INXS - Kick (1987)

INXS - Kick, WEA / Mercury Records / Atlantic Records, 1987.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia, iar în paranteză compozitorul sau compozitorii:

01. Guns in the Sky 2:21 (Michael Hutchence)
02. New Sensation 3:39 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)
03. Devil Inside 5:14 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)
04. Need You Tonight 3:01 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)
05. Mediate 2:36 (Andrew Farriss)
06. The Loved One 3:37 (Ian Clyne, Gerry Humphries, Rob Lovett)
07. Wild Life 3:10 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)
08. Never Tear Us Apart 3:05 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)
09. Mystify 3:17 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)
10. Kick 3:14 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)
11. Calling All Nations 3:02 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)
12. Tiny Daggers 3:29 (Andrew Farriss și Michael Hutchence)

Producător: Chris Thomas.

INXS (în 1987):

Michael Hutchence - solist vocal
Andrew Farriss - clape
Tim Farriss - chitară
Kirk Pengilly - chitară, saxofon
Garry Gary Beers - chitară bass
Jon Farriss - tobe

AllMusic: 4,5/5; Rate Your Music: 3,57/5; Amazon: 4,8/5. 

Albumul Kick al australienilor de la INXS (se pronunță ”in excess”) este una dintre cele mai bune (și faimoase) producții muzicale ale anilor 80, și totodată albumul de referință al acestei trupe, apărut în 1987. Este adevărat că eu, probabil la fel ca și mulți alții, nu am avut acces la el decât după 1990, așa că pentru mine este mai reprezentativ pentru perioada de început de ani 90 decât pentru anii 80. De altfel, la sfârșitul anului 1991 / începutul anului 1992, eu personal am trecut printr-o dublă ”revoluție” (poate chiar triplă): am avut pentru prima dată un televizor color, și, aproape în același timp cu televizorul color, au venit și băieții de la firma de cablu TV ca să instaleze cablul. Astfel, că am trecut de la 3-4 programe TV prinse cu antena de cameră (”românii” - TVR, ”ungurii” - televiziunea maghiară de stat, și ”sârbii” - care se vedeau cu pureci și fără sunet, la care după 1990 s-a mai adăugat TVR2 și programul 2 al televiziunii maghiare), la vreo 10 canale de televiziune, care se vedeau impecabil la noul televizor color CONTEC (care a supraviețuit, funcțional vorbind, până relativ recent). Pe lângă canalele obișnuite (”românii” și ”ungurii”), mai prindeam, dintr-odată, posturi germane (PRO7, Sat1, RTL), italiene (Rai1) și, cele mai importante și vizionate, Eurosport și MTV (Music Television).

La MTV mă uitam foarte des, aproape non-stop, și am constatat că riff-ul melodiei I Need You Tonight de pe acest album INXS era folosit de cei de la această televiziune pentru a introduce diverse programe, pentru pauze... și acum îmi aduc aminte perfect, mi s-a instalat în creier: pam-pam-pam, di-di-di-di-di-dam! 

Și acum, trecând la albumul propriu-zis, el a avut un atât de mare succes la public deoarece a reușit să fuzioneze mai multe stiluri care erau la modă în acea perioadă: rock (Rolling Stones, în special), funk (Prince, mai ales), new wave (Depeche Mode), pop... O muzică rock pe care se putea dansa, la discotecă! Și, în plus față de toate acestea, INXS avea și un solist vocal de calibru, Michael Hutchence, care ”livra” la un nivel nemaipomenit, și, ceea ce trebuie chiar subliniat, era ca un magnet în special pentru audiența feminină, în extaz la concerte (și nu numai). Păcat, mare păcat, că faima și probabil și multe alte probleme l-au trimis pe lumea cealaltă mult mai devreme decât ar fi fost cazul... RIP Michael Hutchence!

Albumul conține câteva piese de rezistență, care nu sunt însă nici la început, nici la sfârșit. Aș zice că, atipic pentru orice producție muzicală, prima piesă, Guns in the Sky, este una dintre cele mai slabe de pe album. Conține un mesaj cu conotații politice, opunându-se înarmării (foarte bine), dar melodia în sine e slăbuță, repetitivă. Este însă singura piesă compusă exclusiv de Michael Hutchence de pe acest album. Aproape toate celelalte au fost compuse de duetul Andrew Farriss - Michael Hutchence.

După acest început dezamăgitor, urmează o secvență cu melodiile cele mai grozave, una după alta: New Sensation (care e foarte dansabilă, dar poate prea lungă), Devil Inside și I Need You Tonight. Devil Inside are ca temă lirică excesele care îi pun în pericol pe tineri. Ritmul este unul foarte bun, vocea lui Michael Hutchence maiestuoasă, acordurile de chitară excelent introduse și impresia este că melodia poate continua la nesfârșit. I Need You Tonight este probabil melodia cea mai cunoscută și totodată emblematică a celor de la INXS, cea care l-a consacrat pe Michael Hutchence ca star rock și sexy în același timp. Aici el joacă rolul unui bărbat ”în călduri”, care are nevoie de partenera sa la noapte, ați ghicit restul. Versurile sunt aproape explicite, videoclipul completează în mod fericit mesajul textului. 

Practic fără pauză, urmează Mediate, nu știu dacă să-i spun melodie, pentru că este o chestie ”vorbită” în stilul acela al lui Bob Dylan. O improvizație interesantă, stilistic, dar prea puțin atrăgătoare, muzical, care face trecerea spre alte două melodii mai puțin reprezentative. The Loved One este un cover, cântat însă foarte bine. Wild Life este o piesă decentă, dar pe acest album dă senzația de filler.

Ajungem la următoarea secvență de melodii super-tari, care începe cu Never Tear Us Apart, singura baladă de pe album. Dar ce baladă! Chiar dacă n-ați auzit niciodată de INXS, mi se pare imposibil ca cineva să nu cunoască această melodie. E foarte ”actuală”, în sensul că ar putea fi și azi interpretată de oricine fără să-și piardă din puterea de seducție. Videoclipul, filmat la Praga (în timpul războiului rece!), oferă și o conotație politică versurilor, care în mod normal pot fi interpretate în cheie romantică. Saxofonul intervine pentru a oferi o notă de unicitate suplimentară unei melodii foarte frumoase și excepțional interpretate.

Următoarea piesă este Mystify, și recunosc că este una dintre piesele mele preferate de pe acest album. Dacă celelalte melodii reprezentative le-am tot auzit, aceasta a fost oarecum o noutate și totodată o surpriză plăcută. Pianul conduce melodia, mai lentă la început și apoi tot mai rapidă și totodată mai complexă, pe măsură ce și celelalte instrumente intră în scenă, acompaniind vocea lui Michael Hutchence, care, și de data aceasta, este ceea ce trebuie.

Din păcate, ultimele trei cântece de pe album, din punctul meu de vedere, intră la categoria filler. Este interesant că primul dintre ele, Kick, dă titlul albumului. Poate că e interesant ca titlu, dar melodia în sine este slăbuță. Titlul următoarei melodii, Calling All Nations, a fost folosit și ca titlu pentru turneele pe care INXS le-a făcut în lume pentru promovarea albumului. Din nou, cuvintele în sine sunt OK și sună bine un tur intitulat așa, dar piesa în sine lasă de dorit. M-aș fi așteptat ca un astfel de album să se încheie apoteotic cu o piesă ”tare”, dar, din păcate, Tiny Daggers nu corespunde nici pe departe unei astfel de cerințe.

În concluzie, un album foarte bun, cu câteva melodii extraordinare, emblematice pentru INXS și pentru muzica de la finalul anilor 80.

Bee Movie / Povestea unei albine (2007)

Regizori: Simon J. Smith și Steve Hickner. Producători: Jerry Seinfeld și Christina Steinberg.
Scenariul: Jerry Seinfeld, Spike Feresten, Barry Marder și Andy Robin.
Voci (în original): Jerry Seinfeld (Barry B. Benson), Renée Zellweger (Vanessa Bloome), Matthew Broderick (Adam Flayman), Patrick Warburton (Ken), John Goodman (Layton T. Montgomery).
IMDb: 6,1/10; Rotten Tomatoes: 49%; Metascore: 54%.

Un film de animație pentru toate vârstele, cu Jerry Seinfeld în postură de producător, scenarist și actor principal (prin intermediul vocii), este cu siguranță o rețetă de succes și acum, și cu atât mai mult a fost în 2007, când a fost aplicată de DreamWorks. O colecție de actori foarte cunoscuți, precum Renée Zellweger, Matthew Broderick, John Goodman, Chris Rock, Ray Liotta, la care se adaugă persoane super-faimoase în lumea televiziunii sau a muzicii, precum Oprah Winfrey, Larry King, sau Sting, au participat la această producție animată, având în centrul său o albină (de sex masculin), Barry B. Benson, și o tânără iubitoare a albinelor, Vanessa Bloome.

Doar că... relația asta romantică dintre cele două personaje principale nu pare foarte convingătoare, mai ales pentru secțiunea de adulți care vizionează filmul. Iar alte părți nu sunt prea convingătoare pentru copii. Acțiunea filmului nu este prea cursivă, iar tematica se schimbă de la o telenovelă romantică, la o melodramă de tribunal și în final la salvarea planetei, adică de la chestii mai neserioase la altele cât se poate de serioase, ceea ce îi poate bulversa pe cei mai mici spectatori.

Filmul ăsta nu este tocmai pentru copii, după părerea mea. Asta nu înseamnă că aceștia nu l-ar putea viziona, fără probleme, doar că nu s-ar prinde nici măcar la jumătate din glumele de tip Seinfeld pe care le conține această producție. Desigur, fanii serialului Seinfeld au fost vizați în primul rând de producători, iar, din câte știu, Seinfeld nu era tocmai un serial pentru copii, oricât ar fi fost el de comedie. Iar bancurile și replicile specifice din Seinfeld se regăsesc și în Bee Movie în suficientă măsură, iar însăși vocea lui Jerry Seinfeld este atât de ușor de recunoscut, încât senzația este că asistăm la un fel de episod animat din Seinfeld, mai deosebit (și mai lung).

Povestea abordează destule teme, mai degrabă specifice lumii adulților. Barry B. Benson aparține unui stup foarte bine organizat, unde fiecare albină are un rol clar determinat, pe viață. Barry nu pare tocmai încântat de perspectiva aceasta, de a face același lucru toată viața, și pleacă din stup, iar printr-o întorsătură de situație, ajunge să fie salvat de o florăreasă, Vanessa, care îl împiedică pe prietenul ei, Ken, să îl ucidă. Barry se decide să îi mulțumească Vanessei iar cei doi se împrietenesc. Aceasta este partea romantică a filmului, mai apropiată de producțiile Disney, și mai ușor de înțeles și de ”digerat” de către copii.

Apoi, însă, Barry descoperă că ființele umane consumă miere, exploatând albinele, și se decide să dea în judecată omenirea. La tribunal, îl are ca adversar pe avocatul Layton T. Montgomery, care reprezintă companiile producătoare de miere. Povestea devine mai puțin interesantă pentru copii. Și mai plictisitoare este ultima parte, în care Barry și Vanessa salvează planeta, iar copiii învață cât de importante sunt albinele pentru ecosistem. O lecție moralizatoare, fără îndoială, și cu final fericit, dar perfect previzibil.

Pentru adulți, filmul este plictisitor, ca acțiune, dar poate fi comic, punctual. Cum spuneam, copiii nu vor prinde sensul majorității glumelor, dar adulții o vor face și vor râde. Cei cărora le place Jerry Seinfeld și umorul său vor fi în extaz, iar filmul li se adresează cu precădere. Povestea are mai puțină importanță, este mai degrabă un background pe care se desfășoară, pas cu pas, și replică cu replică, acest gen de umor care l-a făcut celebru pe Seinfeld.

Curios, după câțiva ani buni de la lansare, pe la mijlocul anilor 2010, Bee Movie a revenit cumva în centrul atenției, prin numeroase meme-uri lansate pe diverse rețele sociale, asociate cu filmul. Oarecum surprinzător, Bee Movie a avansat din categoria filmelor de animație obișnuite în cea a filmelor devenite un adevărat cult pentru fani; iar Bee Movie pare să aibă destui fani, chiar și în ziua de azi, în ciuda (sau poate tocmai datorită) ciudățeniilor împrăștiate cu generozitate pe parcursul unei ore și jumătate.

Virginia Woolf - Spre far

Virginia Woolf, Spre far, Editura RAO Distribuție, Colecția RAO Clasic, București, 2023, 334 pag., traducere, prefață, cronologie și note de Mihai Miroiu (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Virginia Woolf, To the Lighthouse, Hogarth Press, London, 320 pag.

Goodreads: 3,80/5; Amazon: 4,1/5; Barnes & Noble: 3,6/5.

Ăsta este genul de roman pe care în tinerețe nu l-aș fi putut citi. Cred că am avut o tentativă, nu mai îmi aduc chiar exact aminte, pentru că au fost mai multe romane ”moderniste” pe care am vrut să le citesc, dar le-am lăsat baltă după doar câteva pagini. Plictiseală maximă, nu se întâmplă nimic, da' nimic. Mie îmi plăceau romanele alea cu acțiune, care să te țină cu sufletul la gură de la început până la final. Bine, și acum îmi plac, de ce să mint. Dar iată că acum, în sfârșit, am răbdarea să citesc și un astfel de roman. Sufletește, e mai bine: o astfel de lectură este cât se poate de relaxantă, cititorul nu este permanent surprins de întorsătura situațiilor, specifice romanelor cu multă acțiune. Bine, și în acest roman sunt surprize, poate chiar mai mari, mai ales că vin cu totul pe neașteptate, după ce ai citit sute de pagini în care nu se întâmplă nimic. De exemplu, partea a doua, ”Timpul trece”, este o surpriză totală. Tonul se schimbă complet, parcă e cu totul altă carte. Parantezele șochează. Partea a treia și ultima, ”Farul”, aduce echilibrul și isprăvește povestea.

”Acțiunea” din carte se petrece într-o singură zi, în aproximativ 24 de ore. Sau în 10 ani, e la fel de adevărat. Mai exact, prima parte, ”Fereastra”, are loc într-o după-amiază și seară de septembrie, cândva între 1909 și 1913, majoritatea criticilor literari fiind de părere că primii ani ai acestui interval, 1909 și 1910, sunt cei mai probabili. A doua parte, ”Timpul trece”, are loc noaptea, la modul propriu, dar și figurat. În realitate, trec 10 ani, care includ și primul război mondial. A treia parte, ”Farul”, are loc dimineața și până pe la amiază, tot într-o zi de septembrie, cu 10 ani mai târziu decât prima parte, după război, probabil în 1919 sau 1920.

Locația este casa (vila) familiei Ramsay din insula Skye (parte din insulele Hebride, Scoția), situată la mică distanță de țărmul mării, de plajă și de un mic orășel de pe țărm. Din casă și din curte se vede un far, situat pe o insuliță la o oarecare depărtare, iar o călătorie spre far este dorită de la început de unii dintre membrii familiei Ramsay. În mod evident, atunci când a scris romanul (care are multe aspecte autobiografice), Virginia Woolf avea în vedere casa propriei sale familii din Cornwall, lângă care există și un far. Autoarea mută locația din Cornwall în Skye, făcând și unele erori, repede remarcate de cititorii scoțieni sau de cei familiarizați cu flora și fauna din insulele Hebride, unde nu sălășuiesc unele din plantele și animalele amintite de scriitoare, dar care au un rol absolut nesemnificativ în roman.

În prima parte a romanului, ”Fereastra”, casa este plină de oameni: familia Ramsay (domnul și doamna Ramsay și cei 8 copii ai lor), în calitate de gazde, și o grămadă de invitați, între care Charles Tansley, un tânăr filosof, Augustus Carmichael, poet, William Bankes, om de știință, prieten al domnului Ramsay, Lily Briscoe, pictoriță, Paul Rayley și Minta Doyle, doi tineri îndrăgostiți. Doamna Ramsay este mai mereu în centrul atenției. Ea se ocupă de toți și de toate, atât de cei din familia sa, cât și de oaspeți. Ziua se încheie cu o cină fastuoasă, dusă aproape de perfecțiune din toate punctele de vedere, spre încântarea tuturor.

A doua parte este mult mai scurtă, deși durează 10 ani. Oamenii au dispărut aproape complet din casă, au mai rămas doar doamnele care mai vin din când în când să facă curat. Cu toate acestea, casa se dărăpănează, natura își reia drepturile. Unele dintre personajele din prima parte dispar cu totul, după cum suntem anunțați în paranteze. Primul război mondial aduce moarte.

În a treia parte, unele din personajele din prima parte revin la casa familiei Ramsay. Călătoria inițiatică spre far, amânată în urmă cu 10 ani din cauza vremii nefavorabile, este impusă de domnul Ramsay copiilor săi, James și Cam. Lily Briscoe și Augustus Carmichael rămân în apropierea casei, iar Lily își finalizează în cele din urmă pictura, începută cu 10 ani în urmă. 

Autoarea ne oferă ocazia de a ne ”plimba” printre gândurile celor aflați în casa familiei Ramsay. Astfel, aflăm mai multe puncte de vedere ale unora sau altora despre unii și despre alții. În felul acesta, cititorul poate să-și facă singur o părere despre personaje, care nu sunt neapărat ”pozitive” sau ”negative”, depinde de fiecare cum interpretează, dar oricum în acest roman nu există antinomia obișnuită bine-rău.

Cele două personaje principale sunt, fără îndoială, doamna și domnul Ramsay, care sunt de fapt copiile destul de fidele ale părinților autoarei (decedați de mult timp la momentul scrierii romanului). Cu toate acestea, Virginia Woolf nu se dă în lături de la a scoate la lumină și unele aspecte mai puțin demne de laudă ale părinților săi, în speță ale celor doi Ramsay. Doamna Ramsay apare drept o mamă și soție grijulie, dar totodată o matroană orgolioasă și dominatoare, căreia nu-i scapă nimic și nimeni, și care dorește și pretinde să fie iubită și chiar adulată de toți cei din jur, ceea ce se și întâmplă, cu mici excepții. Preocupările sale intră în sfera tradițională a femeilor: să fie o mamă și soție perfectă, să întrețină casa și gospodăria, să-i ajute pe cei din jurul său, inclusiv pe cei mai nevoiași, cărora le duce de mâncare și le face unele servicii. Ea vede căsătoria ca evenimentul cel mai important din viața unei femei și îi îndeamnă în fel și chip pe cei mai tineri să se căsătorească, jucând un rol în relația dintre Paul și Minta și imaginând o relație și între Lily și William Bankes. Lily Briscoe, un alter-ego al scriitoarei, este cumva chiar opusul doamnei Ramsay: ea nu dorește să se căsătorească și crede că femeia poate juca și alte roluri decât cele tradiționale, de mamă și soție. Ea se opune și părerilor lui Charles Tansley, care crede că o femeie nu știe să scrie sau să picteze. Lily, ca pictoriță, și Virginia Woolf, ca scriitoare, nu pot fi de acord cu astfel de afirmații, venite însă des (mai ales în acea epocă) dintr-o lume dominată de bărbați, în sfera științifică și artistică.

Domnul Ramsay este descris în culori și mai sumbre decât soția lui. Chiar de la început, el este criticat pentru lipsa de diplomație, pentru felul în care îi ia orice speranță de a merge a doua zi la far fiului său de doar 6 ani, James. Pe parcursul romanului, imaginea domnului Ramsay se mai schimbă și uneori pare de-a dreptul țăcănit. La fel ca și soția lui, el își dorește să fie cât mai mult admirat, dar nu pentru înfățișarea sa sau pentru realizările sale familiale sau casnice, ci pentru opera sa științifică. Își dorește să fie iubit, însă doar de soția lui, care, culmea, nu-i întoarce neapărat sentimentele, iar relația lor pare să fie una destul de ambiguă; scriitoarea lasă să se înțeleagă că lucrurile nu merg chiar perfect între cei doi, fără a intra însă în amănunte. Ceea ce se observă foarte clar este că cei doi soți depind cumva unul de celălalt, nu pot trăi unul fără celălalt, deși nu neapărat din cele mai ”curate” sau ”nobile” motive. În ultima parte, domnul Ramsay apare ca un fel de tiran, care le impune copiilor săi, James și Cam, călătoria spre far. James, deși fusese foarte dornic de a merge acolo când avea 6 ani, nu mai dorea acest lucru când avea 16 ani, dar nu a avut de ales, și a trebuit să-și asculte tatăl. Spre final, ambii copii se împacă cu tatăl lor, iar domnul Ramsay îi predă definitiv ”ștafeta” lui James, ca viitor cap al familiei.

De altfel, finalul sugerează o împăcare universală a tuturor celor implicați cu cele întâmplate, o acceptare a destinului crud din a doua parte, ”Timpul trece”. Lily Briscoe reușește să-și termine tabloul, găsind în cele din urmă ceea ce îi lipsește acestuia. Spre deosebire de domnul și doamna Ramsay, creația lui Lily nu este una dedicată publicului larg, ci este proprie și personală; astfel, pictura nu este menită nici cititorilor, care nu află decât parțial conținutul acesteia.

Romanul a jucat un rol curativ pentru Virginia Woolf, care a suferit toată viața de depresie și a fost multă vreme obsedată de proprii părinți și mai ales de ”moștenirea” sufletească, spirituală, pe care aceștia i-au lăsat-o. Ea chiar mărturisea în jurnalul său că această carte a vindecat-o de această obsesie. La fel ca și personajele din roman, și scriitoarea a reușit astfel să accepte evenimentele din viața ei și s-a împăcat, cel puțin pe moment, cu soarta.

The Thrills - So Much for the City (2003)

The Thrills - So Much for the City, Virgin, 2003.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia:

01. Santa Cruz (You're Not That Far) 4:12
02. Big Sur 3:07
03. Don't Steal Our Sun 2:50
04. Deckchairs and Cigarettes 4:56
05. One Horse Town 3:14
06. Old Friends, New Lovers 4:00
07. Say It Isn't So 2:43
08. Hollywood Kids 5:33
09. Just Travelling Through 3:21
10. Your Love is Like Las Vegas 2:22
11. 'Till the Tide Creeps In 5:04
12. Plans (hidden track) 4:01

Toate melodiile au fost compuse de Conor Deasy și The Thrills.

Producător: Tony Hoffer.

The Thrills:

Conor Deasy - solist vocal, muzicuță
Daniel Ryan - chitară, banjo, voce
Pádraic McMahon - chitară bass, muzicuță, voce
Kevin Horan - clape, voce
Ben Carrigan - tobe

AllMusic: 4/5; Rate Your Music: 3,26/5; Amazon: 4,2/5.

N-am fost niciodată în California, dar trebuie să fie foarte frumos acolo, dacă ar fi să judecăm după irlandezii de la The Thrills, cărora le-a fost suficientă o ședere de câteva luni în acest stat american ca să scoată acest album de debut al lor, atât de... californian. Inspirați de muzica anilor 60 și 70, în special de trupe precum Beach Boys, The Thrills sună foarte retro, ca niște Beatleși reîncarnați sau reveniți în prim-plan în secolul 21. Paradoxurile nu se opresc însă aici: deși trupa se străduiește, piesă cu piesă, să aducă un omagiu Californiei (inclusiv prin menționarea obsesivă, de multe chiar în titlu sau în refren, a unor orașe sau regiuni din acest stat sau din apropiere: Santa Cruz, Big Sur, San Diego, Hollywood, Las Vegas), succesul major nu a fost în Statele Unite, ci tot în Irlanda și în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Probabil că și irlandezii și britanicii au clipele lor de visare, care includ, printre altele, peisajele californiene.

Muzica este un fel de rock, în varianta sa cea mai ”cuminte”, apropiat de pop și cu influențe country, ceea ce, venind de la o trupă irlandeză, e puțin iritant. Dar, ca să fim onești, această muzică nu are pretenții de complexitate, ci este menită să creeze o atmosferă de liniște, de visare, de contemplare a naturii (Big Sur), a mării, a soarelui (Don't Steal Our Sun) și a plajei, a fluxului și refluxului ('Till the Tide Creeps In), de călătorie (Just Travelling Through), parțial umbrită de unele versuri mai corozive, parcă în contrast cu linia melodică. Dar, este de înțeles, băieții erau tineri, și versurile nu puteau fi despre altceva decât despre iubiri, dezamăgiri, emoții și trăiri, mai vesele sau mai triste, mai mult sau mai puțin armonizate cu conținutul melodic. Eu personal am căutat să fac abstracție de versuri, atât cât am putut; vocea lui Conor Deasy domină totuși fondul muzical, într-un mod plăcut și agreabil, chiar și atunci când lirica nu este la fel de agreabilă. Dacă muzica în ansamblu nu este una deosebit de complexă, aș zice că, surprinzător, instrumentația este. Băieții ăștia știu bine să cânte la instrumente, și uneori aduc un plus de armonie, un plus de sunet, apelând și la instrumente mai puțin convenționale (muzicuță, banjo), reușind să îmbogățească și chiar să transforme pe alocuri o linie melodică relativ simplă. Vocile instrumentiștilor, reunite sub formă de cor, vin la rândul lor să completeze fondul sonor și să-l ajute pe Conor Deasy în redarea mesajului liric.

Albumul nu este însă foarte egal, începe foarte bine și se termină relativ prost. Piese cele mai bune, cele mai reprezentative, și cu cel mai mare succes la public sunt grupate, cum este obiceiul, la început. Nu vreau să fiu rău, dar acestea sunt de fapt doar primele două: Santa Cruz (You're Not That Far) și Big Sur. N-aș putea să decid care este mai bună dintre acestea două, sunt foarte asemănătoare în multe privințe și la fel de bine concepute și redate. Privind retrospectiv (ne permitem acum asta), aceste două piese nu sunt doar cele mai bune de pe acest album, ci de pe toate albumele celor de la The Thrills (mai ales că n-au avut multe: doar trei). Pentru audiență, este cât se poate de util ca piesele bune sau reprezentative să fie la început: dacă astea nu vă plac, n-are rost să mergeți mai departe.

Partea proastă este că, și dacă vă plac primele două piese, s-ar putea să fiți dezamăgiți la următoarele. Don't Steal Our Sun este cam în același stil și în același ritm cu primele două melodii, dar e mai scurtă și cu un refren mai puțin reușit. Atmosfera se schimbă radical la Deckchairs and Cigarettes, ritmul devine unul mult mai lent, muzica e aproape depresivă, melancolică. Ritmul rapid revine însă pe următoarea melodie, One Horse Town, una dintre cele mai bune de pe album, care mie mi-a plăcut în mod deosebit. Este interesant de remarcat că, deși titlul sugerează un conținut specific muzicii country, conținutul liric este diferit de ceea ce te-ai putea aștepta, o mișcare inteligentă din partea artiștilor.

