Faithless - Outrospective (2001)

Faithless - Outrospective, Cheeky Records, 2001.

01. Donny X 4:08

02. Not Enuff Love (feat. Steve Rowland) 5:55

03. We Come 1 8:14

04. Crazy English Summer (feat. Zoë Johnston) 2:49

05. Muhammad Ali (feat. Pauline Taylor) 4:21

06. Machines R Us 3:44

07. One Step Too Far (feat. Dido) 5:22

08. Tarantula 6:42

09. Giving Myself Away 4:38

10. Code 1:40

11. Evergreen (feat. Zoë Johnston) 4:35

12. Liontamer (feat. Zoë Johnston) 5:50

Toate piesele sunt compuse și interpretate de Faithless, adică:

Maxi Jazz - voce

Sister Bliss - clape, sintetizatoare

Rollo Armstrong - producție

AllMusic: 1,5/5; Rate Your Music: 3,30/5; Amazon: 4,2/5.

În anii 90, gusturile mele muzicale, îndreptate de ceva vreme spre muzica rock, au fost ”alterate” de apariția și dezvoltarea muzicii electronice, techno, house sau cum vreți să-i spuneți. În orice caz, în discoteci preferam acest gen muzical decât lălăiturile și manelele care începeau să domine peisajul muzical autohton. În a doua jumătate a anilor 90 am auzit și de Faithless, care, prin melodii precum Salva Mea, Insomnia sau God is a DJ, deveniseră cunoscuți în întreaga lume.

Nu este de mirare așadar că, în 2001, al treilea album Faithless, Outrospective, a fost primit cu mare interes de fanii muzicii electronice. Probabil, pentru mulți albumul a fost o dezamăgire, întrucât conține o singură piesă remarcabilă, We Come 1. În afara acestui hit, mai trebuie totuși sesizate melodii dansabile precum Tarantula sau Machines R Us (piesă instrumentală), sau melodii mai lente (downtempo), precum One Step Too Far (în interpretarea lui Dido, sora lui Rollo, între timp devenită mai celebră decât fratele său) sau Crazy English Summer (în interpretarea lui Zoë Johnston).

Albumul începe și se termină cu piese reușite, Donny X și Liontamer. O melodie care iese puțin din evidență, ca fiind diferită ca stil, este Muhammad Ali. O menționez aici doar pentru că este închinată celebrului boxer, care ne-a părăsit nu demult; altfel, nu mi se pare că se potrivește stilului adoptat în general de Faithless. În această melodie apare și Pauline Taylor (voce), care este o colaboratoare constantă a trupei. Cealaltă melodie preluată (cover) este Not Enuff Love, cu Steve Rowland, și, de asemenea, mi se pare că se potrivește ca nuca-n perete cu restul albumului. La minusuri mai putem include și Giving Myself Away, unde Maxi Jazz exagerează cu tonalitatea sumbră a vocii sale de rapper. Code este doar un intro pentru Evergreen, unde din nou se face remarcată vocea lui Zoë Johnston. Vocea acestei soliste apare așadar pe trei melodii, și aduce în general un plus acestora; favorita mea (dintre acestea trei) rămâne piesa care închide albumul, Liontamer. Nu atât însă datorită interpretării vocale a lui Maxi Jazz sau Zoë Johnston, cât mai ales părții instrumentale, care i se datorează lui Sister Bliss.

De altfel, mi-aș fi dorit ca acest album să aibă mai multe părți instrumentale. Nu m-ar fi deranjat chiar dacă melodiile ar fi fost exclusiv instrumentale. Vocea lui Maxi Jazz nu mă încântă în mod deosebit, el mai degrabă ”spune” decât cântă, în stilul hip-hop. Câteodată această interpretare conduce la crearea unei atmosfere propice pentru partea instrumentală, câteodată nu. Presupun că ține și de gusturile muzicale ale fiecăruia.

Faithless s-au separat în 2011 dar s-au reunit în 2015 și au revenit și în concerte live. De un astfel de concert vom avea parte curând și la Cluj-Napoca, pe 4 august 2016, în prima zi (noapte) a festivalului Untold.

La hantise / Obsesia (1912)

Regia: Louis Feuillade. Producția: Gaumont.

Scenariul: Louis Feuillade.

Cu: Renée Carl, René Navarre, Maurice Mathieu, Henri Jullien, Miss Edith.

Scurt-metraj mut, audiență generală.

IMDb: 5,9/10; SensCritique: 4/10.

În 1912, studiourile Gaumont erau cele mai mari producătoare de filme din lume iar Louis Feuillade era, din 1907, regizorul și scenaristul ”de serviciu”. Înainte de crearea vestitelor filme Fantomas (1913) și Judex (1916), care au lăsat o amprentă specifică în istoria filmului prin creionarea unor eroi (Judex) și anti-eroi (Fantomas) care au constituit modele pentru viitori regizori, Louis Feuillade s-a aplecat asupra unor probleme sociale, fără a uita de evenimentele curente. Ori, în 1912, cel mai șocant eveniment a fost scufundarea Titanicului, în noaptea de 14 spre 15 aprilie. Filmul La hantise (Obsesia) a fost în mod evident realizat după această tragedie, fiind lansat în octombrie în Franța; în momentul de față este considerat ca fiind al treilea film, cronologic vorbind, care include povestea Titanicului și cel de-al doilea care supraviețuiește până în ziua de azi (primul film, Saved from the Titanic, s-a pierdut, iar al doilea, In Nacht und Eis, este o producție germană).

Totuși, scufundarea Titanicului nu este subiectul principal al filmului lui Feuillade. Regizorul folosește în mod inteligent un eveniment de amploare mondială pentru a scoate în evidență o problemă socială: felul în care diverse persoane sunt prinse în capcana pseudo-științelor, a paranormalului, a ezotericului. În acest caz, o doamnă respectabilă, Jeanne Trévoux (Renée Carl), crede în chiromanție și în ceea ce o ghicitoare în palmă, Josepha de Delphes (Miss Edith), îi prezice - și anume, că va pierde pe cineva drag.

Cu siguranță că audiența de atunci, ca și cea de astăzi, se va lăsa ușor înșelată și va crede că prezicerile se vor îndeplini atunci când soțul doamnei, Jacques Trévoux (René Navarre, devenit celebru mai târziu pentru interpretarea criminalului Fantomas), se îmbarcă la bordul Titanicului pentru a călători în America.

Știrile despre scufundarea Titanicului ajung în Franța și la urechile familiei Trévoux. Doamna este devastată; copilul (Maurice Mathieu) cade la pat, bolnav. De aici încolo, tocmai când toată lumea își imagina că filmul a ajuns la final, încep surprizele.

Păcat că unele scene din finalul filmului s-au pierdut, fiind totuși înlocuite cu descrieri ale acestora, care edifică audiența cu privire la epilogul filmului: ghicitoarea în palmă este prinsă înșelând oamenii. Ultimele scene prezintă o familie Trévoux reunită și fericită.

Filmul apare pe un DVD lansat de Gaumont în 2007 și care include numeroase producții din perioada 1897-1929; în 2009 s-a adăugat și varianta în limba engleză. În total, acest film are aproape 24 de minute; probabil, cu scenele pierdute, originalul ar fi avut în jur de 30 de minute, ceea ce pare puțin astăzi, dar era destul de mult atunci. În ciuda tehnologiei primitive, regizorul reușește în multe momente să amplifice emoțiile (foarte bine redate de actrița principală, Renée Carl, deloc frumoasă, după standardele de acum, dar foarte expresivă) prin utilizarea unor jocuri de lumini și umbre, unice în acea perioadă. Dincolo de arta cinematografică, filmul poate să dezamăgească prin lipsa de acțiune și rolul (prea) principal jucat de chiromanție și efectele acesteia, într-o producție care folosește scufundarea Titanicului, însă doar în plan secundar. Accentul pus pe emoțiile și stările de spirit schimbătoare ale personajelor principale, în special ale doamnei Trévoux, anticipează oarecum producțiile de tip telenovelă din prezent.

Scenes of a Sexual Nature / Scene de viață sexuală (2006)

Regia: Ed Blum. Producția: Tin Pan Films.

Scenariul: Aschlin Ditta.

Cu: Tom Hardy, Ewan McGregor, Eileen Atkins, Benjamin Whitrow, Gina McKee.

Filmul nu este recomandat copiilor și adolescenților sub 16 ani datorită limbajului și scenelor cu încărcătură erotică.

IMDb: 6,1/10; Rotten Tomatoes: 40%; AlloCine: 3,1/5.

Foarte probabil, titlul acestui film i-a indus în eroare pe mulți dintre cei care au crezut că ar fi vorba despre o producție cu caracter erotic, cu ceva sex... Nici pe departe așa ceva, deși problematica sexuală este prezentă, însă doar în conversațiile purtate între diferitele cupluri care își petrec o zi frumoasă, cu mult soare, în parcul Hampstead Heath de la marginea Londrei.

Cuplurile nu au nicio legătură unele cu altele și singurul element unificator al filmului este decorul, reprezentat de elementele naturale din parc și de băncile specifice, cu mesaje gravate pe ele. Din când în când, unele dintre personaje (din anumite cupluri) se mai întâlnesc cu altele (din alte cupluri) dar interacțiunea lor este absolut minimală. Astfel, mesajul acestui film este unul oarecum ambiguu - fiecare cuplu este de altfel foarte diferit, totodată reprezentativ pentru societatea actuală, așa că audiența este liberă să aleagă de unde și ce are de învățat din ceea ce regizorul ne prezintă.

Poveștile nu sunt duse tocmai până la final și imaginația este așadar liberă să lucreze. Avem câteva cazuri mai mult sau mai puțin tipice: nevasta geloasă pe soțul care trage cu ochiul la tinerica din apropiere, care își expune (nu tocmai inocent) lenjeria intimă; tânăra crizată care se desparte de partenerul ei pentru a fi imediat abordată de un obișnuit al parcului; un cuplu de vârstnici care se regăsesc după 50 de ani; doi părinți de rase diferite care divorțează dar par foarte fericiți împreună; un cuplu de homosexuali care discută despre adopția unui copil; un om de afaceri care plătește pentru a avea o conversație de tip familial cu o domnișoară de companie; în fine, doi adulți la 40 de ani și un pic aflați la o blind date și care se străduiesc din răsputeri să se facă plăcuți unul celuilalt.

Singura poveste mai ”evoluată” și care pare să revină mai des în atenție comparativ cu celelalte este cea a vârstnicilor, văduvii Iris (Eileen Atkins) și Eddie (Benjamin Whitrow), a căror întâlnire romantică poate crea un impact emoțional asupra spectatorului. Celelalte scene le putem încadra mai degrabă în categoria ”umor britanic”. Chiar și momentele de tensiune sunt repede anihilate prin mutarea rapidă a atenției asupra unui alt cuplu sau prin intervenția comică a unui personaj, în special Noel (Tom Hardy) jucând rolul clown-ului de ocazie (alături de câinele lui).

Personajele sunt interpretate de actori britanici de primă mână, ca de exemplu Ewan McGregor, care joacă rolul lui Billy, un homosexual flușturatic, dornic să adopte copii dar nu și să-i fie fidel partenerului său, Brian (Douglas Hodge). Scena cu cei doi nu este introdusă în film doar pentru a acoperi toate minoritățile posibile ci și pentru că Hampstead Heath are o reputație în rândul acestei categorii de cetățeni.

Având în vedere bugetul foarte redus, regizorul Ed Blum, aflat la debut, face o treabă bună. Atmosfera pozitivă, cu mult soare și multă verdeață, produce o stare de liniște, cât se poate de utilă pentru a medita asupra provocărilor pe care le lansează fiecare dintre scenele vizionate.