The Cynics - Blue Train Station (1986)

The Cynics - Blue Train Station, Get Hip Recordings / Skyclad Records, 1986.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia, iar în paranteză compozitorul sau compozitorii:

01. Blue Train Station 2:24 (Gregg Kostelich și Michael Kastelic)
02. On the Run 3:16 (Gregg Kostelich și Michael Kastelic)
03. Waste of Time 2:13 (Gregg Kostelich și Michael Kastelic)
04. No Friend of Mine 2:26 (Jay Turnbow și Larry Parks)
05. Soul Searchin' 2:30 (Warren Kendrick)
06. Love Me Then Go Away 3:42 (Gregg Kostelich și Michael Kastelic)
07. No Way 1:48 (Gregg Kostelich și Michael Kastelic)
08. Hold Me Right 2:08 (Gregg Kostelich și Michael Kastelic)
09. Why You Left Me 2:24 (Gregg Kostelich și Michael Kastelic)
10. I Can't Get Away From You 2:24 (Vern Miller)
11. I Want Love 2:07 (Lindsay Bjerre)
12. Road Block 6:55 (Brian Rosbotham, Herbie Armstrong, Rod Demick, Victor Catling, Wilda Tinsley)

The Cynics (în 1986):

Gregg Kostelich - chitară
Michael Kastelic - solist vocal, muzicuță, tamburină
Steve Magee - chitară bass
Beki Smith - clape
Bill von Hagen - tobe

The Cynics (în prezent):

Gregg Kostelich - chitară
Michael Kastelic - solist vocal
Angel Kaplan - chitară bass
Pablo González ”Pibli” - tobe

AllMusic: 3/5; Rate Your Music: 3,65/5; Amazon: 4,4/5.

The Cynics este o formație de rock (garage rock, ca să fim mai preciși) formată în anul 1983 la Pittsburgh, Pennsylvania, SUA, având ca lider pe chitaristul Gregg Kostelich, care s-a străduit să adune în jurul său muzicieni de valoare și care să-i împărtășească interesul pentru renașterea rock-ului ”de garaj” din anii 60. Principala sa ”achiziție”, deși nu chiar imediată, a fost solistul vocal Michael Kastelic, care s-a alăturat trupei în 1985 și care a rămas de atunci fidel, fiind singurul membru, alături de Kostelich, care apare pe toate cele 8 albume ale Cynics, și, evident, în toate show-urile live. De altfel, cei doi, Kostelich și Kastelic (cu o pronunție foarte similară a numelor, cu ”ici” la final), au și compus majoritatea melodiilor trupei. Interesant de remarcat că, cel puțin la început, formația conținea și o fată, Beki Smith, la clape, în ciuda faptului că multe din melodii aveau versuri destul de misogine. Dar se pare că pe Beki n-au deranjat-o în mod deosebit versurile, cel puțin la primele două albume, pe care apare și ea. După aceea, din 1989 ea dispare din componența formației, care nici nu a mai căutat pe altcineva la clape, astfel că dintr-o trupă de cinci muzicieni s-a transformat într-una de patru.

După câteva single-uri, primul album, Blue Train Station, a fost înregistrat în 1986 și a fost lansat prin intermediul casei de discuri înființate și deținute chiar de Gregg Kostelich, Get Hip Recordings. Deși venit cu 20 de ani mai târziu decât perioada în care garage rock-ul era la putere și la mare cinste în America, albumul a fost bine primit de către nostalgicii acestui gen muzical, care între timp cunoscuse o revitalizare la începutul anilor 80. Melodiile, relativ scurte, se caracterizează prin agresivitate, ritm susținut, o linie melodică simplă, repetitivă pe alocuri, cu solo-uri remarcabile la chitară ale lui Gregg Kostelich, plus vocea pițigăiată și ușor de recunoscut a lui Michael Kastelic. Din cele 12 cântece, mai mult de jumătate, adică 7, sunt ”originale”, respectiv sunt compuse de duetul Kostelich - Kastelic. Celelalte 5 sunt cover-uri ale unor piese din anii 60, dar se integrează atât de bine în album, încât un ascultător neavizat nici măcar nu poate să-și dea seama că acestea au fost compuse de alții. Mulți ani mai târziu, albumul a fost relansat cu titlul Blue Train Sessions, cuprinzând mai multe melodii în plus față de cele 12 originale, și într-adevăr acolo sunt și câteva cântece fundamental diferite (versiunea aceasta circulă, de exemplu, și pe YouTube Music). Însă, în varianta sa originală, albumul este unul deosebit de unitar din punct de vedere melodic, stilistic și chiar liric, temele abordate fiind în linii mari aceleași, respectiv relațiile dintre băieți și fete, văzute strict din perspectiva unui băiat căruia i s-au dat deseori papucii și care are mereu de comentat câte ceva la adresa sexului opus, fetele fiind mereu vinovate de diverse chestii, în principal de eșecurile băiatului în relațiile sale.

Albumul începe cu trei piese tari, toate originale, respectiv compuse de Kostelich și Kastelic. Prima, care dă și titlul albumului, Blue Train Station, a fost probabil considerată cea mai reprezentativă, și dă tonul întregului album. Cu toate acestea, eu consider că cea de-a doua piesă, On the Run, este cea mai reușită melodie de pe acest album. Chitara iese mai mult în evidență, ritmul este unul foarte bun, refrenul este ușor de reținut. Urmează o melodie cu un titlu ușor șocant, Waste of Time, în care solistul trupei se adresează unei potențiale iubite spunându-i că e o pierdere de vreme.  Linia melodică este pe măsura versurilor, foarte agresivă. 

Primul cover, No Friend of Mine (preluată de la The Sparkles), continuă după Waste of Time practic fără pauză, și are aproape aceeași linie melodică, fără să mai amintim și de faptul că și versurile la rândul lor continuă întrucâtva povestea anterioară. Prima piesă un pic altfel, Soul Searchin', este abia a cincea de pe album și explorează un pic și alte variante melodice și lirice; este de altfel tot un cover, după piesa cu același titlu al celor de la The Electras. Prima jumătate a albumului se încheie însă tot cu un cântec original, Love Me Then Go Away, în care trupa revine la agresivitatea anterioară, și chiar un pic în plus, fapt reflectat atât în ritm, cât și în vocea țipată (mai ales la refren) a lui Kastelic, care pare într-adevăr să sufere și după felul în care se exprimă.

A doua jumătate a albumului debutează cu cea mai dură melodie creată probabil vreodată de cei de la The Cynics, No Way. Este un ritm îndrăcit, amețitor, în care solistul vocal abia apucă să spună câteva cuvinte, adică refrenul, din care se destinge acest No Way țipat ca să înțeleagă cine trebuie. Asaltul asupra urechilor durează însă mai puțin de 2 minute. Urmează alte două piese originale, Hold Me Right și Why You Left Me, mai puțin impresionante. Albumul se încheie cu trei cover-uri, dintre care primul, I Can't Get Away from You, este foarte reușit, mai lent, având însă și o secvență uluitoare la chitară. Melodia este preluată de la The Remains (1965). I Want Love este o melodie care se încadrează foarte bine în această a doua jumătate, fiind preluată de la The Sunsets. În fine, Road Block este cel mai lung cântec de pe tot albumul, având aproape 7 minute, dar pare ”lungit” în mod intenționat, probabil pentru a atinge cele 35 de minute și ceva necesare pentru un LP decent. Piesa este preluată de la The Wheels, dar are unele adăugiri specifice.

După ce te obișnuiești cu ritmul și cu vocea, care probabil că azi sunt mai degrabă caracteristice stilului punk, albumul pare OK și este unul peste medie, care merită să fie ascultat de iubitorii muzicii rock. Mai trebuie (re)menționat că The Cynics încă există, și că, deși au lăsat-o mai moale cu albumele (ultimul, Spinning Wheel Motel, datează din 2011), par să fie extraordinari pe scenă, la concerte. În decursul istoriei lor care, iată, numără patru decenii, au avut și turnee prin Europa, dar, din câte știu, în România încă nu au ajuns.