François Villon - Poezii

François Villon, Poezii. Operele complecte ale magistrului François Villon, tălmăcite, prezentate și adnotate de Neculai Chirica, Edit. Minerva, Colecția Biblioteca Pentru Toți (BPT), nr. 1144, București, 1983, 238 pag. (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: François Villon, Le Grant Testament Villon et le petit. Son codicille. Le iargon et ses ballades, Pierre Levet, Paris, 1489. Aproape întreaga sa operă cunoscută a fost scrisă între anii 1455 și 1463.

Goodreads: 4,14/5; Amazon: 4,7/5.

Așa cum am mai menționat, astăzi aproape nimeni nu mai citește poezie. Revoluția tehnologică care a început după 1990 a schimbat, încetul cu încetul, gusturile oamenilor, care sunt în prezent mult mai atrași de forme mai directe ale exprimării artistice, vizuale și auditive, accesibile prin intermediul televizorului, a telefoanelor mobile, și a altor ”device”-uri cu acces la internet, și deci la filme și la muzică. Lectura, ca atare, este tot mai rară, în special în rândul tinerilor. Chiar și cei care mai citesc preferă, evident, proza. Poezia a ajuns oarecum desuetă; dacă în urmă cu 50 de ani mai existau oameni care știau să recite poezii (pe care le învățau nu din obligație, ci din pură plăcere), astăzi doar elevii ar mai putea recita câte ceva, însă probabil strict ca urmare a rigorilor impuse de școală. Poezia mai are o șansă datorită muzicii: mulți tineri știu pe dinafară versurile melodiilor preferate. Cât despre valoarea literară a acestor versuri, cred că aceasta este o altă discuție.

Poezia este totodată și mai greu accesibilă decât proza. Spre deosebire de proză, poezia este foarte greu de tradus, deci ea se adresează aproape exclusiv celor care înțeleg limba în care a fost scrisă. Sigur, există sute de poeți importanți în literatura universală, a căror operă a fost tradusă în zeci de limbi, dar, ca traducător, pot să afirm că, în cazul poeziei, orice traducere este aproximativă, și oricât de bună ar fi, nu poate fi niciodată echivalentă cu originalul. Traducătorul trebuie să fie el însuși poet și, dincolo de sensul cuvintelor din poezie, el trebuie să găsească cuvinte care să rimeze în același fel ca și în varianta originală, să respecte numărul de silabe din versuri pentru ca rimele să și funcționeze, să mențină același ritm, să redea aceeași atmosferă, ceea ce, de multe ori, este (aproape) imposibil. De aceea, un poet care scrie într-o limbă de circulație internațională (engleză, franceză, spaniolă, germană, etc) are șanse mult mai mari de a fi înțeles de o categorie mai vastă de oameni decât unul care scrie într-o limbă mai puțin importantă, oricât de genial ar fi acesta din urmă, pentru că, oricâte traduceri s-ar face, vor fi puțini oameni care vor ști să citească și să înțeleagă varianta originală. Și mai greu este în cazul poeților care au trăit demult și care s-au exprimat în limba de atunci. Ei ar putea fi cu greu înțeleși chiar și de vorbitorii limbii cu pricina: Chaucer sau Shakespeare, în varianta originală, sunt astăzi dificil de înțeles de către vorbitorii de limbă engleză, și (cel puțin în cazul lui Chaucer), trebuie traduși în varianta actuală a limbii engleze pentru a fi accesibili cititorilor. La fel este și cazul lui François Villon, a cărui limbă franceză medievală nu mai corespunde întru totul cu limba franceză modernă. Astfel, majoritatea edițiilor actuale în limba franceză sunt ”bilingve”, prezentând atât varianta originală, cât și traducerea în franceză modernă pentru o mai bună înțelegere a originalului, la care se adaugă o serie de adnotări și explicații.

François Villon a fost (și încă este, oarecum) un poet destul de popular și în România, dacă este să ne luăm după numărul mare de ediții ale operei sale poetice apărute în traducere în limba română. Menționez doar câteva: Baladele lui François Villon, traducere de Zoe Verbiceanu, Editura Fundația Regală pentru Literatură și Artă (1940), François Villon - Balade și alte poeme, traducere de Dan Botta, ESPLA (1956), reeditată la Editura ICR (2006), Opurile Magistrului François Villon, adică Diata Mare și Lăsata, Adaosul, Jergul și Baladele, traducere de Romulus Vulpescu, Editura Tineretului (1958), Exerciții pe texte de Villon, în Răzvrătirea desenatorului de cercuri, traducere de Francisc Păcurariu, Editura Dacia (1974), Din operele Magistrului François Villon - Baladele, traducere de Neculai Chirica, Editura Albatros (1975), Din stihurile Jupînului François Villon, traducere de Al. Alexianu, Editura Univers (1980), François Villon - Poezii, traducere de Neculai Chirica, Editura Minerva (1983), François Villon - Balade, traducere de Dan Dănilă, Editura Hermann, Sibiu (1997), François Villon - Poeme, traducere de Petru Cărare, Editura Litera Internațional (2003), François Villon - Opera Omnia, 3 volume (I-III), traducere de Romulus Vulpescu (diferită de cea din 1958), Editura Semne (2013), François Villon - Le Lais ou Le Petit Testament - Diata sau Testamentul Mic, traducere de Dan Dănilă, ediție bilingvă, Editura Eminescu (2015), Micul și Marele testament, Baladele, Jargonul și Flecăreala Măiestrului François Villon, traducere de Cindrel Lupe, auto-editare (2019), Villon - Opere complete, traducere de Ionela Manolescu, ediție bilingvă, Editura Paideia (2020), François Villon - Testamentul Mare - Le Grand Testament, traducere de Dan Dănilă, ediție bilingvă, Editura Eikon (2021), François Villon - Balade și alte poezii, traducere de Adrian Vasiliu, Editura Tracus Arte (2022). La toate acestea se adaugă și filmul artistic François Villon - poetul vagabond, în regia lui Sergiu Nicolaescu (1987).

Popularitatea universală a lui Villon este explicabilă, dar, curios, ea nu se datorează neapărat poeziilor sale, cât mai ales vieții neobișnuite pe care a avut-o, și legendei care s-a născut în jurul său imediat după ce a dispărut complet din lume, în anul 1463, când a fost exilat din Paris și nu s-a mai aflat nimic de el după aceea. Spre deosebire de trubadurii și barzii medievali de dinaintea sa, care trăiseră în general destul de bine, fiind puternic susținuți financiar de aristocrații dornici de a fi lăudați, Villon a avut o existență măcinată de numeroase probleme, a fost asociat cu tot felul de golani și răufăcători, a fost implicat în activități infracționale și, deși nu e sigur că și-a dorit asta, imaginea sa actuală este aceea a unui poet anti-sistem, a unui rebel sau a unui răzvrătit, a unui vagabond, alcoolic și curvar, a unui geniu pustiu neînțeles de contemporanii săi. Practic, cronologic vorbind, este primul poet care face parte din această categorie, sau despre care știm că se încadrează aici; și după el, bineînțeles, urmează un șir lung de scriitori și poeți care i-au moștenit, mai mult sau mai puțin, statutul și imaginea, mai ales începând cu secolul al 19-lea, când și Villon revine în atenția criticilor literari. Chiar și în perioada comunistă, Villon a fost unul dintre autorii acceptabili pentru un regim care susținea literatura ”revoluționară”, indiferent de epocă; iar un poet medieval nu ridica, desigur, probleme ideologice deosebite.

Dintre numeroasele ediții traduse în limba română, am ales să o citesc pe cea de la Editura Minerva, din colecția ”Biblioteca Pentru Toți”, în traducerea lui Neculai Chirica, din 1983, practic ultima apărută în perioada comunistă. A fost ediția aflată, să zicem, cel mai la îndemână, deoarece s-a publicat într-un tiraj mare, și, deși au trecut patru decenii de atunci, cartea se găsește cu ușurință pe la anticariate. Nu același lucru se poate spune despre edițiile de după 1990, mai toate publicate la edituri mai puțin cunoscute, și în tiraje mici și foarte mici, dedicate aproape exclusiv unui public de nișă, de specialiști. Deși trei ediții diferite au apărut în ultimii trei ani, vizitele exhaustive pe la librării mi-au relevat că acestea se găsesc greu (sau deloc) și că prețurile sunt neobișnuit de mari, ceea ce se putea constata și la o simplă căutare pe internet. E adevărat, pe de altă parte, că, vizând un public de specialiști, aceste ediții mai recente sunt în general bilingve și oferă astfel avantajul de a citi poezia în varianta sa originală, idee deloc de neglijat pentru cine cunoaște cât de cât limba franceză (și stă bine cu ghicitul în franceza medievală). Însă variantele originale se găsesc acum cu multă ușurință și pe internet.

Revenind la ediția lui Neculai Chirica, fără a pretinde că sunt capabil de vreo analiză comparativă cu celelalte traduceri, eu cred că aceasta mai are un merit - cel mai cunoscut vers din toată creația lui Villon (mais ou sont les neiges d'antan?) este tradus așa cum îl cunoaște toată lumea: ”Dar unde sînt zăpezile de altădată?” (Balada doamnelor din alte vremuri). Traducătorul, Neculai Chirica, înțelegând probabil importanța acestei balade și în particular a acestui vers, prezintă la final și versiunile traducătorilor de dinaintea lui, pentru întreaga baladă, dar aici vom reproduce doar versul final: ”Dar zăpada celui an?” (Zoe Verbiceanu); ”Dar unde-s marile ninsori?” (Dan Botta); ”Dar unde-i neaua de mai an?” (Romulus Vulpescu); ”Dar unde-i neaua de odinioară?!” (Francisc Păcurariu); ”Dar zăpada de-astă iarnă unde-o fi?” (Al. Alexianu). Pe internet se găsesc și unele din variantele mai recente de traducere, dar rămân la părerea că cel puțin acest vers a fost cel mai bine tradus de Neculai Chirica.

Un alt merit, pe care cu siguranță îl au și alte ediții, este și prefața bine scrisă, precum și notele și adnotările de la final, foarte utile oricărui cititor. Din păcate, și în cazul acestei ediții, prefața vizează aproape exclusiv viața lui Villon, și mai puțin poezia acestuia. Este adevărat, pe de altă parte, că principalele sale poezii, ”testamentele” sale, Micul Testament și Marele Testament, să le spunem așa pentru a evita confuzii, sunt organic legate de viața și peripețiile poetului, precum și de oamenii pe care i-a cunoscut și cărora le ”lasă” câte ceva prin ”testament”. Astăzi, cu toate eforturile depuse de istorici și de alți pasionați de istorie literară, nu mai știm aproape nimic despre acei oameni, iar multe dintre glumele și subînțelesurile poeziilor lui Villon rămân astfel în totală obscuritate, ele fiind așadar deschise în continuare oricăror interpretări. Marele Testament include, pe la mijloc, și numeroase balade, care nu au neapărat legătură cu conținutul ”testamentului” și care, probabil, au și fost scrise în alt context, și ulterior incluse în această operă, cea mai consistentă a lui Villon. Aceste balade reprezintă partea cea mai interesantă și cea mai ”suculentă” a creației sale. La finalul ediției apar și alte poezii, precum și baladele scrise în jargon sau în jobelin. Unele dintre acestea sunt greu de înțeles și de către francezi, iar în ultimele decenii s-a ridicat și problema autenticității lor, și anume dacă într-adevăr au fost scrise de Villon sau de altcineva, în stilul lui Villon. De altfel, opera ”completă” a lui Villon nu este una foarte mare și aproape toate edițiile de la noi, indiferent de titlu, vizează de fapt toate poeziile atribuite în general lui Villon. Este adevărat că, din când în când, specialiștii mai elimină sau mai adaugă câte o poezie sau două, dar este vorba îndeosebi de poezii de importanță secundară; corpul principal al poeziilor lui Villon, de a cărui autenticitate nu se îndoiește nimeni, a rămas același de la sfârșitul Evului Mediu (prima ediție - 1489, la 26 de ani de la dispariția poetului) și până în prezent.