Janette Sebring Lowrey - The Poky Little Puppy / Cățelușul leneș

Janette Sebring Lowrey, The Poky Little Puppy, A Little Golden Book, Western Publishing, New York, 1994, cu ilustrații de Gustaf Tenggren, 24 p. (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Janette Sebring Lowrey, The Poky Little Puppy, A Little Golden Book, Simon & Schuster / Western Publishing, New York, 1942, cu ilustrații de Gustaf Tenggren, 24 p.

Cartea nu a fost tradusă în limba română.

Goodreads: 4,12/5; Amazon: 4,8/5; Barnes&Noble: 4,4/5.

Orice părinte își dorește să-și educe copiii cât mai adecvat, iar lecturile copilăriei sunt foarte importante. Până când copilul învață să citească singur, părinții (și/sau eventual bunicii, tutorii) sunt cei care trebuie să se asigure că cei mici au parte de lecturi interesante și totodată educative. Poate că în prezent cărțile sunt tot mai rar prezente în bibliotecile părinților, și mai ales cărțile pentru copii, cu atâtea alte elemente care-i atrag pe copii ca un magnet - televizorul (și în special desenele animate), telefonul, jocurile pe calculator sau pe diverse console. Lumea s-a mai schimbat de când părinții erau ei înșiși copii, și n-avem ce face, trebuie să ne adaptăm din mers, dar o carte bună, cu o poveste interesantă, poate oricând să fie de partea părinților atunci când aceștia încearcă să-i mai scoată pe copii din vraja indusă de televizor / telefon / calculator / consolă.

O carte în limba engleză poate să aibă un impact dublu, adică, pe lângă povestea în sine, care are latura sa educativă, copilul poate să învețe și puțină engleză, ceea ce, evident, nu strică, indiferent de vârstă. O astfel de carte, foarte celebră în lumea anglofonă, dar care încă nu a fost tradusă la noi (din rațiuni care îmi scapă), este The Poky Little Puppy (Cățelușul leneș ar fi o traducere aproximativă) de Janette Sebring Lowrey. Apărută pentru prima dată în 1942, în prima serie de 12 cărți tipărite în Statele Unite ale Americii cu emblema ”Golden Little Books”, povestea este una foarte simplă, dar tocmai asta o face universal valabilă și la fel de actuală. Cartea are doar 24 de pagini, din care textul reprezintă mai puțin de un sfert, iar restul sunt ilustrații, frumos realizate, care-i aparțin lui Gustaf Tenggren.

În carte este vorba de cinci cățeluși cam neascultători, care sapă o groapă pe sub gard ca să exploreze lumea. De fiecare dată, unul dintre ei rămâne puțin în urmă, iar ceilalți patru se întorc să vadă ce face cățelușul leneș, de ce acesta nu vine cu ei pe deal în sus. Însă cățelușul leneș are de fiecare dată motive întemeiate să se oprească, fiindcă își dă seama că mama lor le-a pregătit ceva bun la cină. Ceilalți patru cățeluși se grăbesc înapoi spre casă, dar mama lor îi pedepsește și nu le dă de mâncare, fiindcă n-au fost cuminți, nu au ascultat, și au săpat groapa sub gard. Cățelușul leneș sosește mai târziu, când toți dorm, și mănâncă de unul singur toată mâncarea.

Povestea se repetă de trei ori, dar a treia oară cei patru cățeluși se decid să astupe groapa din gard după ce sunt puși la culcare fără să mănânce, crezând că mama lor doarme. Mama lor însă nu adormise, și îi felicită pentru faptul că și-au îndreptat greșeala, și le dă voie să mănânce. De data aceasta, cățelușul leneș abia mai reușește să se strecoare prin gard și, când ajunge acasă, nu mai are nimic de mâncare. În ziua următoare, cățelușii sunt cuminți, mai ales că pe gard apare un anunț uriaș care-i avertizează să nu mai sape gropi.

Cartea se adresează copiilor preșcolari, dar din perspectiva învățării limbii engleze, poate fi utilizată cu succes și la nivelul claselor primare. Copiii sunt încântați să afle aventurile unor animale, iar cățelușii vor fi mereu printre animalele favorite ale tuturor copiilor. Deoarece povestea are o structură ciclică, și evenimentele se repetă de trei ori, copiii au șansa să repete și ei unele elemente din poveste. Pe cei mai mici, cartea îi învață să numere până la patru, deoarece cățelușii, ajunși în vârful dealului, se numără, și descoperă că sunt abia patru. Apoi, sunt elementele care apar în drumul cățelușilor: gardul, pajiștea, drumul, podul, iarba, dealul. Pentru cei mai avansați, se fac referiri la diverse alte animăluțe pe care cățelușii le observă în timp ce îl caută pe cățelușul leneș. Ilustrațiile vin și ele în ajutorul celor mici, fiind foarte atractive ele însele. Copiii pot încerca la rândul lor să deseneze cățelușii, sau alte animale, flori, iarba, dealurile sau cerul cu soare și/sau nori.

Morala este puțin cam ambiguă, dar ideea de bază este aceea că întotdeauna copiii trebuie să asculte de părinți, să fie cuminți, și mai ales să nu plece de acasă fără știrea sau acordul părinților, și, de obicei, însoțiți de aceștia sau de o altă persoană de încredere. 

Poate părea cam inutilă o astfel de morală în ziua de azi, când copiii petrec, din păcate, mult mai puțin timp în aer liber. Dar, în paranteză fie spus, când eram eu copil, de multe ori eram lăsat pe afară împreună cu ceilalți copii din bloc, fără ca părinții mei să-și facă prea multe griji. În prezent, mai ales la oraș, așa ceva se întâmplă mult mai rar. Revenind însă la amintirile mele din copilărie, trebuie să mărturisesc că, la fel ca și cățelușii din această poveste, am vrut și eu la un moment dat să explorez ”lumea”, și am plecat de unul singur de acasă, din fața blocului din cartierul unde locuiam, până la bunici, care stăteau în centrul orașului, făcând și unele pauze pe parcurs. Mai fusesem de câteva ori la bunici, știam drumul, așa că nu am avut nici un fel de ezitări. Am trecut și pe la gară, pentru că îmi plăceau trenurile, și am mers și cu tramvaiul la un moment dat, ca să mai scurtez, și fiindcă distanța era destul de mare (pe vremea aceea, mi se părea și mai mare). Când am ajuns la bunici, am avut parte de o surpriză, pentru că aceștia nu erau acasă, ci la servici. Așa că am stat puțin la niște vecini ai bunicilor, și aceștia și-au dat seama că, probabil, părinții mei habar nu aveau pe unde sunt. Și într-adevăr, părinții mei au tras o sperietură groaznică atunci când nu m-au găsit în fața blocului, și au dat alerta în rândul tuturor celor din bloc, care deja începuseră să mă caute prin tot cartierul. Vecinii bunicilor au fost inspirați să sune la părinții mei acasă și să-i anunțe că sunt la ei. Între timp, a ajuns și bunicul acasă de la servici, și cu el m-am întors (cu tramvaiul) înapoi la mine acasă, găsindu-i pe părinții mei nespus de supărați, dar totodată fericiți că sunt întreg și nevătămat. Aveam doar 4 ani!! 

Copiii mici sunt mereu dornici de aventură, și oricât s-ar schimba vremurile, pofta lor de a explora rămâne neștirbită. De aceea este bine să fie permanent supravegheați și trebuie atenționați cu privire la pericolele care-i pândesc în lumea largă și de care ei nu sunt pe deplin conștienți.