De la a șasea melodie, Old Friends, New Lovers, asistăm la un declin generalizat al calității pieselor, cu mici excepții care, însă, cred eu, țin mai degrabă de gusturile muzicale ale fiecăruia. Deși cam toate melodiile de pe a doua jumătate a albumului pot fi caracterizate peiorativ ca fiind ”fillere”, ele au totuși o anumită valoare a lor și contribuie (cu puțin, e drept) la valoarea de ansamblu a albumului. Mai remarcabil mi se pare faptul că aceste piese nu sunt tocmai unitare din punct de vedere stilistic și muzical: ele rezultă, la o primă vedere, din niște experimente pe care trupa le-a făcut, în încercarea de a crea și un alt fel de muzică, ceea ce nu e rău, pentru că din astfel de experimente poate să și iasă ceva. Bun, e adevărat, aici nu prea a ieșit, dar, cum spuneam, depinde de gusturile fiecăruia. De exemplu, s-a aflat la un moment dat că domnului președinte (de atunci) al SUA, George W. Bush, îi plăcea piesa Say It Isn't So. Frumos din partea lui, cred că reclamă mai bună pentru The Thrills în Statele Unite nici nu se putea. Interesantă alegere. Hollywood Kids este o melodie ciudată, lentă, depresivă, în contrast cumva cu restul melodiilor, fiind totodată și cea mai lungă, dar și cea mai ”modernă” (dacă se poate spune așa) piesă de pe tot albumul. Mie mi se pare foarte reușită Your Love Is Like Las Vegas. Cea mai scurtă de pe album, directă, la subiect, cu un ritm bun, care susține linia melodică de la început până la final fără fragmentări inutile. Dintre piesele lente, 'Till the Tide Creeps In este cea mai generoasă, mai profundă, inclusiv sub aspect liric. Ea se combină cumva artificial cu ultima melodie de pe album, Plans, a cărei prezență (ca hidden track) nu o pot înțelege decât prin prisma unor subtilități contractuale, pentru că altfel nu are nici un fel de logică includerea sa aici, la finalul albumului. Sau poate este și ăsta un mesaj subliminal: ”Everybody has plans”, adică sa încheiem albumul cu ideea că ar trebui (sau n-ar trebui, depinde cum înțelegem versurile) să ne facem niște planuri pentru viitor.

Băieții de la The Thrills și-au făcut cu siguranță niște planuri pentru viitor atunci, doar că planurile lor (ca trupă) nu prea le-au ieșit. Următoarele două albume, Let's Bottle Bohemia (2003) și Teenager (2007), nu au mai avut succesul albumului lor de debut și trupa practic s-a desființat din 2008, fiecare dintre membri continuând ulterior pe cont propriu.

Graveyard Alive: A Zombie Nurse in Love / Cimitirul viu: o asistentă zombi îndrăgostită (2003)

Regizor: Elza Kephart. Producători: Elza Kephart, Patricia Gomez, Andrea Stark.
Scenariul: Elza Kephart, Patricia Gomez.
Cu: Anne Day-Jones, Karl Gerhardt, Samantha Slan, Roland Laroche, Monik Vincent.
Nerecomandat copiilor sub 12 ani.
IMDb: 5/10; Rotten Tomatoes: 50%; Vinegar Syndrome: 3,9/5.

Cum spuneam și cu alte ocazii, nu sunt vreun fan al filmelor horror. Din când în când, foarte rar, mai vizionez câte unul, atunci când rezist mai mult de câteva minute. La Graveyard Alive am rezistat până la final, ceea ar putea sugera că filmul mi-a plăcut; în realitate, mai mult m-a intrigat. Ca să explic și contextul, l-am vizionat într-o versiune de slabă calitate, pe Dailymotion, dublat în limba germană (!) și fără subtitrări. S-a dovedit că lipsa cunoștințelor de limbă germană nu este un inconvenient major, deoarece filmul a fost gândit inițial ca un film mut (!!) și abia ulterior a fost adăugat sonorul, inclusiv dialogurile; dar se înțelege perfect și fără dialoguri. Actorii se întrec în a-și arăta emoțiile prin mimică și gesturi. Mai mult, filmul este alb-negru, ceea ce contribuie la atmosfera de film de epocă și la unele efecte.

În ansamblu, filmul este mai degrabă o parodie, nicidecum o producție horror. Scenele de groază sunt puține și nu foarte de speriat, violența este mai mult sugerată decât prezentată, ba chiar și scenele erotice sunt foarte limitate și practic fără a depăși niște norme. Elza Kephart, la primul film ca regizor, face o treabă foarte bună, având în vedere bugetul limitat, combinând o tematică de tip zombi cu o telenovelă de spital, în care asistentele se întrec în a cuceri doctorii, totul într-un regim satiric și ironic, cu numeroase clișee preluate atât din filmele cu zombi, cât și din telenovele. 

Intriga are în vedere un triunghi amoros, format din asistenta Patsy Powers (Anne Day-Jones), din categoria ”rățușca cea urâtă”, invizibilă pentru doctori și batjocorită sistematic de colege, doctorul Dox (Karl Gerhardt), fostul prieten din liceu al lui Patsy, și noua iubită a acestuia, asistenta Goodie Tueshuze (Samantha Slan), care dorește să se mărite cu doctorul. Viața lui Patsy este foarte monotonă, până când la spital ajunge un tăietor de lemne - zombi (Eric Kendric), care îi face unele avansuri și îi sărută mâna, mușcând-o un pic. Tăietorul de lemne își găsește sfârșitul datorită omului de serviciu, fostul doctor Kapotski (Roland Laroche), specialist în zombi. Între timp însă, Patsy se transformă încetul cu încetul într-o zombi ea însăși, schimbare care implică și unele aspecte fiziologice, dar și de personalitate. În scurt timp, ea devine noua divă a spitalului, atrăgând ca un magnet doctorii și ceilalți angajați de sex masculin, inclusiv pe mult-doritul doctor Dox, ceea ce conduce la o inevitabilă dispută între Patsy și Goodie. Finalul este unul mai degrabă tipic pentru filmele cu zombi.

Este interesant cum regizoarea combină elemente din filmele cu zombi și cele din filmele cu vampiri, la rândul lor la modă în anii 2000. Practic, orice mușcătură a unui zombi va duce la transformarea treptată a ființei mușcate într-un zombi. De asemenea, pentru a-și păstra aparențele umane și a nu putrezi, zombii trebuie să se hrănească cu carne (de om, după câte se pare) - aceasta pare a fi trăsătura cea mai horror a filmului. Cu toate acestea, scenele de groază sunt manageriate cu mare grijă. Câteva scene pot fi considerate tipice pentru un film cu zombi. Altele sunt mai greu de găsit în astfel de filme - de exemplu, cele cu visele horror ale lui Patsy. Intriga telenovelistică este preluată en-gros și en-detail din telenovelele de spital, abundente în epocă (și în prezent), dar abordarea este una parodică. Patsy, cu părere de rău, nu este vreo divă sexy nici măcar după transformarea sa în zombi. Doctorul Dox pare a fi orice, numai doctor nu. Goodie arată mai bine, dar nu ne prea arată nimic. Ea se transformă la rândul ei din agresor în victimă. Scenele cu caracter erotic, abundente în alte filme horror, aici lipsesc aproape cu desăvârșire, fiind doar sugerate.

În concluzie, un film canadian alb-negru de tip parodie horror, care merită vizionat de cei care au un minim interes pentru genul acesta de producții.

Arundhati Roy - Dumnezeul lucrurilor mărunte

Arundhati Roy, Dumnezeul lucrurilor mărunte, Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2022, 328 pag, traducere din engleză de Luana Stoica, note de Luana Stoica și Adelina Patrichi (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Arundhati Roy, The God of Small Things, Random House, New York, 1997, 321 pag.

Autoarea a primit Premiul Booker (1997) pentru acest roman.

Goodreads: 3,96/5; Amazon: 4,3/5; Barnes&Noble: 4,2/5.

Experiența mea cu literatura de sorginte indiană este foarte limitată; acum mai puțin de trei ani am citit Interpretul de maladii de Jhumpa Lahiri, care era însă o colecție de povestiri, iar relativ recent am văzut filmul Maica Tereza, a cărui acțiune se petrece predominant în India (da, știu, nu e carte). În rest, am mai văzut filme indiene în perioada comunistă, când nu era ce altceva să vezi, după care m-am ferit de ele, și sar cu grație peste canalele TV de genul Bollywood TV. Deci, pe scurt, nu sunt vreun fan al culturii și civilizației indiene. 

Cu toate acestea, m-am hotărât să acord o șansă romanului Dumnezeul lucrurilor mărunte de autoarea indiană Arundhati Roy - precizez, autoarea, fiindcă așa, după nume, eu n-am ghicit și probabil nici alții n-ar putea să ghicească dacă e vorba despre un autor sau o autoare.

S-a dovedit a fi una dintre cele mai dificile lecturi din viața mea. Consider chiar și faptul că am terminat cartea ca fiind o reușită personală, deoarece am fost pe punctul să o abandonez de câteva ori, din mai multe motive. În primul rând, cartea este sumbră, tragică, violentă, groaznică. E foarte greu de citit fără a fi afectat de evenimentele relatate cu cruzime de autoare. Se pare că, în prezent, orice autor face tot posibilul să-și șocheze audiența, și dacă se poate, în moduri noi și neașteptate. Din acest punct de vedere, Arundhati Roy și-a făcut treaba: m-a șocat. Nu tocmai în mod plăcut, dar ce mai contează? Aș zice că moartea unui copil, molestarea (sexuală) a unui alt copil, incestul, dragostea interzisă, sau violența familială nu sunt tocmai lucruri despre care îmi face plăcere să citesc - deși cartea este mai mult despre consecințele unor astfel de evenimente, și nu atât despre evenimentele în sine.

În al doilea rând, cronologia este intenționat dată peste cap. Să nu vă imaginați că nu am habar ce e ăla un flashback, dar aici tehnica asta este dusă la extrem, până la punctul în care cititorul (adică eu) nu mai înțelege când se petrece acțiunea relatată. Autoarea sare de la un moment la altul în câteva rânduri, și apoi iar se întoarce la momentul inițial, și din nou ne trezim în trecut, revenim în prezent, și apoi în viitor, prin aluzii la ce a fost și, respectiv, ce se va întâmpla. Din punctul ăsta de vedere, cititorul are nevoie de concentrare maximă chiar și numai ca să înțeleagă de fapt șirul real al evenimentelor. Altfel, te trezești că n-ai înțeles nimic. Acțiunile (că-s două) se petrec în 1969, când personajele principale, doi frați gemeni, sunt copii, și în 1993, când cei doi frați gemeni, Rahel și Estha, se reîntâlnesc după o lungă pauză. Cu toate acestea, autoarea face referire și la momente mai îndepărtate în timp, care nu au legătură directă cu personajele principale, ci cu alți membri ai familiei acestora sau ale altora, mergând chiar până în secolul al 19-lea. De asemenea, se oferă numeroase detalii cu privire la contextul politic, religios și cultural din statul indian Kerala, foarte importante pentru a putea înțelege povestea. Tot acest du-te-vino cronologic este derutant pentru cititor; am rămas cu impresia că ar trebui să recitesc cartea de la început ca să pot să pun cu adevărat cap la cap piesele acestui monstruos puzzle pe care ni-l expune autoarea. Pe de o parte, este necesar să citești cât mai mult dintr-odată ca să înțelegi mai bine narațiunea și să nu uiți elemente, personaje și episoade care se vor dovedi esențiale mai încolo; pe de altă parte, acesta nu este genul acela de carte pe care să n-o mai lași din mână, ba dimpotrivă: lectura e foarte obositoare.

Și astfel ajungem la al treilea rând: stilul, felul în care este scrisă cartea, este unul foarte greoi. Probabil excepțional din punct de vedere literar: chiar cred că acesta este motivul pentru care autoarea a primit Premiul Booker. Romanul este încleiat de la un capăt la celălalt în figuri de stil, și îți trebuie o eternitate să o deslușești pe fiecare în parte. Cred că se pot face analize literare de zeci de pagini pentru fiecare fragment din această carte. Cum spuneam, un material excepțional din perspectiva criticii literare. Pentru cititor, în schimb, este un efort suplimentar (și uneori lipsit de rezultat) să-și dea seama ce anume dorește să zică autoarea. Nu mai vorbesc de faptul că cititorul obișnuit (adică eu) nici nu cunoaște contextul indian în care se desfășoară acțiunea, deci este probabil ca numeroase referințe culturale să-i scape cu totul. Nici acum nu știu ce e aia Dragoste în Tokyo și la ce se referă, deși apare de câteva zeci de ori. Până la finalul cărții sunt șanse ceva mai mari să înțelegi câteva din chestiile alea pe care credeai că nu le înțelegi la început, dar totodată se poate ca multe din mesajele subliminale transmise de autoare să fi trecut complet pe lângă tine, fără ca să-ți dai seama. Problema este următoarea: după ce stai o oră ca să citești o pagină, ori te lași de citit, ori treci mult mai repede peste următoarele pagini, în speranța că, de fapt, cartea nu este atât de criptică sau că esențialul nu e în paginile alea.

Pentru ca lucrurile să fie și mai complicate, povestea este de multe ori relatată prin intermediul copiilor, utilizând limbajul acestora. Autoarea reușește foarte bine să redea felul în care gândește un copil de șapte ani. Teoretic, ar trebui să fie simplu pentru un adult să înțeleagă. Ei bine, nu este. În plus, tragedia care se desfășoară în fața și/sau cu aportul copiilor capătă dimensiuni nebănuite, deoarece copiii, în naivitatea lor, dar și din instinct de conservare și de auto-apărare, preferă să interpreteze diferit anumite evenimente, chiar să le răstălmăcească cu totul, pentru a le potrivi în universul lor, al copilăriei. Astfel de interpretări (eronate sau copilărești) pot însă duce la alte tragedii, și asistăm la un ciclu nesfârșit al tragediei, care pare să se hrănească singură din evenimentele care curg într-o spirală a nefericirii.

Din milă pentru cititori, autoarea începe cartea cu sfârșitul. Este ca și în Cronica unei morți anunțate a lui Gabriel García Márquez: știi de la bun început cine moare, când și de ce. Toată cartea nu face altceva decât să explice (într-un mod extrem de complicat) cum s-a ajuns la tragedia descrisă în primul capitol. Dragostea intensă dintre Ammu și Velutha este singurul element pozitiv din acest roman, dar care la rândul său are consecințe tragice pentru toți cei implicați. În India, după cum ne arată autoarea, contează cine pe cine iubește, dacă ai voie să iubești, cum și cât de mult poți să iubești. Nu e vorba doar despre iubirea romantică dintre parteneri, ci și despre iubirea părintească: cei doi copii, Rahel și Estha, sunt speriați că mama lor, Ammu, îi va iubi mai puțin dacă fac greșeli, sau că Sophie Mol este și va fi iubită mai mult decât ei. Romanul critică sistemul indian de caste, care pare astfel vinovat pentru felul greșit în care acționează anumite personaje, pentru prejudecățile pe care le au.

Credeam că romanul va fi unul ”rotund”, adică se va sfârși cu ceea ce s-a descris în primul capitol. Am avut totuși o mică surpriză la final, deoarece narațiunea depășește momentul inițial și continuă, merge mai departe. Oricum, începutul cărții relatează doar sfârșitul poveștii din 1969; era de așteptat ca povestea din 1993 să se desfășoare în continuare, pe căi nebănuite și pe care n-am de gând să le dezvălui. Nici nu știu dacă finalul este sau nu unul fericit, pentru că nu cred că poate fi interpretat în această cheie, a fericirii.

Arundhati Roy a devenit celebră peste noapte cu acest roman, care a rămas pentru multă vreme singura ei realizare literară. I-a luat 20 de ani să scrie următoarea carte, Ministerul fericirii supreme, apărută în 2017 în original și tradusă de asemenea în limba română, fiind publicată la aceeași editură, Humanitas Fiction, în 2019.

Fergie - The Dutchess (2006)

Fergie - The Dutchess, A&M Records / will.i.am Music Group, 2006.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia, iar în paranteză compozitorii și, după linia oblică, producătorul sau producătorii:

01. Fergalicious 4:52 (William Adams, Stacy Ferguson, Dania Maria Birks, Juana Michelle Burns, Juanita A. Lee, Kim Nazel, Fatima Shaheed, Derrick Rahming / will.i.am)
02. Clumsy 4:00 (William Adams, Stacy Ferguson, Bobby Troup / will.i.am)
03. All That I Got (The Make Up Song) (featuring will.i.am) 4:05 (William Adams, Stacy Ferguson, Keith Harris, Lionel Richie, Ronald LaPread Sr. / Keith Harris, will.i.am, Ron Fair)
04. London Bridge 4:01 (Stacy Ferguson, Jamal Jones, Sean Garrett, Mike Hartnett / Polow da Don)
05. Pedestal 3:22 (Stacy Ferguson, Printz Board / Printz Board)
06. Voodoo Doll 4:23 (Stacy Ferguson, William Adams / will.i.am)
07. Glamorous (featuring Ludacris) 4:08 (Stacy Ferguson, Jamal Jones, William Adams, Elvis Williams, Christopher Bridges / Polow da Don)
08. Here I Come (featuring will.i.am) 3:21 (William Adams, Stacy Ferguson, William Robinson Jr. / will.i.am)
09. Velvet 4:53 (Stacy Ferguson, George Pajon Jr., Michael Fratantuno / will.i.am, George Pajon Jr.)
10. Big Girls Don't Cry 4:28 (Stacy Ferguson, Toby Gad / will.i.am, Ron Fair)
11. Mary Jane Shoes (featuring Rita Marley and I-Three) 3:55 (Stacy Ferguson, Vincent Ford, William Adams / will.i.am)
12. Losing My Ground 4:08 (Stacy Ferguson, Stefanie Ridel, Renee Sandstrom, Rob Boldt / Rob Boldt, Ron Fair)
13. Finally (featuring John Legend) 4:52 (John Stephens, Stacy Ferguson, Stefanie Ridel / John Legend, Ron Fair, Stefanie Ridel)

Producătorul executiv al abumului este will.i.am.

AllMusic: 2/5; Rate Your Music: 2,70/5; Metacritic: 58%.

O mulțime de blonde au fost lansate pe scena americană, începând poate chiar cu Marilyn Monroe, și continuând cu Madonna, cele mai reprezentative artiste și sex-simboluri din secolul trecut. Lăsând la o parte faptul că Madonna este încă activă, de prin anii 2000 încoace (ba poate chiar de mai demult), o grămadă de fete talentate și (bineînțeles) blonde și sexy, au încercat să devină o nouă senzație în America și, totodată, în lume; multe dintre ele au și reușit. Cred că putem enumera cu ușurință câteva: Britney Spears, Gwen Stefani, Paris Hilton, Christina Aguilera, Lady Gaga, Taylor Swift, Miley Cyrus. Pe lista asta s-ar mai putea adăuga și alte artiste, între care și Fergie.

Stacy Ferguson (adică, mai pe scurt, Fergie) a fost o starletă încă de mic copil; de la vârsta de 9 ani a făcut parte din show-ul de televiziune Kids Incorporated, din 1984 până în 1989, fiind cea care a ”rezistat” cel mai mult pe platourile de televiziune dintre toți copiii invitați (șase sezoane). Din 1990 a fondat grupul NRG, alături de fosta colegă de show Renee Sandstrom și de prietena lor, Stefanie Ridel. Din 1992, grupul și-a schimbat numele în Wild Orchid, iar primul lor album, cu același titlu, Wild Orchid, a apărut abia în 1997, având un succes moderat. După încă un album mai puțin reușit, Oxygen (1998), și eșecul lansării albumului Fire (2001), era destul de clar că trupa de fete nu avea impactul scontat pe piața muzicală americană. Fergie a părăsit Wild Orchid în 2001 și s-a alăturat în anul următor trupei Black Eyed Peas, cu care a cunoscut gloria. Albumele Elephunk (2003) și Monkey Business (2005) ale celor de la Black Eyed Peas, cu Fergie în postura de solist vocal, au avut un succes comercial important pe piața americană și cea mondială. Cântece precum My Humps au transformat-o pe Fergie într-o vedetă și un sex-simbol pe piața internațională. Era imposibil ca o astfel de imagine să nu fie imediat valorificată, și astfel s-a născut ideea unui album solo, și anume The Dutchess (2006).

Melodiile de pe The Dutchess au fost compuse și produse, în bună parte, în 2005, în perioada de promovare a albumului Monkey Business a celor de la Black Eyed Peas, iar Fergie a colaborat strâns cu membrii trupei, în special cu William Adams (mai cunoscut cu numele de scenă will.i.am), pentru albumul ei solo. Ea apare ca și compozitor principal sau secundar pe toate melodiile, dar will.i.am a avut la rândul lui o contribuție decisivă la album, în special din postura de producător executiv. În plus, Fergie a adăugat și unele melodii compuse mai demult, inclusiv din perioada Wild Orchid, precum Losing My Ground, unde pe lista compozitorilor apar toate cele trei fete de la Wild Orchid. De asemenea, producătorul de la Wild Orchid, Ron Fair, a fost la rândul său implicat în realizarea a patru melodii de pe acest album solo.

Albumul a avut un succes răsunător, iar trei dintre single-uri, London Bridge, Big Girls Don't Cry și Glamorous au ajuns pe locul 1 în topul Billboard, în vreme ce Fergalicious a ajuns pe locul 2 iar Clumsy pe locul 5. Al șaselea single, Finally, nu a ajuns în topuri și nu a beneficiat de un videoclip.

Stilistic, albumul este unul destul de divers. Cu toate acestea, cântecele cele mai cunoscute, și majoritatea celor care au fost și lansate ca single-uri, sunt dansabile și provocatoare, consolidând imaginea lui Fergie ca și sex-simbol. Vocea senzuală, versurile lascive și (pentru cine se uită și la videoclipuri) dansurile provocatoare sunt toate încărcate de tensiune erotică, care domină atmosfera de la început și până la sfârșit, cu mici suișuri și coborâșuri. Fergie își dezlănțuie sexualitatea pe toate căile posibile, adresându-se unei generații care avea așteptări în această direcție, fără a face însă rabat de la calitatea actului artistic și muzical.

Chiar prima piesă de pe album, Fergalicious, este definitorie în acest sens. Practic este o melodie preluată parțial de la fetele de la J.J. Fad (Supersonic) din anii 80 și transformată într-o piesă de rezistență a albumului, în care Fergie se autodefinește ca fiind ”delicioasă”, titlul melodiei fiind o combinație între Fergie și Delicious. Nici piesa a doua, Clumsy, nu face excepție. De data asta, Fergie joacă la modul sarcastic rolul unei fete care devine ”împiedicată” din cauza emoțiilor atunci când se îndrăgostește. În background sună acorduri ale unui refren dintr-un cântec vechi al lui Little Richard (The Girl Can't Help It). Urmează o piesă mai lentă, All That I Got (The Make Up Song), în care din nou Fergie își schimbă ”caracterul”, interpretând rolul unei fete care ar face orice ca să-și recapete prietenul. Nici această melodie nu e chiar originală, având la bază un cântec al lui Lionel Richie și The Commodores.

Primul single de pe acest album, lansat chiar cu câteva luni înainte de acesta, este London Bridge și, pentru iubitorii muzicii de dans și de club, sunt convins că aceasta este cea mai grozavă melodie de pe album. Are un ritm foarte bun și un refren ușor de reținut, plecând de la un cântecel pentru copii (London Bridge is Falling Down, versiunea în română ar fi Podul de piatră s-a dărâmat), dar care are o cu totul altă semnificație - cu implicații erotice, evident. Este o piesă care nu-ți mai iese din minte, odată ce ai ascultat-o.

Urmează două piese mai puțin interesante, Pedestal, care este adresată criticilor, și Voodoo Doll, pentru a ajunge la a șaptea piesă de pe album, Glamorous, la care a dat o mână de ajutor și Ludacris. Este cumva un alt tip de melodie, mai degrabă sentimentală, melancolică, privind în urmă la ”ce am fost și ce-am ajuns”. Are câteva secvențe foarte reușite, în special spre final. Spre deosebire de alte piese de pe acest album, aici și versurile se potrivesc foarte bine, transformând întreaga melodie într-o confesiune a artistei, adresată fanilor.

Here I Come este poate singura melodie de dans de pe acest album care nu a ajuns să fie un single. Probabil ar fi fost, pe aproape orice alt album, dar aici... n-a mai fost loc. Melodia include și un refren din Get Ready a celor de la The Temptations din anii 60, și secvențe de rap, care i se potrivesc bine lui Fergie.

Dacă până în acest punct, albumul poate fi caracterizat ca fiind unul pop și de dans, de aici lucrurile se diversifică. Velvet este o piesă lentă, urmată apoi de neașteptata baladă Big Girls Don't Cry, poate cea mai cunoscută și apreciată melodie de pe întreg albumul. Mie nici nu mi-a venit să cred că Fergie este cea care interpretează această piesă, care este deja mai mult spre rock decât spre pop. Chitara acompaniază cu succes vocea extraordinară a artistei, care aici își dovedește din plin calitățile vocale. Probabil melodia s-a dorit a fi un experiment, dar care, uluitor, a reușit.

Tot la capitolul ”experimente” s-ar putea încadra și următoarea piesă, Mary Jane Shoes. Aceasta începe pe un ritm de reggae, preluat de pe No Woman, No Cry a lui Bob Marley, în vreme ce Rita Marley și I-Three cântă și ele alături de Fergie. Pe la jumătatea melodiei, ritmul se schimbă brusc și se trece la un fel de punk agresiv, pentru a ajunge în final la jazz. Un fel de ciorbă cu de toate, nu la fel de reușită ca și alte melodii.

Penultima piesă este Losing My Ground, care probabil aduce un omagiu trupei Wild Orchid, iar ultima este intitulată cât se poate de logic Finally, o altă baladă lentă, compusă, produsă și interpretată la pian de John Legend, și vocal de către Fergie. Din nou, artista dovedește că are vocea necesară pentru a face saltul în rândul marilor interprete din zilele noastre. Din păcate, și pe acest album, și pe cele ale celor de la Black Eyed Peas, vocea lui Fergie nu pare să fie exploatată la maxim.

Acest album a rămas o realizare aproape singulară în cariera lui Fergie, care a avut nevoie de mai bine de 10 ani ca să scoată un al doilea album solo, Double Dutchess (2017). Între timp, ea a continuat să cânte alături de Black Eyed Peas, dar încetul cu încetul trupa a dispărut din topuri, iar Fergie s-a dedicat și familiei pentru o perioadă, lăsând muzica pe plan secund. În 2013, după o decadă în care a cunoscut gloria artistică, Fergie a născut singurul ei copil. Albumul The Dutchess a reprezentat zenitul carierei muzicale a lui Fergie, după care se poate spune că, progresiv, a intervenit declinul. Albumul Double Dutchess (2017) nu a avut succesul scontat, iar din 2018 ea a părăsit definitiv trupa Black Eyed Peas, astfel că, de câțiva ani buni deja, Fergie este în afara mainstream-ului muzical.