Regizor: Clayton Tramel. Producători: Sean Lynch, Clayton Tramel, Bob Johnston, Lea Johnston.
Scenariul: Clayton Tramel.
Cu: Campbell Casillo, Andrew Rathgeber, Sam Brown, Dalton Farmer, Jason Burkhart.
Premiul Emmy pentru cea mai bună regie - Clayton Tramel (2017, NASTA - Heartland Chapter).
IMDb: 9,3/10.
Mărturisesc că, atunci când am dat peste acest film, am crezut că este vorba despre o personalitate importantă din Statele Unite ale Americii. Sigur, nu auzisem în viața mea despre J.L. Tramel, cum de altfel este firesc să nu cunoaștem toate persoanele importante din alte țări, și mă așteptam ca această peliculă să mă lumineze în acest sens. Nu mică mi-a fost mirarea să constat că, totuși, personajul central, J.L. Tramel, este (a fost) un om oarecum obișnuit, care a avut șansa ca un nepot al său, Clayton Tramel, să fie pasionat de cinematografie și să realizeze un film, parțial artistic, și în mare măsură documentar, despre viața bunicului său.
După vizionarea acestui film, am convingerea că aproape orice om are o viață interesantă, cu (mai multe sau mai puține) evenimente spectaculoase sau chiar excepționale, momente de prag, provocări, dispute, realizări și eșecuri. Nu toți oamenii au însă șansa ca evenimentele din viața lor să fie atât de bine documentate precum a fost cazul pentru J.L. Tramel, a cărui viață este povestită de acest film într-o manieră profesionistă, și totuși caldă, păstrând atmosfera specifică unei producții ”în familie”.
Regizorul Clayton Tramel a avut în minte realizarea acestui film probabil încă din 2006 sau prima jumătate a lui 2007, deci înainte de moartea bunicului său din august 2007, deoarece a avut șansa să-l aibă pe J.L. Tramel însuși ca protagonist, povestindu-și propria viață. De altfel, aceste fragmente din interviul cu J.L Tramel reprezintă, din punctul meu de vedere, partea cea mai interesantă a filmului, care aduce un plus semnificativ părții documentare a filmului și conferă totodată biografiei personajului principal o notă obiectivă, realistă, depărtându-se vizibil de subiectivismul și chiar misticismul pe care-l înghițim pe nemestecate când e vorba de biografiile unor persoane decedate, pe principiul ”despre morți, numai de bine”. Pe de altă parte, regizorul reușește foarte bine să mixeze partea documentară (interviurile cu J.L. Tramel și cu membrii familiei, în principal, pozele și filmele de arhivă) cu partea artistică, bazată pe reconstituiri ale diverselor evenimente din viața personajului principal, cu ajutorul unor artiști remarcabili, dintre care ies în evidență cei care îl joacă chiar pe J.L. Tramel: copilul Campbell Casillo și tânărul Andrew Rathgeber.
Prima jumătate a filmului, care vizează aproximativ primii 20 de ani de viață ai lui J.L. Tramel, respectiv anii 1930 și 1940, este cea mai spectaculoasă, asta și deoarece evenimentele sunt în mare măsură povestite de el însuși. Reconstituirea artistică a evenimentelor este de asemenea foarte credibilă, atmosfera de epocă fiind foarte bine redată. În special copiii care îi joacă pe cei trei frați mai mari ai familiei Tramel (J.L. fiind al treilea), Campbell Casillo, Sam Brown și Dalton Farmer, au interpretări de excepție, la care se adaugă și cei doi adulți care-i interpretează pe părinți (Jason Burkhart și Suzanne Manning). Copilăria lui J.L. a fost una fericită, într-o zonă rurală din Oklahoma, cu multe întâmplări haioase, dintre care unele seamănă neașteptat de mult cu cele povestite de Ion Creangă în Amintiri din copilărie, iar altele mi-au adus aminte de ceea ce îmi povestea bunica mea de la Pecica (județul Arad) despre copilăria ei, dovadă că întâmplările specifice acestei vârste sunt universale.
Din anii 1940 intră în scenă Andrew Rathgeber, care-l interpretează pe adolescentul și apoi tânărul J.L. Tramel. Și în această porțiune de film avem parte de evenimente de diverse feluri, oarecum specifice adolescenței și tinereții. Însă J.L. devine mai serios: face stagiul militar ca aviator, se înscrie la Universitatea din Oklahoma din orașul Norman, devine un om credincios și participă tot mai des la întrunirile penticostalilor din oraș, și cântă muzică creștină (gospel) și cu vocea, dar și la pian și (mai puțin) la acordeon. Spre finalul anilor 40 o cunoaște și pe viitoarea sa soție, Lena, de vocea căreia este atras, formând împreună un duet. De altfel, muzica este foarte importantă în acest film, coloana sonoră fiind meritul lui Steffan Light și Tara Tramel Light. Totodată, aflăm că este un mare pasionat de sport, chiar joacă baschet, și urmărește activ echipele de fotbal american sau baseball din Oklahoma, la un moment dat ajungând și antrenor.
Din păcate, peste anii 1950 se sare foarte repede, cu un calup de poze, iar în 1960 are loc nunta lui J.L. cu Lena. Din acest moment, filmul merge cam pe repede înainte, iar interviurile cu J.L. Tramel nu mai apar: probabil atât a apucat regizorul să acopere în discuțiile cu bunicul său, doar primele două decenii de viață și ceva. În partea a doua a filmului, evenimentele sunt povestite în principal de soția Lena și de copiii Terry, Kerry și Berry Tramel. Nu prea mai avem parte de reconstituiri, ci mai mult de imagini și chiar filme de arhivă, suficient de multe și diverse. Viața lui J.L. Tramel pare să fi fost una fericită, înconjurat fiind de copii și, mai târziu (de prin anii 1980) de nepoți. Din punct de vedere profesional, în cele din urmă el și-a dedicat viața celor din jur, Bisericii și muzicii. A fost pastor la mai multe biserici penticostale, având un talent deosebit în a comunica cu oamenii, dar a fost totodată și un interpret remarcabil (alături de soția sa) de muzică creștină (gospel), făcând tururi pe la bisericile din Oklahoma, dar și din statele din jur. De la sfârșitul anilor 1990, când deja avea în jur de 70 de ani, a acceptat o nouă provocare: să fie pastor la biserica penticostală din Purcell, Oklahoma, unde își cunoscuse pe vremuri soția, pe Lena, și unde a reușit în scurt timp să repună pe picioare parohia și să devină drag tuturor credincioșilor de acolo.
Scenele finale, filmate la spital, sunt foarte emoționante. Regizorul a fost foarte inspirat să filmeze atunci, în 2007, momentul în care mulți enoriași și membri ai familiei au venit să-i ureze sănătate pastorului J.L. Tramel, adus în mijlocul lor, pe un scaun cu rotile, de soția sa Lena. J.L. Tramel a și ținut un discurs, absolut remarcabil, imortalizat de regizor, care reprezintă punctul culminant al filmului și anticipează cu puțin epilogul.
Filmul este un elogiu adus lui J.L. Tramel de către nepotul său, Clayton Tramel. Deși J.L. Tramel nu a fost vreun personaj remarcabil la nivel național și probabil n-a fost cunoscut de prea mulți nici măcar la nivelul statului Oklahoma (unde se petrec majoritatea evenimentelor din film), regizorul scoate în evidență calitățile universale ale bunicului său, în primul rând dragostea pentru oameni și pentru cei din jurul său, cărora și-a dedicat cea mai mare parte din viață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu