Samuel Johnson, Rasselas, Prince of Abyssinia, Edited by Professor Henry Morley, Cassell's National Library no. 191, Cassell & Company, London, Paris & Melbourne, 1889, 192 p. (este ediția pe care am citit-o, disponibilă online).
Ediția originală: Samuel Johnson, The Prince of Abissinia. A Tale, vol. 1 + 2, printed for R. and J. Dodley, and W. Johnston, London, 1759.
Cartea nu a fost tradusă în limba română.
Goodreads: 3,46/5; Amazon: 4,5/5.
Deși am făcut patru ani de literatură engleză în facultate, peste secolul al 18-lea s-a sărit cu grație, asta dacă nu luăm în calcul poeții romantici, care s-au afirmat însă abia pe la sfârșitul acelui secol (și mai ales în primele decenii ale secolului al 19-lea). Norocul meu că Robinson Crusoe de Daniel Defoe și Călătoriile lui Gulliver de Jonathan Swift fuseseră printre cărțile mele favorite încă din copilărie, căci altfel aș fi putut afirma, spre rușinea mea, că nu am citit nimic din literatura engleză a secolului luminilor!
Pe de altă parte, este la fel de adevărat că nici nu s-a scris ceva cu adevărat remarcabil, în afară de cele două titluri amintite mai sus, și care cred că sunt cunoscute de toată lumea. Totuși, una dintre figurile emblematice ale acestui secol în lumea literară britanică, în special în a doua sa jumătate, a fost Dr. Samuel Johnson. El este însă cunoscut mai ales pentru operele sale non-literare, precum Dicționarul Limbii Engleze (1755), eseurile publicate în The Rambler, critica sa literară, biografiile unor scriitori (mai ales ale unor poeți), unele jurnale de călătorii și numeroase traduceri. În afară de poezii sau scurte povestiri, singura sa operă de ficțiune de dimensiuni mai mari, aptă pentru a fi numită roman, este Rasselas (1759). În biografia lui Samuel Johnson, scrisă de James Boswell (1791), apare informația eronată că această carte ar fi fost scrisă de Dr. Johnson într-o săptămână, ca să strângă bani pentru înmormântarea mamei sale. Deși s-a demonstrat clar (având în vedere corespondența lui Johnson cu editorii) că munca la această carte începuse înainte de moartea mamei sale, ideea că romanul a fost scris într-o săptămână încă persistă și este publicată ca atare de multe site-uri, inclusiv unele care se pretind a fi de specialitate. Nici nu ar fi nevoie de dovezi ca să-ți dai seama, logic, că așa ceva nu este posibil, mai ales dacă ai și citit cartea: mie mi-a luat mai mult de o săptămână să o citesc, cum ar putea cineva să o scrie într-o săptămână? Nu mai vorbesc de ridicolul situației în sine: mi-a murit mama, ce mă fac, că nu am bani de înmormântare? Hai să scriu repede-repede ceva peste noapte, poate mă plătește cineva! Și ce să scriu? Și-așa n-am scris romane în viața mea, acum ar fi momentul, când nici n-am timp, să scriu PRIMUL meu roman! Care avea să rămână și singurul... Cred că nici astăzi, când există scriitori profesioniști, care asta fac, scriu pe bandă rulantă, un astfel de scriitor n-ar fi capabil să scrie într-o săptămână un roman, oricât de motivat ar fi. Mai degrabă aș putea să cred, dacă ar fi să speculez, că moartea mamei sale l-a întrerupt din munca la acest roman pe autor, care a fost obligat de circumstanțe să-l dea spre publicare așa cum era în acel moment, pentru că romanul se termină cam abrupt, fără un final pe măsura cuprinsului. De fapt, fără un final. Cum spune titlul ultimului capitol, ”Conclusion, in which nothing is concluded”.
Romanul a avut un mare succes în epocă, fapt oarecum explicabil. La fel ca și alte opere literare din perioada respectivă, acțiunea se petrece în Orient sau undeva foarte departe, unde se subînțelege că funcționează alte reguli. O astfel de locație exotică i-a conferit autorului mai multă libertate de expresie. Locația este menționată încă din titlul cărții, care este foarte explicit, redând numele protagonistului, Rasselas, și funcția sa de prinț al Abisiniei. Probabil mulți dintre cititorii de atunci s-au întrebat unde o fi Abisinia asta, și genul acesta de curiozitate i-ar fi putut împinge pe unii să cumpere cartea. Nici astăzi nu sunt foarte convins că toți cititorii ar ști, mai ales că între timp țara și-a schimbat numele în Etiopia. În orice caz, Samuel Johnson nu a ales chiar la întâmplare, deoarece tradusese cândva O călătorie în Abisinia de Jerónimo Lobo (1735) și probabil rămăsese cu niște impresii. Pe de altă parte, oarecum paradoxal, locația chiar nu contează.
Rasselas este un fel de bildungsroman, în care protagonistul se lansează într-o călătorie inițiatică, în căutarea fericirii și a felului de viață care să te conducă spre fericire. La început, Rasselas trăiește alături de ceilalți frați și surori într-o Vale Fericită, un fel de paradis terestru, unde tatăl lor, regele Abisiniei, i-a închis până când le-ar veni rândul la tron. Situația este evident una utopică. Copiii regelui au la dispoziție tot ce doresc în această vale, pot să se plimbe pe unde vor, sunt chemați artiști să-i distreze, profesori să-i instruiască și așa mai departe. Toți sunt foarte mulțumiți de viața pe care o duc, mai puțin Rasselas, care se plictisește. După un timp, își stabilește ca obiectiv să iasă din această vale și să cunoască lumea, în ciuda avertismentelor pe care le primește de la filosofi și profesori cu privire la problemele și mizeria care există în afara Văii Fericite. Încercările sale de evadare dau în cele din urmă roade, și el iese în lume, alături de prietenul său, filosoful și poetul Imlac (care-l călăuzește), sora sa Nekayah și însoțitoarea acesteia, Pekuah.
