Regizor: Hajdu Szabolcs. Producători: Angelusz Iván, Hámori András, Kovács Gábor, Taschler Andrea.
Scenariul: Hajdu Szabolcs.
Cu: Török-Illyés Orsolya, Oana Pellea, Răzvan Vasilescu, Andi Vasluianu, Shamgar Amram.
Nerecomandat minorilor, interzis sub 15 ani.
IMDb: 7/10; Rotten Tomatoes: 68% (audience score); Cinemagia: 7,3/10.
În ciuda titlului, care pare franțuzesc, Bibliothèque Pascal este o coproducție maghiaro-englezo-germano-română, oficial, și maghiaro-română, mai neoficial, având în vedere că majoritatea celor din staff-ul care a realizat filmul (în frunte cu regizorul și scenaristul Hajdu Szabolcs) sunt maghiari, iar actorii sunt în marea lor majoritate români și se vorbește aproape exclusiv în limba română. La mijloc pe undeva este actrița principală, Török-Illyés Orsolya, de etnie maghiară, dar născută în România, la Târgu Mureș, a cărei interpretare senzațională a fost pentru mine o mare surpriză, pentru că până acum nu am mai văzut-o. Este, pe de altă parte, o ”afacere de familie”, deoarece regizorul și scenaristul Hajdu Szabolcs este căsătorit cu actrița Török-Illyés Orsolya, iar în film apare într-un rol destul de important și fetița lor, Hajdu Lujza. Filmul a fost propunerea Ungariei pentru premiul Oscar pentru cel mai bun film străin (2011).
Filmul reprezintă în cea mai mare parte, cu excepția începutului și sfârșitului, un lung și inimaginabil flashback al personajului principal, Mona (Török-Illyés Orsolya), nevoită să explice unui funcționar de la Protecția Copilului întâmplările prin care a trecut pentru a recăpăta custodia asupra propriei sale fiice, Viorica (Hajdu Lujza, care este fiica actriței și în realitate).
Mona are o imaginație foarte bogată, care se reflectă în totalitate pe marele ecran. Deși povestea pare destul de realistă la început, audiența începe să aibă primele dubii cu privire la veridicitatea întregii istorii odată cu proiectarea viselor în realitate de către partenerul de la mare al Monei, Viorel (Andi Vasluianu), capacitate care se va transmite genetic și fiicei lor, Viorica. Întâmplările de la mare și bogăția de culori par la rândul lor ieșite dintr-un vis, și estompează în bună măsură tragedia care pare să se desfășoare într-un stil asemănător realismului magic.
Partea a doua a filmului este mult mai dură. Mona este înșelată de propriul ei tată, Gigi Paparu (Răzvan Vasilescu), și pleacă cu acesta, lăsându-și fiica pe mâna mătușii Rodica Paparu (Oana Pellea). Mona ajunge sclavă într-un bordel de lux din Liverpool, Bibliothèque Pascal, după numele proprietarului, Pascal (Shmagar Amram), unde prostituatele sunt forțate să interpreteze roluri preluate din literatură (Desdemona, Ioana d'Arc, Lolita, Pinocchio, Dorian Gray), finalul fiind uneori tragic. Mona este salvată tocmai la timp de o proiecție în realitate a unui vis al fiicei sale; suntem aici la apogeul fantasticului.
Funcționarul binevoitor de la Protecția Copilului o asigură pe Mona că nu poate primi custodia Vioricăi cu o asemenea poveste, și insistă să-i spună adevărul. În cele din urmă, Mona cedează și spune ceea ce s-a întâmplat (probabil) cu adevărat. Finalul este cumva fericit: cele două, mamă și fiică, sunt din nou împreună.
Trebuie să subliniez că am fost plăcut impresionat de pleiada de actori români pe care i-am recunoscut în roluri minore: Florin Piersic Jr., Dorel Vișan, Mihai Călin, Alexandru Bindea, Mihai Constantin, Marius Bodochi, Marius Manole.
O critică ar fi legată de replicile în limba română ale Monei, personajul principal. Este clar pentru spectatorii români că limba română nu este limba maternă a Monei (și nici a actriței care o interpretează, Török-Illyés Orsolya). Eu am cunoscut destui maghiari la viața mea ca să știu cum vorbesc unii dintre aceștia limba română. De altfel, ca și orice om care vorbește într-o limbă străină și încearcă să se facă înțeles: folosind cuvintele cele mai simple, expresiile cele mai uzuale. De aceea, anumite replici foarte complexe ale Monei par nerealiste, fiind chiar destul de complicate și pentru un vorbitor nativ. Sub nici o formă nu doresc să o critic pe actriță, care, repet, umple cu totul ecranul și oferă un spectacol remarcabil prin interpretarea sa, ci pe cel (cea) care a gândit aceste dialoguri, uneori ieșite din sfera obișnuitului.
O altă observație, mai delicată, ar privi dimensiunea țigănească a filmului, care pare să fi trecut neobservată de alți comentatori ai filmului. În primul rând, comparația cu Kusturica este ușor de făcut prin modalitatea de producție. Apoi, aș zice că sunt mai multe elemente țigănești (nu în sens peiorativ, Doamne ferește) decât par la prima vedere. Formația care cântă la început și uneori și pe parcurs, pare să conțină cel puțin un muzician țigan (cel de care e îndrăgostită Mona, interpretat de Pálffy Tibor), care e și costumat ca atare. Apoi, Mona fuge cu o căruță din aceea acoperită, cu coviltir, tipică țiganilor de pe vremuri. Numele de familie Paparu ridică iarăși semne de întrebare, la fel ca și meseriile pe care le practică membrii acestei familii: tatăl Gigi este proxenet, mătușa Rodica este ghicitoare în cărți, Mona este (sau a fost) vânzătoare de semințe în gară. Atmosfera magică aduce pe undeva cu ”La țigănci” de Mircea Eliade. Totul pare posibil.
Mona este de meserie povestitoare. Ea spune povești și pe parcursul filmului, povești în interiorul poveștii. Imaginația sa debordantă o ferește de realitatea crudă care o înconjoară, pe care o răstălmăcește prin propriile sale povești, pentru a putea supraviețui și pentru a-și păstra demnitatea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu