Poky Little Puppy / Cățelușul leneș

Janette Sebring Lowrey, The Poky Little Puppy, A Little Golden Book, Western Publishing, New York, 1994, cu ilustrații de Gustaf Tenggren, 24 p. (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Janette Sebring Lowrey, The Poky Little Puppy, A Little Golden Book, Simon & Schuster / Western Publishing, New York, 1942, cu ilustrații de Gustaf Tenggren, 24 p.

Cartea nu a fost tradusă în limba română.

Goodreads: 4,12/5; Amazon: 4,8/5; Barnes&Noble: 4,4/5.

Orice părinte își dorește să-și educe copiii cât mai adecvat, iar lecturile copilăriei sunt foarte importante. Până când copilul învață să citească singur, părinții (și/sau eventual bunicii, tutorii) sunt cei care trebuie să se asigure că cei mici au parte de lecturi interesante și totodată educative. Poate că în prezent cărțile sunt tot mai rar prezente în bibliotecile părinților, și mai ales cărțile pentru copii, cu atâtea alte elemente care-i atrag pe copii ca un magnet - televizorul (și în special desenele animate), telefonul, jocurile pe calculator sau pe diverse console. Lumea s-a mai schimbat de când părinții erau ei înșiși copii, și n-avem ce face, trebuie să ne adaptăm din mers, dar o carte bună, cu o poveste interesantă, poate oricând să fie de partea părinților atunci când aceștia încearcă să-i mai scoată pe copii din vraja indusă de televizor / telefon / calculator / consolă.

O carte în limba engleză poate să aibă un impact dublu, adică, pe lângă povestea în sine, care are latura sa educativă, copilul poate să învețe și puțină engleză, ceea ce, evident, nu strică, indiferent de vârstă. O astfel de carte, foarte celebră în lumea anglofonă, dar care încă nu a fost tradusă la noi (din rațiuni care îmi scapă), este The Poky Little Puppy (Cățelușul leneș ar fi o traducere aproximativă) de Janette Sebring Lowrey. Apărută pentru prima dată în 1942, în prima serie de 12 cărți tipărite în Statele Unite ale Americii cu emblema ”Golden Little Books”, povestea este una foarte simplă, dar tocmai asta o face universal valabilă și la fel de actuală. Cartea are doar 24 de pagini, din care textul reprezintă mai puțin de un sfert, iar restul sunt ilustrații, frumos realizate, care-i aparțin lui Gustaf Tenggren.

În carte este vorba de cinci cățeluși cam neascultători, care sapă o groapă pe sub gard ca să exploreze lumea. De fiecare dată, unul dintre ei rămâne puțin în urmă, iar ceilalți patru se întorc să vadă ce face cățelușul leneș, de ce acesta nu vine cu ei pe deal în sus. Însă cățelușul leneș are de fiecare dată motive întemeiate să se oprească, fiindcă își dă seama că mama lor le-a pregătit ceva bun la cină. Ceilalți patru cățeluși se grăbesc înapoi spre casă, dar mama lor îi pedepsește și nu le dă de mâncare, fiindcă n-au fost cuminți, nu au ascultat, și au săpat groapa sub gard. Cățelușul leneș sosește mai târziu, când toți dorm, și mănâncă de unul singur toată mâncarea.

Povestea se repetă de trei ori, dar a treia oară cei patru cățeluși se decid să astupe groapa din gard după ce sunt puși la culcare fără să mănânce, crezând că mama lor doarme. Mama lor însă nu adormise, și îi felicită pentru faptul că și-au îndreptat greșeala, și le dă voie să mănânce. De data aceasta, cățelușul leneș abia mai reușește să se strecoare prin gard și, când ajunge acasă, nu mai are nimic de mâncare. În ziua următoare, cățelușii sunt cuminți, mai ales că pe gard apare un anunț uriaș care-i avertizează să nu mai sape gropi.

Cartea se adresează copiilor preșcolari, dar din perspectiva învățării limbii engleze, poate fi utilizată cu succes și la nivelul claselor primare. Copiii sunt încântați să afle aventurile unor animale, iar cățelușii vor fi mereu printre animalele favorite ale tuturor copiilor. Deoarece povestea are o structură ciclică, și evenimentele se repetă de trei ori, copiii au șansa să repete și ei unele elemente din poveste. Pe cei mai mici, cartea îi învață să numere până la patru, deoarece cățelușii, ajunși în vârful dealului, se numără, și descoperă că sunt abia patru. Apoi, sunt elementele care apar în drumul cățelușilor: gardul, pajiștea, drumul, podul, iarba, dealul. Pentru cei mai avansați, se fac referiri la diverse alte animăluțe pe care cățelușii le observă în timp ce îl caută pe cățelușul leneș. Ilustrațiile vin și ele în ajutorul celor mici, fiind foarte atractive ele însele. Copiii pot încerca la rândul lor să deseneze cățelușii, sau alte animale, flori, iarba, dealurile sau cerul cu soare și/sau nori.

Morala este puțin cam ambiguă, dar ideea de bază este aceea că întotdeauna copiii trebuie să asculte de părinți, să fie cuminți, și mai ales să nu plece de acasă fără știrea sau acordul părinților, și, de obicei, însoțiți de aceștia sau de o altă persoană de încredere. 

Poate părea cam inutilă o astfel de morală în ziua de azi, când copiii petrec, din păcate, mult mai puțin timp în aer liber. Dar, în paranteză fie spus, când eram eu copil, de multe ori eram lăsat pe afară împreună cu ceilalți copii din bloc, fără ca părinții mei să-și facă prea multe griji. În prezent, mai ales la oraș, așa ceva se întâmplă mult mai rar. Revenind însă la amintirile mele din copilărie, trebuie să mărturisesc că, la fel ca și cățelușii din această poveste, am vrut și eu la un moment dat să explorez ”lumea”, și am plecat de unul singur de acasă, din fața blocului din cartierul unde locuiam, până la bunici, care stăteau în centrul orașului, făcând și unele pauze pe parcurs. Mai fusesem de câteva ori la bunici, știam drumul, așa că nu am avut nici un fel de ezitări. Am trecut și pe la gară, pentru că îmi plăceau trenurile, și am mers și cu tramvaiul la un moment dat, ca să mai scurtez, și fiindcă distanța era destul de mare (pe vremea aceea, mi se părea și mai mare). Când am ajuns la bunici, am avut parte de o surpriză, pentru că aceștia nu erau acasă, ci la servici. Așa că am stat puțin la niște vecini ai bunicilor, și aceștia și-au dat seama că, probabil, părinții mei habar nu aveau pe unde sunt. Și într-adevăr, părinții mei au tras o sperietură groaznică atunci când nu m-au găsit în fața blocului, și au dat alerta în rândul tuturor celor din bloc, care deja începuseră să mă caute prin tot cartierul. Vecinii bunicilor au fost inspirați să sune la părinții mei acasă și să-i anunțe că sunt la ei. Între timp, a ajuns și bunicul acasă de la servici, și cu el m-am întors (cu tramvaiul) înapoi la mine acasă, găsindu-i pe părinții mei nespus de supărați, dar totodată fericiți că sunt întreg și nevătămat. Aveam doar 4 ani!! 

Copiii mici sunt mereu dornici de aventură, și oricât s-ar schimba vremurile, pofta lor de a explora rămâne neștirbită. De aceea este bine să fie permanent supravegheați și trebuie atenționați cu privire la pericolele care-i pândesc în lumea largă și de care ei nu sunt pe deplin conștienți.