François Villon - Poezii

François Villon, Poezii. Operele complecte ale magistrului François Villon, tălmăcite, prezentate și adnotate de Neculai Chirica, Edit. Minerva, Colecția Biblioteca Pentru Toți (BPT), nr. 1144, București, 1983, 238 pag. (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: François Villon, Le Grant Testament Villon et le petit. Son codicille. Le iargon et ses ballades, Pierre Levet, Paris, 1489. Aproape întreaga sa operă cunoscută a fost scrisă între anii 1455 și 1463.

Goodreads: 4,14/5; Amazon: 4,7/5.

Așa cum am mai menționat, astăzi aproape nimeni nu mai citește poezie. Revoluția tehnologică care a început după 1990 a schimbat, încetul cu încetul, gusturile oamenilor, care sunt în prezent mult mai atrași de forme mai directe ale exprimării artistice, vizuale și auditive, accesibile prin intermediul televizorului, a telefoanelor mobile, și a altor ”device”-uri cu acces la internet, și deci la filme și la muzică. Lectura, ca atare, este tot mai rară, în special în rândul tinerilor. Chiar și cei care mai citesc preferă, evident, proza. Poezia a ajuns oarecum desuetă; dacă în urmă cu 50 de ani mai existau oameni care știau să recite poezii (pe care le învățau nu din obligație, ci din pură plăcere), astăzi doar elevii ar mai putea recita câte ceva, însă probabil strict ca urmare a rigorilor impuse de școală. Poezia mai are o șansă datorită muzicii: mulți tineri știu pe dinafară versurile melodiilor preferate. Cât despre valoarea literară a acestor versuri, cred că aceasta este o altă discuție.

Poezia este totodată și mai greu accesibilă decât proza. Spre deosebire de proză, poezia este foarte greu de tradus, deci ea se adresează aproape exclusiv celor care înțeleg limba în care a fost scrisă. Sigur, există sute de poeți importanți în literatura universală, a căror operă a fost tradusă în zeci de limbi, dar, ca traducător, pot să afirm că, în cazul poeziei, orice traducere este aproximativă, și oricât de bună ar fi, nu poate fi niciodată echivalentă cu originalul. Traducătorul trebuie să fie el însuși poet și, dincolo de sensul cuvintelor din poezie, el trebuie să găsească cuvinte care să rimeze în același fel ca și în varianta originală, să respecte numărul de silabe din versuri pentru ca rimele să și funcționeze, să mențină același ritm, să redea aceeași atmosferă, ceea ce, de multe ori, este (aproape) imposibil. De aceea, un poet care scrie într-o limbă de circulație internațională (engleză, franceză, spaniolă, germană, etc) are șanse mult mai mari de a fi înțeles de o categorie mai vastă de oameni decât unul care scrie într-o limbă mai puțin importantă, oricât de genial ar fi acesta din urmă, pentru că, oricâte traduceri s-ar face, vor fi puțini oameni care vor ști să citească și să înțeleagă varianta originală. Și mai greu este în cazul poeților care au trăit demult și care s-au exprimat în limba de atunci. Ei ar putea fi cu greu înțeleși chiar și de vorbitorii limbii cu pricina: Chaucer sau Shakespeare, în varianta originală, sunt astăzi dificil de înțeles de către vorbitorii de limbă engleză, și (cel puțin în cazul lui Chaucer), trebuie traduși în varianta actuală a limbii engleze pentru a fi accesibili cititorilor. La fel este și cazul lui François Villon, a cărui limbă franceză medievală nu mai corespunde întru totul cu limba franceză modernă. Astfel, majoritatea edițiilor actuale în limba franceză sunt ”bilingve”, prezentând atât varianta originală, cât și traducerea în franceză modernă pentru o mai bună înțelegere a originalului, la care se adaugă o serie de adnotări și explicații.

François Villon a fost (și încă este, oarecum) un poet destul de popular și în România, dacă este să ne luăm după numărul mare de ediții ale operei sale poetice apărute în traducere în limba română. Menționez doar câteva: Baladele lui François Villon, traducere de Zoe Verbiceanu, Editura Fundația Regală pentru Literatură și Artă (1940), François Villon - Balade și alte poeme, traducere de Dan Botta, ESPLA (1956), reeditată la Editura ICR (2006), Opurile Magistrului François Villon, adică Diata Mare și Lăsata, Adaosul, Jergul și Baladele, traducere de Romulus Vulpescu, Editura Tineretului (1958), Exerciții pe texte de Villon, în Răzvrătirea desenatorului de cercuri, traducere de Francisc Păcurariu, Editura Dacia (1974), Din operele Magistrului François Villon - Baladele, traducere de Neculai Chirica, Editura Albatros (1975), Din stihurile Jupînului François Villon, traducere de Al. Alexianu, Editura Univers (1980), François Villon - Poezii, traducere de Neculai Chirica, Editura Minerva (1983), François Villon - Balade, traducere de Dan Dănilă, Editura Hermann, Sibiu (1997), François Villon - Poeme, traducere de Petru Cărare, Editura Litera Internațional (2003), François Villon - Opera Omnia, 3 volume (I-III), traducere de Romulus Vulpescu (diferită de cea din 1958), Editura Semne (2013), François Villon - Le Lais ou Le Petit Testament - Diata sau Testamentul Mic, traducere de Dan Dănilă, ediție bilingvă, Editura Eminescu (2015), Micul și Marele testament, Baladele, Jargonul și Flecăreala Măiestrului François Villon, traducere de Cindrel Lupe, auto-editare (2019), Villon - Opere complete, traducere de Ionela Manolescu, ediție bilingvă, Editura Paideia (2020), François Villon - Testamentul Mare - Le Grand Testament, traducere de Dan Dănilă, ediție bilingvă, Editura Eikon (2021), François Villon - Balade și alte poezii, traducere de Adrian Vasiliu, Editura Tracus Arte (2022). La toate acestea se adaugă și filmul artistic François Villon - poetul vagabond, în regia lui Sergiu Nicolaescu (1987).

Popularitatea universală a lui Villon este explicabilă, dar, curios, ea nu se datorează neapărat poeziilor sale, cât mai ales vieții neobișnuite pe care a avut-o, și legendei care s-a născut în jurul său imediat după ce a dispărut complet din lume, în anul 1463, când a fost exilat din Paris și nu s-a mai aflat nimic de el după aceea. Spre deosebire de trubadurii și barzii medievali de dinaintea sa, care trăiseră în general destul de bine, fiind puternic susținuți financiar de aristocrații dornici de a fi lăudați, Villon a avut o existență măcinată de numeroase probleme, a fost asociat cu tot felul de golani și răufăcători, a fost implicat în activități infracționale și, deși nu e sigur că și-a dorit asta, imaginea sa actuală este aceea a unui poet anti-sistem, a unui rebel sau a unui răzvrătit, a unui vagabond, alcoolic și curvar, a unui geniu pustiu neînțeles de contemporanii săi. Practic, cronologic vorbind, este primul poet care face parte din această categorie, sau despre care știm că se încadrează aici; și după el, bineînțeles, urmează un șir lung de scriitori și poeți care i-au moștenit, mai mult sau mai puțin, statutul și imaginea, mai ales începând cu secolul al 19-lea, când și Villon revine în atenția criticilor literari. Chiar și în perioada comunistă, Villon a fost unul dintre autorii acceptabili pentru un regim care susținea literatura ”revoluționară”, indiferent de epocă; iar un poet medieval nu ridica, desigur, probleme ideologice deosebite.

Dintre numeroasele ediții traduse în limba română, am ales să o citesc pe cea de la Editura Minerva, din colecția ”Biblioteca Pentru Toți”, în traducerea lui Neculai Chirica, din 1983, practic ultima apărută în perioada comunistă. A fost ediția aflată, să zicem, cel mai la îndemână, deoarece s-a publicat într-un tiraj mare, și, deși au trecut patru decenii de atunci, cartea se găsește cu ușurință pe la anticariate. Nu același lucru se poate spune despre edițiile de după 1990, mai toate publicate la edituri mai puțin cunoscute, și în tiraje mici și foarte mici, dedicate aproape exclusiv unui public de nișă, de specialiști. Deși trei ediții diferite au apărut în ultimii trei ani, vizitele exhaustive pe la librării mi-au relevat că acestea se găsesc greu (sau deloc) și că prețurile sunt neobișnuit de mari, ceea ce se putea constata și la o simplă căutare pe internet. E adevărat, pe de altă parte, că, vizând un public de specialiști, aceste ediții mai recente sunt în general bilingve și oferă astfel avantajul de a citi poezia în varianta sa originală, idee deloc de neglijat pentru cine cunoaște cât de cât limba franceză (și stă bine cu ghicitul în franceza medievală). Însă variantele originale se găsesc acum cu multă ușurință și pe internet.

Revenind la ediția lui Neculai Chirica, fără a pretinde că sunt capabil de vreo analiză comparativă cu celelalte traduceri, eu cred că aceasta mai are un merit - cel mai cunoscut vers din toată creația lui Villon (mais ou sont les neiges d'antan?) este tradus așa cum îl cunoaște toată lumea: ”Dar unde sînt zăpezile de altădată?” (Balada doamnelor din alte vremuri). Traducătorul, Neculai Chirica, înțelegând probabil importanța acestei balade și în particular a acestui vers, prezintă la final și versiunile traducătorilor de dinaintea lui, pentru întreaga baladă, dar aici vom reproduce doar versul final: ”Dar zăpada celui an?” (Zoe Verbiceanu); ”Dar unde-s marile ninsori?” (Dan Botta); ”Dar unde-i neaua de mai an?” (Romulus Vulpescu); ”Dar unde-i neaua de odinioară?!” (Francisc Păcurariu); ”Dar zăpada de-astă iarnă unde-o fi?” (Al. Alexianu). Pe internet se găsesc și unele din variantele mai recente de traducere, dar rămân la părerea că cel puțin acest vers a fost cel mai bine tradus de Neculai Chirica.

Un alt merit, pe care cu siguranță îl au și alte ediții, este și prefața bine scrisă, precum și notele și adnotările de la final, foarte utile oricărui cititor. Din păcate, și în cazul acestei ediții, prefața vizează aproape exclusiv viața lui Villon, și mai puțin poezia acestuia. Este adevărat, pe de altă parte, că principalele sale poezii, ”testamentele” sale, Micul Testament și Marele Testament, să le spunem așa pentru a evita confuzii, sunt organic legate de viața și peripețiile poetului, precum și de oamenii pe care i-a cunoscut și cărora le ”lasă” câte ceva prin ”testament”. Astăzi, cu toate eforturile depuse de istorici și de alți pasionați de istorie literară, nu mai știm aproape nimic despre acei oameni, iar multe dintre glumele și subînțelesurile poeziilor lui Villon rămân astfel în totală obscuritate, ele fiind așadar deschise în continuare oricăror interpretări. Marele Testament include, pe la mijloc, și numeroase balade, care nu au neapărat legătură cu conținutul ”testamentului” și care, probabil, au și fost scrise în alt context, și ulterior incluse în această operă, cea mai consistentă a lui Villon. Aceste balade reprezintă partea cea mai interesantă și cea mai ”suculentă” a creației sale. La finalul ediției apar și alte poezii, precum și baladele scrise în jargon sau în jobelin. Unele dintre acestea sunt greu de înțeles și de către francezi, iar în ultimele decenii s-a ridicat și problema autenticității lor, și anume dacă într-adevăr au fost scrise de Villon sau de altcineva, în stilul lui Villon. De altfel, opera ”completă” a lui Villon nu este una foarte mare și aproape toate edițiile de la noi, indiferent de titlu, vizează de fapt toate poeziile atribuite în general lui Villon. Este adevărat că, din când în când, specialiștii mai elimină sau mai adaugă câte o poezie sau două, dar este vorba îndeosebi de poezii de importanță secundară; corpul principal al poeziilor lui Villon, de a cărui autenticitate nu se îndoiește nimeni, a rămas același de la sfârșitul Evului Mediu (prima ediție - 1489, la 26 de ani de la dispariția poetului) și până în prezent.

Tell Me a Story: the Life of J.L. Tramel / Spune-mi o poveste: viața lui J.L. Tramel (2016)

Regizor: Clayton Tramel. Producători: Sean Lynch, Clayton Tramel, Bob Johnston, Lea Johnston.
Scenariul: Clayton Tramel.
Cu: Campbell Casillo, Andrew Rathgeber, Sam Brown, Dalton Farmer, Jason Burkhart.
Premiul Emmy pentru cea mai bună regie - Clayton Tramel (2017, NASTA - Heartland Chapter).
IMDb: 9,3/10.

Mărturisesc că, atunci când am dat peste acest film, am crezut că este vorba despre o personalitate importantă din Statele Unite ale Americii. Sigur, nu auzisem în viața mea despre J.L. Tramel, cum de altfel este firesc să nu cunoaștem toate persoanele importante din alte țări, și mă așteptam ca această peliculă să mă lumineze în acest sens. Nu mică mi-a fost mirarea să constat că, totuși, personajul central, J.L. Tramel, este (a fost) un om oarecum obișnuit, care a avut șansa ca un nepot al său, Clayton Tramel, să fie pasionat de cinematografie și să realizeze un film, parțial artistic, și în mare măsură documentar, despre viața bunicului său.

După vizionarea acestui film, am convingerea că aproape orice om are o viață interesantă, cu (mai multe sau mai puține) evenimente spectaculoase sau chiar excepționale, momente de prag, provocări, dispute, realizări și eșecuri. Nu toți oamenii au însă șansa ca evenimentele din viața lor să fie atât de bine documentate precum a fost cazul pentru J.L. Tramel, a cărui viață este povestită de acest film într-o manieră profesionistă, și totuși caldă, păstrând atmosfera specifică unei producții ”în familie”.

Regizorul Clayton Tramel a avut în minte realizarea acestui film probabil încă din 2006 sau prima jumătate a lui 2007, deci înainte de moartea bunicului său din august 2007, deoarece a avut șansa să-l aibă pe J.L. Tramel însuși ca protagonist, povestindu-și propria viață. De altfel, aceste fragmente din interviul cu J.L Tramel reprezintă, din punctul meu de vedere, partea cea mai interesantă a filmului, care aduce un plus semnificativ părții documentare a filmului și conferă totodată biografiei personajului principal o notă obiectivă, realistă, depărtându-se vizibil de subiectivismul și chiar misticismul pe care-l înghițim pe nemestecate când e vorba de biografiile unor persoane decedate, pe principiul ”despre morți, numai de bine”. Pe de altă parte, regizorul reușește foarte bine să mixeze partea documentară (interviurile cu J.L. Tramel și cu membrii familiei, în principal, pozele și filmele de arhivă) cu partea artistică, bazată pe reconstituiri ale diverselor evenimente din viața personajului principal, cu ajutorul unor artiști remarcabili, dintre care ies în evidență cei care îl joacă chiar pe J.L. Tramel: copilul Campbell Casillo și tânărul Andrew Rathgeber.

Prima jumătate a filmului, care vizează aproximativ primii 20 de ani de viață ai lui J.L. Tramel, respectiv anii 1930 și 1940, este cea mai spectaculoasă, asta și deoarece evenimentele sunt în mare măsură povestite de el însuși. Reconstituirea artistică a evenimentelor este de asemenea foarte credibilă, atmosfera de epocă fiind foarte bine redată. În special copiii care îi joacă pe cei trei frați mai mari ai familiei Tramel (J.L. fiind al treilea), Campbell Casillo, Sam Brown și Dalton Farmer, au interpretări de excepție, la care se adaugă și cei doi adulți care-i interpretează pe părinți (Jason Burkhart și Suzanne Manning). Copilăria lui J.L. a fost una fericită, într-o zonă rurală din Oklahoma, cu multe întâmplări haioase, dintre care unele seamănă neașteptat de mult cu cele povestite de Ion Creangă în Amintiri din copilărie, iar altele mi-au adus aminte de ceea ce îmi povestea bunica mea de la Pecica (județul Arad) despre copilăria ei, dovadă că întâmplările specifice acestei vârste sunt universale.

