Etichete

vineri, 30 decembrie 2022

Lana Del Rey - Ultraviolence (2014)

Lana Del Rey - Ultraviolence, Polydor / Interscope Records, 2014.

Sunt trecute, pe rând, melodia, durata acesteia și, în paranteză, compozitorii, iar după linia oblică, producătorul sau producătorii:

01. Cruel World 6:39 (Elizabeth Grant, Blake Stranathan / Dan Auerbach)
02. Ultraviolence 4:11 (Elizabeth Grant, Daniel Heath / Dan Auerbach)
03. Shades of Cool 5:42 (Elizabeth Grant, Rick Nowels / Dan Auerbach)
04. Brooklyn Baby 5:51 (Elizabeth Grant, Barrie O'Neill / Dan Auerbach)
05. West Coast 4:16 (Elizabeth Grant, Rick Nowels / Dan Auerbach)
06. Sad Girl 5:17 (Elizabeth Grant, Rick Nowels / Dan Auerbach, Rick Nowels)
07. Pretty When You Cry 3:54 (Elizabeth Grant, Blake Stranathan / Lana Del Rey, Blake Stranathan, Lee Foster)
08. Money Power Glory 4:30 (Elizabeth Grant, Greg Kurstin / Greg Kurstin)
09. Fucked My Way Up to the Top 3:32 (Elizabeth Grant, Daniel Heath / Dan Auerbach)
10. Old Money 4:31 (Elizabeth Grant, Daniel Heath, Robbie Fitzsimmons / Daniel Heath)
11. The Other Woman 3:01 (Jessie Mae Robinson / Dan Auerbach)

Ediția Deluxe mai include:

12. Black Beauty 5:14 (Elizabeth Grant, Rick Nowels / Paul Epworth, Rick Nowels)
13. Guns and Roses 4:30 (Elizabeth Grant, Rick Nowels / Elizabeth Grant, Rick Nowels, Lee Foster)
14. Florida Kilos 4:14 (Elizabeth Grant, Dan Auerbach, Harmony Korine / Dan Auerbach) 

AllMusic: 4/5; Rate Your Music: 3,42/5; Metacritic: 74%.


La apariția acestui album, Ultraviolence, în 2014, Lana Del Rey era deja un superstar în America (și nu numai). Albumul său anterior, Born to Die (2012), o lansase deja pe o traiectorie atât de înaltă, încât nimeni și nimic nu ar fi putut să o mai coboare. Lana Del Rey (pe numele său adevărat Elizabeth Grant, sau Lizzy, pentru prieteni) făcea muzică într-un fel unic, total diferit de al celorlalți artiști pop, și culmea, avea succes la public. Astfel că albumul Ultraviolence, anunțat încă din 2013, a fost așteptat cu sufletul la gură de milioanele de fani. La lansare, aceștia au avut parte de o mică surpriză: albumul, produs în mare parte de Dan Auerbach (de la trupa de rock The Black Keys), are o tentă mai degrabă spre rock decât spre pop, cu majoritatea melodiilor având un ritm impus de chitara electrică. A fost de altfel singurul album al Lanei Del Rey cu o astfel de caracteristică (între timp a ajuns la 10 albume de studio, și, având în vedere vârsta și capacitatea sa creativă, probabil numărul de albume va crește considerabil).

Și pentru mine personal acest album este o surpriză. Pe de o parte, l-am ”descoperit” la mai bine de 8 ani de la apariție; pe de altă parte, mi s-a părut neinteresant, și chiar plictisitor la început, după care a început să-mi placă tot mai mult cu fiecare ”reascultare”, ceea ce mie mi se întâmplă foarte rar. Mai mult, deși primele cinci melodii sunt universal considerate ca fiind cele mai bune de pe album, și mi-au plăcut și mie cel mai mult la primele audiții, între timp am ajuns să le consider mai degrabă interesante pe cele din a doua jumătate (cu excepția ultimei).

Albumul nu este unul ”conceptual” în sensul propriu al cuvântului, adică nu are o ”poveste” care poate fi urmărită de la început până la sfârșit, dar are câteva subiecte lirice clar conturate și redate în aproape fiecare melodie, și o tonalitate atât de uniformă, încât la prima audiție ai impresia că este de fapt un singur cântec pe tot albumul, atât de mici sunt diferențele între melodii. Lana Del Rey creează o atmosferă aparte prin cântecele sale, inducând ascultătorului o stare de depresie, melancolie, nostalgie, pe un fond totuși ”stratosferic”, euforic, însă referirile constante la consumul de droguri ridică imediat unele semne de întrebare cu privire la originea acestui orgasm muzical pe care îl propune cântăreața.

Recunosc că starea asta de depresie alimentată de melodiile de pe acest album, dar și de vremea de afară în acest anotimp întunecat, m-au făcut să evit să mai ascult albumul pentru o vreme. Pe de altă parte, această muzică realmente constituie și un excelent somnifer. Vocea artistei urcă și coboară într-o cadență lentă, transmițând atâtea emoții mai degrabă tragice, invitând parcă la pasivitate, la acceptarea inevitabilului, și, pe termen scurt, la somn.

Cel mai lung cântec de pe întreg albumul este chiar primul, Cruel World, considerat totodată și unul dintre cele mai bune. Cuvântul ”crazy” se repetă atât de des, încât ne întrebăm totuși cine este nebunul sau nebuna, artista sau partenerul cu care se ceartă?

