Arundhati Roy - Dumnezeul lucrurilor mărunte

Arundhati Roy, Dumnezeul lucrurilor mărunte, Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2022, 328 pag, traducere din engleză de Luana Stoica, note de Luana Stoica și Adelina Patrichi (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Arundhati Roy, The God of Small Things, Random House, New York, 1997, 321 pag.

Autoarea a primit Premiul Booker (1997) pentru acest roman.

Goodreads: 3,96/5; Amazon: 4,3/5; Barnes&Noble: 4,2/5.

Experiența mea cu literatura de sorginte indiană este foarte limitată; acum mai puțin de trei ani am citit Interpretul de maladii de Jhumpa Lahiri, care era însă o colecție de povestiri, iar relativ recent am văzut filmul Maica Tereza, a cărui acțiune se petrece predominant în India (da, știu, nu e carte). În rest, am mai văzut filme indiene în perioada comunistă, când nu era ce altceva să vezi, după care m-am ferit de ele, și sar cu grație peste canalele TV de genul Bollywood TV. Deci, pe scurt, nu sunt vreun fan al culturii și civilizației indiene. 

Cu toate acestea, m-am hotărât să acord o șansă romanului Dumnezeul lucrurilor mărunte de autoarea indiană Arundhati Roy - precizez, autoarea, fiindcă așa, după nume, eu n-am ghicit și probabil nici alții n-ar putea să ghicească dacă e vorba despre un autor sau o autoare.

S-a dovedit a fi una dintre cele mai dificile lecturi din viața mea. Consider chiar și faptul că am terminat cartea ca fiind o reușită personală, deoarece am fost pe punctul să o abandonez de câteva ori, din mai multe motive. În primul rând, cartea este sumbră, tragică, violentă, groaznică. E foarte greu de citit fără a fi afectat de evenimentele relatate cu cruzime de autoare. Se pare că, în prezent, orice autor face tot posibilul să-și șocheze audiența, și dacă se poate, în moduri noi și neașteptate. Din acest punct de vedere, Arundhati Roy și-a făcut treaba: m-a șocat. Nu tocmai în mod plăcut, dar ce mai contează? Aș zice că moartea unui copil, molestarea (sexuală) a unui alt copil, incestul, dragostea interzisă, sau violența familială nu sunt tocmai lucruri despre care îmi face plăcere să citesc - deși cartea este mai mult despre consecințele unor astfel de evenimente, și nu atât despre evenimentele în sine.

În al doilea rând, cronologia este intenționat dată peste cap. Să nu vă imaginați că nu am habar ce e ăla un flashback, dar aici tehnica asta este dusă la extrem, până la punctul în care cititorul (adică eu) nu mai înțelege când se petrece acțiunea relatată. Autoarea sare de la un moment la altul în câteva rânduri, și apoi iar se întoarce la momentul inițial, și din nou ne trezim în trecut, revenim în prezent, și apoi în viitor, prin aluzii la ce a fost și, respectiv, ce se va întâmpla. Din punctul ăsta de vedere, cititorul are nevoie de concentrare maximă chiar și numai ca să înțeleagă de fapt șirul real al evenimentelor. Altfel, te trezești că n-ai înțeles nimic. Acțiunile (că-s două) se petrec în 1969, când personajele principale, doi frați gemeni, sunt copii, și în 1993, când cei doi frați gemeni, Rahel și Estha, se reîntâlnesc după o lungă pauză. Cu toate acestea, autoarea face referire și la momente mai îndepărtate în timp, care nu au legătură directă cu personajele principale, ci cu alți membri ai familiei acestora sau ale altora, mergând chiar până în secolul al 19-lea. De asemenea, se oferă numeroase detalii cu privire la contextul politic, religios și cultural din statul indian Kerala, foarte importante pentru a putea înțelege povestea. Tot acest du-te-vino cronologic este derutant pentru cititor; am rămas cu impresia că ar trebui să recitesc cartea de la început ca să pot să pun cu adevărat cap la cap piesele acestui monstruos puzzle pe care ni-l expune autoarea. Pe de o parte, este necesar să citești cât mai mult dintr-odată ca să înțelegi mai bine narațiunea și să nu uiți elemente, personaje și episoade care se vor dovedi esențiale mai încolo; pe de altă parte, acesta nu este genul acela de carte pe care să n-o mai lași din mână, ba dimpotrivă: lectura e foarte obositoare.

Și astfel ajungem la al treilea rând: stilul, felul în care este scrisă cartea, este unul foarte greoi. Probabil excepțional din punct de vedere literar: chiar cred că acesta este motivul pentru care autoarea a primit Premiul Booker. Romanul este încleiat de la un capăt la celălalt în figuri de stil, și îți trebuie o eternitate să o deslușești pe fiecare în parte. Cred că se pot face analize literare de zeci de pagini pentru fiecare fragment din această carte. Cum spuneam, un material excepțional din perspectiva criticii literare. Pentru cititor, în schimb, este un efort suplimentar (și uneori lipsit de rezultat) să-și dea seama ce anume dorește să zică autoarea. Nu mai vorbesc de faptul că cititorul obișnuit (adică eu) nici nu cunoaște contextul indian în care se desfășoară acțiunea, deci este probabil ca numeroase referințe culturale să-i scape cu totul. Nici acum nu știu ce e aia Dragoste în Tokyo și la ce se referă, deși apare de câteva zeci de ori. Până la finalul cărții sunt șanse ceva mai mari să înțelegi câteva din chestiile alea pe care credeai că nu le înțelegi la început, dar totodată se poate ca multe din mesajele subliminale transmise de autoare să fi trecut complet pe lângă tine, fără ca să-ți dai seama. Problema este următoarea: după ce stai o oră ca să citești o pagină, ori te lași de citit, ori treci mult mai repede peste următoarele pagini, în speranța că, de fapt, cartea nu este atât de criptică sau că esențialul nu e în paginile alea.

Pentru ca lucrurile să fie și mai complicate, povestea este de multe ori relatată prin intermediul copiilor, utilizând limbajul acestora. Autoarea reușește foarte bine să redea felul în care gândește un copil de șapte ani. Teoretic, ar trebui să fie simplu pentru un adult să înțeleagă. Ei bine, nu este. În plus, tragedia care se desfășoară în fața și/sau cu aportul copiilor capătă dimensiuni nebănuite, deoarece copiii, în naivitatea lor, dar și din instinct de conservare și de auto-apărare, preferă să interpreteze diferit anumite evenimente, chiar să le răstălmăcească cu totul, pentru a le potrivi în universul lor, al copilăriei. Astfel de interpretări (eronate sau copilărești) pot însă duce la alte tragedii, și asistăm la un ciclu nesfârșit al tragediei, care pare să se hrănească singură din evenimentele care curg într-o spirală a nefericirii.

Din milă pentru cititori, autoarea începe cartea cu sfârșitul. Este ca și în Cronica unei morți anunțate a lui Gabriel García Márquez: știi de la bun început cine moare, când și de ce. Toată cartea nu face altceva decât să explice (într-un mod extrem de complicat) cum s-a ajuns la tragedia descrisă în primul capitol. Dragostea intensă dintre Ammu și Velutha este singurul element pozitiv din acest roman, dar care la rândul său are consecințe tragice pentru toți cei implicați. În India, după cum ne arată autoarea, contează cine pe cine iubește, dacă ai voie să iubești, cum și cât de mult poți să iubești. Nu e vorba doar despre iubirea romantică dintre parteneri, ci și despre iubirea părintească: cei doi copii, Rahel și Estha, sunt speriați că mama lor, Ammu, îi va iubi mai puțin dacă fac greșeli, sau că Sophie Mol este și va fi iubită mai mult decât ei. Romanul critică sistemul indian de caste, care pare astfel vinovat pentru felul greșit în care acționează anumite personaje, pentru prejudecățile pe care le au.

Credeam că romanul va fi unul ”rotund”, adică se va sfârși cu ceea ce s-a descris în primul capitol. Am avut totuși o mică surpriză la final, deoarece narațiunea depășește momentul inițial și continuă, merge mai departe. Oricum, începutul cărții relatează doar sfârșitul poveștii din 1969; era de așteptat ca povestea din 1993 să se desfășoare în continuare, pe căi nebănuite și pe care n-am de gând să le dezvălui. Nici nu știu dacă finalul este sau nu unul fericit, pentru că nu cred că poate fi interpretat în această cheie, a fericirii.

Arundhati Roy a devenit celebră peste noapte cu acest roman, care a rămas pentru multă vreme singura ei realizare literară. I-a luat 20 de ani să scrie următoarea carte, Ministerul fericirii supreme, apărută în 2017 în original și tradusă de asemenea în limba română, fiind publicată la aceeași editură, Humanitas Fiction, în 2019.