Din anii 1940 intră în scenă Andrew Rathgeber, care-l interpretează pe adolescentul și apoi tânărul J.L. Tramel. Și în această porțiune de film avem parte de evenimente de diverse feluri, oarecum specifice adolescenței și tinereții. Însă J.L. devine mai serios: face stagiul militar ca aviator, se înscrie la Universitatea din Oklahoma din orașul Norman, devine un om credincios și participă tot mai des la întrunirile penticostalilor din oraș, și cântă muzică creștină (gospel) și cu vocea, dar și la pian și (mai puțin) la acordeon. Spre finalul anilor 40 o cunoaște și pe viitoarea sa soție, Lena, de vocea căreia este atras, formând împreună un duet. De altfel, muzica este foarte importantă în acest film, coloana sonoră fiind meritul lui Steffan Light și Tara Tramel Light. Totodată, aflăm că este un mare pasionat de sport, chiar joacă baschet, și urmărește activ echipele de fotbal american sau baseball din Oklahoma, la un moment dat ajungând și antrenor.

Din păcate, peste anii 1950 se sare foarte repede, cu un calup de poze, iar în 1960 are loc nunta lui J.L. cu Lena. Din acest moment, filmul merge cam pe repede înainte, iar interviurile cu J.L. Tramel nu mai apar: probabil atât a apucat regizorul să acopere în discuțiile cu bunicul său, doar primele două decenii de viață și ceva. În partea a doua a filmului, evenimentele sunt povestite în principal de soția Lena și de copiii Terry, Kerry și Berry Tramel. Nu prea mai avem parte de reconstituiri, ci mai mult de imagini și chiar filme de arhivă, suficient de multe și diverse. Viața lui J.L. Tramel pare să fi fost una fericită, înconjurat fiind de copii și, mai târziu (de prin anii 1980) de nepoți. Din punct de vedere profesional, în cele din urmă el și-a dedicat viața celor din jur, Bisericii și muzicii. A fost pastor la mai multe biserici penticostale, având un talent deosebit în a comunica cu oamenii, dar a fost totodată și un interpret remarcabil (alături de soția sa) de muzică creștină (gospel), făcând tururi pe la bisericile din Oklahoma, dar și din statele din jur. De la sfârșitul anilor 1990, când deja avea în jur de 70 de ani, a acceptat o nouă provocare: să fie pastor la biserica penticostală din Purcell, Oklahoma, unde își cunoscuse pe vremuri soția, pe Lena, și unde a reușit în scurt timp să repună pe picioare parohia și să devină drag tuturor credincioșilor de acolo.

Scenele finale, filmate la spital, sunt foarte emoționante. Regizorul a fost foarte inspirat să filmeze atunci, în 2007, momentul în care mulți enoriași și membri ai familiei au venit să-i ureze sănătate pastorului J.L. Tramel, adus în mijlocul lor, pe un scaun cu rotile, de soția sa Lena. J.L. Tramel a și ținut un discurs, absolut remarcabil, imortalizat de regizor, care reprezintă punctul culminant al filmului și anticipează cu puțin epilogul.

Filmul este un elogiu adus lui J.L. Tramel de către nepotul său, Clayton Tramel. Deși J.L. Tramel nu a fost vreun personaj remarcabil la nivel național și probabil n-a fost cunoscut de prea mulți nici măcar la nivelul statului Oklahoma (unde se petrec majoritatea evenimentelor din film), regizorul scoate în evidență calitățile universale ale bunicului său, în primul rând dragostea pentru oameni și pentru cei din jurul său, cărora și-a dedicat cea mai mare parte din viață.