Imlac deja îi povestise lui Rasselas despre propria sa călătorie inițiatică prin lumea orientală, iar călătoria lui Rasselas nu se deosebește prea mult de cea a lui Imlac. Cei patru se stabilesc la Cairo, și încetul cu încetul se integrează în societatea de acolo. Rasselas, ajutat și de Imlac, caută să înțeleagă care sunt oamenii cei mai fericiți, ca să poată să-și aleagă și el drumul în viață. Rând pe rând, el se alătură unor anumite categorii de persoane, tineri sau bătrâni, săraci sau bogați, filosofi sau oameni de știință, eremiți sau petrecăreți, dar este dezamăgit de ceea ce află, și își dă seama că oamenii aceia nu sunt cu adevărat fericiți. Nekayah îl ajută și ea, povestindu-i de viața complicată a familiilor, concluzia fiind că nici prin căsătorie nu poți să devii tocmai fericit, deși, se subliniază, căsătoria este întotdeauna preferabilă unei vieți solitare. Singurătatea nu duce nicăieri, după cum a demonstrat cazul eremitului, sau poate duce la nebunie, după cum a demonstrat cazul astronomului.
Pekuah apare în poveste ceva mai pregnant doar mai spre final, când este răpită, alături de două însoțitoare, de către o ceată de arabi, în timp ce Imlac, Rasselas și Nekayah vizitau piramidele. Nekayah este foarte afectată de pierderea favoritei sale, care însă este răscumpărată în cele din urmă, fapt care permite autorului o scurtă digresiune despre viața banditească a conducătorului arab și a condițiilor existente în palatul și haremul său. Cu toată lipsa de scrupule a acestuia, comportamentul său față de Nekayah și cele două însoțitoare este unul în perfect acord cu regulile cavalerismului; ba mai mult, se sugerează că, dacă n-ar fi venit banii ceruți ca recompensă, arabul ar fi părut tentat chiar să se însoare cu Nekayah sau poate cu una dintre însoțitoarele ei, având în vedere intelectul deosebit al acestora, în comparație cu fetele din harem, cu care nu avea ce să discute și ce să împărtășească. Se scoate astfel în evidență necesitatea ca între parteneri să existe o compatibilitate și din punct de vedere intelectual, să existe comunicare și puncte de interes comun. Arabul se simte împlinit instruind-o pe Pekuah în tainele astronomiei, fapt pe care aceasta îl va folosi ulterior pentru a discuta cu astronomul din Cairo și a-l readuce pe acesta în societate și la normalitate.
O vizită la catacombe și la mumiile de acolo îi oferă prilejul lui Imlac de a povesti despre imaterialitatea și nemurirea sufletului. În viață trebuie mai degrabă să înduri, decât să te bucuri și să fii fericit; se sugerează că fericirea adevărată ar fi acolo, în viața eternă a sufletului. Samuel Johnson a fost un om profund religios, astfel că mulți au interpretat că acesta ar fi de fapt mesajul central al întregii cărți.
Cert este că romanul se încheie nu mult după această vizită. Fiecare dintre personaje își exprimă părerile cu privire la ce activitate sau ce anume i-ar face să fie fericiți; dar totodată își dau seama că aceste obiective sunt utopice, și deci fericirea adevărată nu există, cel puțin nu pe termen lung. Romanul este unul circular: la final, protagoniștii se întorc de unde au plecat, în cazul de față, în Abisinia. Nu ni se mai spune nimic altceva, cititorul e liber să înțeleagă ce vrea.
Sunt mai multe chei de interpretare a romanului și a finalului. Pare evident că, la final, Rasselas și Nekayah au ajuns la convingerea că fericirea adevărată nu există, și că această căutare a lor nu are sens. Totodată însă, călătoriile lor și experiențele acumulate i-au ajutat să înțeleagă mai bine viața, pregătindu-i mai adecvat pentru orice viitoare roluri în societate decât dacă ar fi rămas în Valea Fericită. Astfel, evadarea din Valea Fericită a avut totuși un sens. Este o evadare similară cu cea din perioada copilăriei, când suntem cu toții (sau majoritatea) fericiți, și totuși ne dorim să fim oameni mari și să facem ce vrem, cum au copiii impresia despre adulți. Abia când ajungem adulți ne dăm seama de greutățile vieții și ne gândim cu drag la perioada copilăriei. Ne-am dori, poate, să redevenim copii, să fim iarăși inocenți și lipsiți de griji. Ne putem întoarce, uneori, acasă, în casa copilăriei noastre, dar nu mai este la fel. Rasselas și Nekayah se întorc și ei înapoi în Abisinia. Totuși, nu se precizează că s-ar întoarce în Valea Fericită. Ei nu s-ar mai potrivi acolo; acum ei sunt deja pregătiți pentru viață, pentru responsabilități specifice rangului lor de prinț și prințesă. Prin vocea lui Imlac, autorul ne-a dat și nouă, cititorilor, o mulțime de sfaturi.
Este greu de spus în ce măsură aceste sfaturi mai sunt și astăzi valabile, pentru generațiile actuale de cititori. Cartea nu prea are multă acțiune, ea este în esență o poveste moralizatoare cu un anumit iz arhaic. Totuși, și astăzi, la fel ca și atunci, oamenii sunt permanent în căutarea fericirii. Din punctul acesta de vedere, romanul își păstrează nealterat mesajul, și totodată invită la reflecție pe tema alegerii unui drum în viață, care să aducă cu sine și fericirea.
