Arundhati Roy - Dumnezeul lucrurilor mărunte

Arundhati Roy, Dumnezeul lucrurilor mărunte, Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2022, 328 pag, traducere din engleză de Luana Stoica, note de Luana Stoica și Adelina Patrichi (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Arundhati Roy, The God of Small Things, Random House, New York, 1997, 321 pag.

Autoarea a primit Premiul Booker (1997) pentru acest roman.

Goodreads: 3,96/5; Amazon: 4,3/5; Barnes&Noble: 4,2/5.

Experiența mea cu literatura de sorginte indiană este foarte limitată; acum mai puțin de trei ani am citit Interpretul de maladii de Jhumpa Lahiri, care era însă o colecție de povestiri, iar relativ recent am văzut filmul Maica Tereza, a cărui acțiune se petrece predominant în India (da, știu, nu e carte). În rest, am mai văzut filme indiene în perioada comunistă, când nu era ce altceva să vezi, după care m-am ferit de ele, și sar cu grație peste canalele TV de genul Bollywood TV. Deci, pe scurt, nu sunt vreun fan al culturii și civilizației indiene. 

Cu toate acestea, m-am hotărât să acord o șansă romanului Dumnezeul lucrurilor mărunte de autoarea indiană Arundhati Roy - precizez, autoarea, fiindcă așa, după nume, eu n-am ghicit și probabil nici alții n-ar putea să ghicească dacă e vorba despre un autor sau o autoare.

S-a dovedit a fi una dintre cele mai dificile lecturi din viața mea. Consider chiar și faptul că am terminat cartea ca fiind o reușită personală, deoarece am fost pe punctul să o abandonez de câteva ori, din mai multe motive. În primul rând, cartea este sumbră, tragică, violentă, groaznică. E foarte greu de citit fără a fi afectat de evenimentele relatate cu cruzime de autoare. Se pare că, în prezent, orice autor face tot posibilul să-și șocheze audiența, și dacă se poate, în moduri noi și neașteptate. Din acest punct de vedere, Arundhati Roy și-a făcut treaba: m-a șocat. Nu tocmai în mod plăcut, dar ce mai contează? Aș zice că moartea unui copil, molestarea (sexuală) a unui alt copil, incestul, dragostea interzisă, sau violența familială nu sunt tocmai lucruri despre care îmi face plăcere să citesc - deși cartea este mai mult despre consecințele unor astfel de evenimente, și nu atât despre evenimentele în sine.

În al doilea rând, cronologia este intenționat dată peste cap. Să nu vă imaginați că nu am habar ce e ăla un flashback, dar aici tehnica asta este dusă la extrem, până la punctul în care cititorul (adică eu) nu mai înțelege când se petrece acțiunea relatată. Autoarea sare de la un moment la altul în câteva rânduri, și apoi iar se întoarce la momentul inițial, și din nou ne trezim în trecut, revenim în prezent, și apoi în viitor, prin aluzii la ce a fost și, respectiv, ce se va întâmpla. Din punctul ăsta de vedere, cititorul are nevoie de concentrare maximă chiar și numai ca să înțeleagă de fapt șirul real al evenimentelor. Altfel, te trezești că n-ai înțeles nimic. Acțiunile (că-s două) se petrec în 1969, când personajele principale, doi frați gemeni, sunt copii, și în 1993, când cei doi frați gemeni, Rahel și Estha, se reîntâlnesc după o lungă pauză. Cu toate acestea, autoarea face referire și la momente mai îndepărtate în timp, care nu au legătură directă cu personajele principale, ci cu alți membri ai familiei acestora sau ale altora, mergând chiar până în secolul al 19-lea. De asemenea, se oferă numeroase detalii cu privire la contextul politic, religios și cultural din statul indian Kerala, foarte importante pentru a putea înțelege povestea. Tot acest du-te-vino cronologic este derutant pentru cititor; am rămas cu impresia că ar trebui să recitesc cartea de la început ca să pot să pun cu adevărat cap la cap piesele acestui monstruos puzzle pe care ni-l expune autoarea. Pe de o parte, este necesar să citești cât mai mult dintr-odată ca să înțelegi mai bine narațiunea și să nu uiți elemente, personaje și episoade care se vor dovedi esențiale mai încolo; pe de altă parte, acesta nu este genul acela de carte pe care să n-o mai lași din mână, ba dimpotrivă: lectura e foarte obositoare.

Și astfel ajungem la al treilea rând: stilul, felul în care este scrisă cartea, este unul foarte greoi. Probabil excepțional din punct de vedere literar: chiar cred că acesta este motivul pentru care autoarea a primit Premiul Booker. Romanul este încleiat de la un capăt la celălalt în figuri de stil, și îți trebuie o eternitate să o deslușești pe fiecare în parte. Cred că se pot face analize literare de zeci de pagini pentru fiecare fragment din această carte. Cum spuneam, un material excepțional din perspectiva criticii literare. Pentru cititor, în schimb, este un efort suplimentar (și uneori lipsit de rezultat) să-și dea seama ce anume dorește să zică autoarea. Nu mai vorbesc de faptul că cititorul obișnuit (adică eu) nici nu cunoaște contextul indian în care se desfășoară acțiunea, deci este probabil ca numeroase referințe culturale să-i scape cu totul. Nici acum nu știu ce e aia Dragoste în Tokyo și la ce se referă, deși apare de câteva zeci de ori. Până la finalul cărții sunt șanse ceva mai mari să înțelegi câteva din chestiile alea pe care credeai că nu le înțelegi la început, dar totodată se poate ca multe din mesajele subliminale transmise de autoare să fi trecut complet pe lângă tine, fără ca să-ți dai seama. Problema este următoarea: după ce stai o oră ca să citești o pagină, ori te lași de citit, ori treci mult mai repede peste următoarele pagini, în speranța că, de fapt, cartea nu este atât de criptică sau că esențialul nu e în paginile alea.

Pentru ca lucrurile să fie și mai complicate, povestea este de multe ori relatată prin intermediul copiilor, utilizând limbajul acestora. Autoarea reușește foarte bine să redea felul în care gândește un copil de șapte ani. Teoretic, ar trebui să fie simplu pentru un adult să înțeleagă. Ei bine, nu este. În plus, tragedia care se desfășoară în fața și/sau cu aportul copiilor capătă dimensiuni nebănuite, deoarece copiii, în naivitatea lor, dar și din instinct de conservare și de auto-apărare, preferă să interpreteze diferit anumite evenimente, chiar să le răstălmăcească cu totul, pentru a le potrivi în universul lor, al copilăriei. Astfel de interpretări (eronate sau copilărești) pot însă duce la alte tragedii, și asistăm la un ciclu nesfârșit al tragediei, care pare să se hrănească singură din evenimentele care curg într-o spirală a nefericirii.

Din milă pentru cititori, autoarea începe cartea cu sfârșitul. Este ca și în Cronica unei morți anunțate a lui Gabriel García Márquez: știi de la bun început cine moare, când și de ce. Toată cartea nu face altceva decât să explice (într-un mod extrem de complicat) cum s-a ajuns la tragedia descrisă în primul capitol. Dragostea intensă dintre Ammu și Velutha este singurul element pozitiv din acest roman, dar care la rândul său are consecințe tragice pentru toți cei implicați. În India, după cum ne arată autoarea, contează cine pe cine iubește, dacă ai voie să iubești, cum și cât de mult poți să iubești. Nu e vorba doar despre iubirea romantică dintre parteneri, ci și despre iubirea părintească: cei doi copii, Rahel și Estha, sunt speriați că mama lor, Ammu, îi va iubi mai puțin dacă fac greșeli, sau că Sophie Mol este și va fi iubită mai mult decât ei. Romanul critică sistemul indian de caste, care pare astfel vinovat pentru felul greșit în care acționează anumite personaje, pentru prejudecățile pe care le au.

Credeam că romanul va fi unul ”rotund”, adică se va sfârși cu ceea ce s-a descris în primul capitol. Am avut totuși o mică surpriză la final, deoarece narațiunea depășește momentul inițial și continuă, merge mai departe. Oricum, începutul cărții relatează doar sfârșitul poveștii din 1969; era de așteptat ca povestea din 1993 să se desfășoare în continuare, pe căi nebănuite și pe care n-am de gând să le dezvălui. Nici nu știu dacă finalul este sau nu unul fericit, pentru că nu cred că poate fi interpretat în această cheie, a fericirii.

Arundhati Roy a devenit celebră peste noapte cu acest roman, care a rămas pentru multă vreme singura ei realizare literară. I-a luat 20 de ani să scrie următoarea carte, Ministerul fericirii supreme, apărută în 2017 în original și tradusă de asemenea în limba română, fiind publicată la aceeași editură, Humanitas Fiction, în 2019.

Fergie - The Dutchess (2006)

Fergie - The Dutchess, A&M Records / will.i.am Music Group, 2006.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia, iar în paranteză compozitorii și, după linia oblică, producătorul sau producătorii:

01. Fergalicious 4:52 (William Adams, Stacy Ferguson, Dania Maria Birks, Juana Michelle Burns, Juanita A. Lee, Kim Nazel, Fatima Shaheed, Derrick Rahming / will.i.am)
02. Clumsy 4:00 (William Adams, Stacy Ferguson, Bobby Troup / will.i.am)
03. All That I Got (The Make Up Song) (featuring will.i.am) 4:05 (William Adams, Stacy Ferguson, Keith Harris, Lionel Richie, Ronald LaPread Sr. / Keith Harris, will.i.am, Ron Fair)
04. London Bridge 4:01 (Stacy Ferguson, Jamal Jones, Sean Garrett, Mike Hartnett / Polow da Don)
05. Pedestal 3:22 (Stacy Ferguson, Printz Board / Printz Board)
06. Voodoo Doll 4:23 (Stacy Ferguson, William Adams / will.i.am)
07. Glamorous (featuring Ludacris) 4:08 (Stacy Ferguson, Jamal Jones, William Adams, Elvis Williams, Christopher Bridges / Polow da Don)
08. Here I Come (featuring will.i.am) 3:21 (William Adams, Stacy Ferguson, William Robinson Jr. / will.i.am)
09. Velvet 4:53 (Stacy Ferguson, George Pajon Jr., Michael Fratantuno / will.i.am, George Pajon Jr.)
10. Big Girls Don't Cry 4:28 (Stacy Ferguson, Toby Gad / will.i.am, Ron Fair)
11. Mary Jane Shoes (featuring Rita Marley and I-Three) 3:55 (Stacy Ferguson, Vincent Ford, William Adams / will.i.am)
12. Losing My Ground 4:08 (Stacy Ferguson, Stefanie Ridel, Renee Sandstrom, Rob Boldt / Rob Boldt, Ron Fair)
13. Finally (featuring John Legend) 4:52 (John Stephens, Stacy Ferguson, Stefanie Ridel / John Legend, Ron Fair, Stefanie Ridel)

Producătorul executiv al abumului este will.i.am.

AllMusic: 2/5; Rate Your Music: 2,70/5; Metacritic: 58%.

O mulțime de blonde au fost lansate pe scena americană, începând poate chiar cu Marilyn Monroe, și continuând cu Madonna, cele mai reprezentative artiste și sex-simboluri din secolul trecut. Lăsând la o parte faptul că Madonna este încă activă, de prin anii 2000 încoace (ba poate chiar de mai demult), o grămadă de fete talentate și (bineînțeles) blonde și sexy, au încercat să devină o nouă senzație în America și, totodată, în lume; multe dintre ele au și reușit. Cred că putem enumera cu ușurință câteva: Britney Spears, Gwen Stefani, Paris Hilton, Christina Aguilera, Lady Gaga, Taylor Swift, Miley Cyrus. Pe lista asta s-ar mai putea adăuga și alte artiste, între care și Fergie.

Stacy Ferguson (adică, mai pe scurt, Fergie) a fost o starletă încă de mic copil; de la vârsta de 9 ani a făcut parte din show-ul de televiziune Kids Incorporated, din 1984 până în 1989, fiind cea care a ”rezistat” cel mai mult pe platourile de televiziune dintre toți copiii invitați (șase sezoane). Din 1990 a fondat grupul NRG, alături de fosta colegă de show Renee Sandstrom și de prietena lor, Stefanie Ridel. Din 1992, grupul și-a schimbat numele în Wild Orchid, iar primul lor album, cu același titlu, Wild Orchid, a apărut abia în 1997, având un succes moderat. După încă un album mai puțin reușit, Oxygen (1998), și eșecul lansării albumului Fire (2001), era destul de clar că trupa de fete nu avea impactul scontat pe piața muzicală americană. Fergie a părăsit Wild Orchid în 2001 și s-a alăturat în anul următor trupei Black Eyed Peas, cu care a cunoscut gloria. Albumele Elephunk (2003) și Monkey Business (2005) ale celor de la Black Eyed Peas, cu Fergie în postura de solist vocal, au avut un succes comercial important pe piața americană și cea mondială. Cântece precum My Humps au transformat-o pe Fergie într-o vedetă și un sex-simbol pe piața internațională. Era imposibil ca o astfel de imagine să nu fie imediat valorificată, și astfel s-a născut ideea unui album solo, și anume The Dutchess (2006).

Melodiile de pe The Dutchess au fost compuse și produse, în bună parte, în 2005, în perioada de promovare a albumului Monkey Business a celor de la Black Eyed Peas, iar Fergie a colaborat strâns cu membrii trupei, în special cu William Adams (mai cunoscut cu numele de scenă will.i.am), pentru albumul ei solo. Ea apare ca și compozitor principal sau secundar pe toate melodiile, dar will.i.am a avut la rândul lui o contribuție decisivă la album, în special din postura de producător executiv. În plus, Fergie a adăugat și unele melodii compuse mai demult, inclusiv din perioada Wild Orchid, precum Losing My Ground, unde pe lista compozitorilor apar toate cele trei fete de la Wild Orchid. De asemenea, producătorul de la Wild Orchid, Ron Fair, a fost la rândul său implicat în realizarea a patru melodii de pe acest album solo.

Albumul a avut un succes răsunător, iar trei dintre single-uri, London Bridge, Big Girls Don't Cry și Glamorous au ajuns pe locul 1 în topul Billboard, în vreme ce Fergalicious a ajuns pe locul 2 iar Clumsy pe locul 5. Al șaselea single, Finally, nu a ajuns în topuri și nu a beneficiat de un videoclip.

Stilistic, albumul este unul destul de divers. Cu toate acestea, cântecele cele mai cunoscute, și majoritatea celor care au fost și lansate ca single-uri, sunt dansabile și provocatoare, consolidând imaginea lui Fergie ca și sex-simbol. Vocea senzuală, versurile lascive și (pentru cine se uită și la videoclipuri) dansurile provocatoare sunt toate încărcate de tensiune erotică, care domină atmosfera de la început și până la sfârșit, cu mici suișuri și coborâșuri. Fergie își dezlănțuie sexualitatea pe toate căile posibile, adresându-se unei generații care avea așteptări în această direcție, fără a face însă rabat de la calitatea actului artistic și muzical.

Chiar prima piesă de pe album, Fergalicious, este definitorie în acest sens. Practic este o melodie preluată parțial de la fetele de la J.J. Fad (Supersonic) din anii 80 și transformată într-o piesă de rezistență a albumului, în care Fergie se autodefinește ca fiind ”delicioasă”, titlul melodiei fiind o combinație între Fergie și Delicious. Nici piesa a doua, Clumsy, nu face excepție. De data asta, Fergie joacă la modul sarcastic rolul unei fete care devine ”împiedicată” din cauza emoțiilor atunci când se îndrăgostește. În background sună acorduri ale unui refren dintr-un cântec vechi al lui Little Richard (The Girl Can't Help It). Urmează o piesă mai lentă, All That I Got (The Make Up Song), în care din nou Fergie își schimbă ”caracterul”, interpretând rolul unei fete care ar face orice ca să-și recapete prietenul. Nici această melodie nu e chiar originală, având la bază un cântec al lui Lionel Richie și The Commodores.

Primul single de pe acest album, lansat chiar cu câteva luni înainte de acesta, este London Bridge și, pentru iubitorii muzicii de dans și de club, sunt convins că aceasta este cea mai grozavă melodie de pe album. Are un ritm foarte bun și un refren ușor de reținut, plecând de la un cântecel pentru copii (London Bridge is Falling Down, versiunea în română ar fi Podul de piatră s-a dărâmat), dar care are o cu totul altă semnificație - cu implicații erotice, evident. Este o piesă care nu-ți mai iese din minte, odată ce ai ascultat-o.

Urmează două piese mai puțin interesante, Pedestal, care este adresată criticilor, și Voodoo Doll, pentru a ajunge la a șaptea piesă de pe album, Glamorous, la care a dat o mână de ajutor și Ludacris. Este cumva un alt tip de melodie, mai degrabă sentimentală, melancolică, privind în urmă la ”ce am fost și ce-am ajuns”. Are câteva secvențe foarte reușite, în special spre final. Spre deosebire de alte piese de pe acest album, aici și versurile se potrivesc foarte bine, transformând întreaga melodie într-o confesiune a artistei, adresată fanilor.

Here I Come este poate singura melodie de dans de pe acest album care nu a ajuns să fie un single. Probabil ar fi fost, pe aproape orice alt album, dar aici... n-a mai fost loc. Melodia include și un refren din Get Ready a celor de la The Temptations din anii 60, și secvențe de rap, care i se potrivesc bine lui Fergie.

Dacă până în acest punct, albumul poate fi caracterizat ca fiind unul pop și de dans, de aici lucrurile se diversifică. Velvet este o piesă lentă, urmată apoi de neașteptata baladă Big Girls Don't Cry, poate cea mai cunoscută și apreciată melodie de pe întreg albumul. Mie nici nu mi-a venit să cred că Fergie este cea care interpretează această piesă, care este deja mai mult spre rock decât spre pop. Chitara acompaniază cu succes vocea extraordinară a artistei, care aici își dovedește din plin calitățile vocale. Probabil melodia s-a dorit a fi un experiment, dar care, uluitor, a reușit.

Tot la capitolul ”experimente” s-ar putea încadra și următoarea piesă, Mary Jane Shoes. Aceasta începe pe un ritm de reggae, preluat de pe No Woman, No Cry a lui Bob Marley, în vreme ce Rita Marley și I-Three cântă și ele alături de Fergie. Pe la jumătatea melodiei, ritmul se schimbă brusc și se trece la un fel de punk agresiv, pentru a ajunge în final la jazz. Un fel de ciorbă cu de toate, nu la fel de reușită ca și alte melodii.

Penultima piesă este Losing My Ground, care probabil aduce un omagiu trupei Wild Orchid, iar ultima este intitulată cât se poate de logic Finally, o altă baladă lentă, compusă, produsă și interpretată la pian de John Legend, și vocal de către Fergie. Din nou, artista dovedește că are vocea necesară pentru a face saltul în rândul marilor interprete din zilele noastre. Din păcate, și pe acest album, și pe cele ale celor de la Black Eyed Peas, vocea lui Fergie nu pare să fie exploatată la maxim.

Acest album a rămas o realizare aproape singulară în cariera lui Fergie, care a avut nevoie de mai bine de 10 ani ca să scoată un al doilea album solo, Double Dutchess (2017). Între timp, ea a continuat să cânte alături de Black Eyed Peas, dar încetul cu încetul trupa a dispărut din topuri, iar Fergie s-a dedicat și familiei pentru o perioadă, lăsând muzica pe plan secund. În 2013, după o decadă în care a cunoscut gloria artistică, Fergie a născut singurul ei copil. Albumul The Dutchess a reprezentat zenitul carierei muzicale a lui Fergie, după care se poate spune că, progresiv, a intervenit declinul. Albumul Double Dutchess (2017) nu a avut succesul scontat, iar din 2018 ea a părăsit definitiv trupa Black Eyed Peas, astfel că, de câțiva ani buni deja, Fergie este în afara mainstream-ului muzical.