Pentru mine, cea mai reprezentativă melodie este însă cea de-a doua, care dă și titlul albumului, Ultraviolence. Poate n-ar fi rău să menționăm că acest cuvânt este preluat (probabil intenționat) din romanul distopic Portocala mecanică (A Clockwork Orange, în original) al lui Anthony Burgess. În această melodie, există un contrast șocant între tonalitatea înaltă, euforică, a melodiei, care pare să transmită sentimente de dragoste totală, și versurile care descriu o realitate diferită, în care iubitul își abuzează verbal și fizic partenera. De altfel, acest contrast pare să fie prezent pe aproape toate melodiile. Lana Del Rey joacă aici rolul victimei absolute, care însă acceptă de bunăvoie acest statut, și chiar se îndreaptă periculos spre dorința de a fi abuzată (un fel de sado-masochism, să zicem) și spre ideea (probabil delirantă și greu de înghițit, mai ales în societatea actuală) că abuzul poate fi văzut și ca o dovadă de dragoste. Dincolo de versurile provocatoare, melodia este cu adevărat foarte bună, iar vocea artistei atinge aici culmi ale interpretării.

Următoarele trei melodii, Shades of Cool, Brooklyn Baby și West Coast sunt printre cele mai bune de pe întreg albumul. Toate trei au fost scoase și ca single-uri, având și succes remarcabil din punct de vedere comercial. Majoritatea celor care au analizat acest album consideră una din aceste trei melodii ca fiind cea mai bună, și recunosc că și părerea mea a fost aceeași la prima audiție, înclinând spre West Coast, singurul cântec care iese în evidență, cel puțin la primele acorduri, ca fiind ”altfel” decât toate celelalte. Melancolia dispare pentru ceva vreme, făcând loc altor sentimente, mai prozaice. Dragostea și relațiile problematice ale cântăreței rămân însă temele lirice predominante și aici. Se resimt pe alocuri influențele din blues, din jazz - Lana Del Rey spune uneori despre ea că este o interpretă de jazz și face dese referiri, inclusiv în Brooklyn Baby, la colecția sa de albume de jazz. Originea sa new-yorkeză, și mai ales cu privire la cartierul Brooklyn, este de asemenea clar redată, iar numele orașului New York apare pe mai multe cântece din album. Referirile nostalgice la perioade de timp din trecut, precum anii 50 sau 60, sau poate chiar mai îndepărtate, sunt atât lirice, cât și direct muzicale, prin preluări ale unor teme sonore sau chiar a unor melodii întregi (cum sunt ultimele două de pe acest album).

Următoarea melodie, Sad Girl, face trecerea spre a doua jumătate a albumului, și mai tristă decât prima, după cum spune și titlul cântecului. Pretty When You Cry este chiar o baladă, cu un tempo foarte lent, dar în care Lana Del Rey atinge sunete foarte înalte, exprimând disperarea, neputința, care se reflectă în plâns. Mă întreb în ce măsură artista este ironică sau auto-ironică. Următoarele două melodii sunt tocmai genul pe care nicio cântăreață nu ar avea în mod normal curajul să le cânte, pentru că asocierea este directă și imediată. Money Power Glory reprezintă ținta, obiectivul urmărit de majoritatea muzicienilor, dar probabil și de majoritatea celorlalți oameni, indiferent de domeniul de activitate. Ce s-ar mai putea comenta însă la un titlu precum Fucked My Way Up to the Top. Cred că feministele nu au primit cu bucurie vestea apariției unui cântec cu un astfel de titlu (și versurile aferente). Melodia în sine, dincolo de titlul provocator, este una foarte bună, cu un refren care se instalează în memorie și nu mai vrea să plece de acolo. Cred însă mai degrabă că aici interpreta este mai degrabă ironică, și nu auto-ironică, adică nu se referă la sine însăși, ci la nenumăratele ei surate din industria muzicală (și din alte domenii, cu siguranță).

Ultimele două cântece sunt preluate, total sau parțial, din muzica anilor 1960. Old Money începe cu o temă muzicală foarte cunoscută, din Romeo și Julieta (filmul). Cu toate acestea, melodia se schimbă la un moment dat și refrenul este absolut original, și totodată foarte reușit. Este o piesă lentă, o baladă de dragoste, printre cele care se evidențiază în mod pozitiv de pe album.

Din păcate, nu același lucru îl pot afirma și despre The Other Woman, o melodie preluată integral și reinterpretată în stilul său caracteristic de Lana Del Rey. Deși înțeleg logica plasării sale la final, cu un subiect liric cam străveziu, totuși melodia în sine nu este la fel de impresionantă ca și celelalte.

Cine deține ediția Deluxe are trei melodii în plus. Black Beauty este un cântec foarte reușit, care ar fi meritat fără îndoială să aibă loc pe ediția standard. Faptul că a fost scos și ca single indică succesul său la public. Includerea sa doar pe ediția Deluxe pare să fi fost o ”capcană” comercială, pentru a vinde mai bine această variantă, probabil mai scumpă, a albumului. Nu același lucru s-ar putea spune și despre celelalte două cântece, Guns and Roses și Florida Kilos, care sunt cu adevărat niște filler-e în sensul pur și dur al cuvântului, deci nu ar fi avut ce căuta pe ediția standard, fiind... sub standard. 

Ultraviolence este cu adevărat un punct de reper în muzica pop a anilor 2010. Albumul a consacrat-o definitiv pe Lana Del Rey ca una din marile compozitoare și interprete ale prezentului, un adevărat fenomen, cu totul unic în peisajul muzical global.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu