Der Schatz der Azteken / Comoara aztecilor (1965)

Regia: Robert Siodmak. Producători: Artur Brauner, Götz Dieter Wulf.

Scenariul: Ladislas Fodor, Robert A. Stemmle și Georg Marischka, după un roman de Karl May.

Cu: Lex Barker, Gérard Barray, Rik Battaglia, Ralf Wolter, Theresa Lorca.

Se recomandă acordul părinților pentru vizionarea filmului de către copiii sub 12 ani.

IMDb: 5,3/10; Moviepilot.de: 5,1/10; New-video.de: 1,8/5.

În anii 1960, studiourile vest-germane în frunte cu CCC (Central Cinema Company) au realizat o serie de filme inspirate din romanele de aventuri scrise de Karl May. Cele mai vestite dintre acestea i-au avut în prim plan pe eroii Old Shatterhand (jucat de Lex Barker) și Winnetou (Pierre Brice). S-a creat astfel un nou tip de western, de factură vest-germană, deși contribuția a fost mai degrabă internațională, mai toate aceste filme fiind de fapt co-producții, la care au participat case de filme și actori din Franța și Italia, dar și din alte țări, inclusiv din Statele Unite ale Americii (precum Lex Barker) și Iugoslavia (unde s-au făcut o bună parte din filmări).

Dintre filmele mai puțin cunoscute din această serie se numără și Comoara aztecilor și Piramida Zeului Soare (Die Pyramide des Sonnengottes), a căror acțiune se desfășoară în Mexic, având la bază romanele lui Karl May din seria Waldröschen, traduse în România cu titlul De la tron la eșafod, respectiv primul volum din acestea, Schloss Rodriganda (Castelul Rodriganda). Recunosc că, deși am fost un mare fan al lui Karl May în copilărie și adolescență, nu am citit această carte, apărută abia după 1990, ceea ce probabil a făcut ca filmul să pară mai interesant. Pe de altă parte, se vede că producătorii s-au străduit din răsputeri să urmeze cu strictețe acțiunile descrise în carte, prea multe și prea complexe, creând confuzie în rândul audienței cu scene de importanță secundară, cu intrigi mărunte și fără finalitate, deviind mereu fără sens de la firul narativ principal.

Personajul principal este doctorul Karl Sternau, pe care l-am asociat imediat cu Old Shatterhand, mai ales că este interpretat de același actor: Lex Barker. În calitate de trimis al lui Otto von Bismarck, el caută să creeze alianțe între președintele american Abraham Lincoln (Jeff Corey) și liderul revoluționar mexican, Benito Juárez (Fausto Tozzi). Ajuns în Mexic, se pune în slujba lui Juárez, atrăgând de partea sa pe Don Fernando de Rodriganda y Sevilla (Friedrich von Ledebur), spre stupefacția fiului risipitor al acestuia, Don Alfonso (Gérard Barray).

Acțiunea este complicată deoarece facțiunile nu sunt de la început foarte clare. Karl Sternau intră în conflict cu unul din căpitanii lui Juárez, Verdoja (Rik Battaglia), deși acesta este teoretic în aceeași ”tabără”. Comportamentul banditesc al lui Verdoja conduce însă la excluderea sa din armata revoluționară.

De partea cealaltă se află armata franceză, condusă de mareșalul Bazaine (Jean-Roger Caussimon), care îl susține pe regele Maximilian (acesta nu apare însă în film).

Scopul tuturor este să facă rost cât mai repede de bani iar varianta cea mai simplă pare a fi legendara comoară a aztecilor, al cărui secret îi este dezvăluit de Flathouani (Mirko Kujacic) ultimei prințese aztece, Karja (Theresa Lorca).

Principala problemă a filmului, dincolo de ambiguitățile narative, este lipsa unui final. Practic, totul se termină în ”coadă de pește”, niciunul dintre firele poveștii nu ajunge la un deznodământ, fericit sau nu. Principalele personaje negative, căpitanul Verdoja și Don Alfonso, nici măcar nu ajung să se cunoască. Această problemă rezultă de fapt din divizarea filmului în două părți, Comoara aztecilor fiind doar prima parte, iar Piramida Zeului Soare, partea a doua, din rațiuni legate de durată, fiecare parte având aproximativ 1 oră și 40 de minute. Din păcate, vizionarea unei părți fără a o vedea pe cealaltă este un nonsens. Din acest motiv, în afara Republicii Federale Germane s-a difuzat o variantă ”combinată” a celor două filme, distribuită în general cu numele Les mercenaires du Rio Grande (Mercenarii din Rio Grande), și cu o durată de aproape 2 ore. 

Filmul este interesant deși probabil este sub media celor realizate după romanele lui Karl May. Sternau este ajutat de o serie de personaje tipice filmelor western: pistolarul Frank Wilson (Kelo Henderson), locotenentul Potoca (Gustavo Rojo) dar și de atipicul și comicul vânzător de ceasuri cu cuc Andreas Hassenpfeffer (Ralf Wolter). De altfel, personajul Hasenpfeffer mi s-a părut realmente memorabil: îl completează cu succes pe mult mai seriosul său partener Karl Sternau.

Personajele feminine sunt și ele demne de a fi menționate, mai ales că ies în evidență (și) prin frumusețe: intriganta Josefa (Michèle Girardon într-un rol negativ remarcabil), Rosita Arbellez (Alessandra Panaro) și Karja (Theresa Lorca), mult prea naiva prințesă aztecă. Fiecare dintre ele are cel puțin doi ”admiratori”: Don Alfonso și mareșalul Bazaine o împart pe Josefa cea fără de scrupule, Verdoja și Frank Wilson se bat pentru Rosita iar Don Alfonso și Potoca pentru Karja.

Este interesantă și distribuția destul de echitabilă pe naționalități a actorilor în această co-producție vest-germană-franceză-italiană: americani (Lex Barker, Kelo Henderson, Jeff Corey), germani (Ralf Wolter, Friedrich von Ledebur, Hans Nielsen), francezi (Gérard Barray, Michèle Girardon, Jean-Roger Caussimon), italieni (Rik Battaglia, Alessandra Panaro, Fausto Tozzi), spanioli (Theresa Lorca, Gustavo Rojo) și iugoslavi (marea majoritate a rolurilor minore, în special de indieni). Dacă uneori acțiunea filmului mai lasă de dorit, putem oricând să ne redirecționăm atenția spre peisajele deosebit de atractive. Ele nu sunt însă din Mexic, cum s-ar putea crede, deși a existat ideea de a se filma acolo; din diverse rațiuni, mai ales financiare, s-a renunțat, așa că peisajele sunt din Spania (Catalonia) și fosta Iugoslavie!

Filmul este recomandat iubitorilor genului western dar și a filmelor de aventuri și mistere - în fapt, întreaga acțiune se derulează în jurul unui mister: locația comorii aztecilor. Ca o ultimă curiozitate, filmările au avut loc preponderent în anul 1964, exact la 100 de ani după evenimentele istorice la care fac referire...

The Expendables 2 / Eroi de sacrificiu 2 (2012)

Regia: Simon West. Producători: Avi Lerner, Danny Lerner, Kevin King Templeton, Les Weldon.

Scenariul: Richard Wenk, Sylvester Stallone.

Cu: Sylvester Stallone, Jean-Claude Van Damme, Jason Statham, Dolph Lundgren, Bruce Willis.

Filmul nu este recomandat copiilor și adolescenților sub 15 ani datorită scenelor de violență extremă.

IMDb: 6,6/10; Rotten Tomatoes: 66%; Metacritic: 51%.

Sylvester Stallone, cunoscut mai ales din filmele din seria Rocky sau Rambo, a fost inițiatorul acestui nou proiect, Eroi de sacrificiu (The Expendables). Primul film din ceea ce urma să devină o nouă serie a apărut în 2010; succesul de public a fost unul mare, așa că au urmat Eroi de sacrificiu 2 (la care ne vom referi un pic mai pe larg) în 2012 și Eroi de sacrificiu 3 în 2014; ultimul film din serie se va pare că va fi Eroi de sacrificiu 4, programat să apară în 2018.

Nu știu cât din succesul acestor filme se datorează felului în care au fost realizate. Principala atracție pentru fani este distribuția, mai exact apariția în aceste filme a multor actori care au dominat scena mondială în anii 1980 și 1990, începând probabil chiar cu inițiatorul Sylvester Stallone, care a fost, la primul film, și regizor și scenarist și actor principal. El a avut însă inspirația ca la Eroi de sacrificiu 2 să lase cel puțin scaunul de regizor mai priceputului Simon West (Con Air - Avionul Condamnaților, Lara Croft), continuând însă să-și adjudece, măcar parțial, rolul de scenarist, și în totalitate pe cel de actor principal și erou, interpretându-l pe același Barney Ross, șeful unei găști de mercenari ”buni”, care-i căsăpesc pe toți cei răi din jurul lor.

Gașca este alcătuită din băieți mai tineri, poate cu excepția veteranului Dolph Lundgren, care joacă în acest film un rol mai puțin caracteristic, cel al chimistului Gunner Jensen, subiectul multor ironii. Îi putem aminti și pe ceilalți din trupa lui Barney Ross: Lee Christmas (Jason Statham), Hale Caesar (Terry Crews), Toll Road (Randy Couture) și, într-o mai mică măsură în acest film, Yin Yang (Jet Li), plus noii veniți Billy the Kid (Liam Hemsworth) și Maggie Chan (Yu Nan), singura prezență feminină.

De partea cealaltă, a băieților ”răi”, îl avem în primul rând pe Jean-Claude Van Damme, în rolul unui personaj cu nume parcă predestinat, Vilain (câtă imaginație!). El este ajutat de mulți răufăcători, dar singurul care mai iese în evidență este Hector, jucat de Scott Adkins.

Deci, dintre veterani, doar Sylvester Stallone, Dolph Lundgren și Jean-Claude van Damme au roluri cât de cât solide. Ceilalți participă în film doar în câteva scene, în special spre final, scopul introducerii acestor actori fiind acela de a atrage o audiență cât mai mare: Bruce Willis joacă rolul lui Church, agentul CIA care-i trimite pe mercenari la treabă; Arnold Schwarzenegger îl interpretează pe Trench, care-i ajută când le e mai greu; și, în fine, liderul de vârstă, Chuck Norris, în rolul trăgătorului de elită Booker, care apare de nicăieri când este nevoie de el.

Dacă acțiunea e făcută în principal de trupa lui Stallone, actorii ”invitați” au rolul de a mai detensiona atmosfera, inclusiv prin repetarea unor replici din alte filme ale lor sau prin autoironii, care se vreau a fi rizibile. Tot de râs este și felul în care echipa de elită a lui Barney Ross își elimină adversarii, care cad ca spicele, în vreme ce ei ies mereu neatinși din orice ploaie de gloanțe și aproape din orice conjunctură.

Nu este însă deloc necesar ca filmul să fie realist. De altfel, și unele din premisele de la care pleacă sunt probabil în mod intenționat greșite și false. De exemplu, cei răi au reușit să pună mâna pe o mină de plutoniu, de parcă s-ar găsi plutoniu în natură; poate uraniu... Apoi, la un moment dat ei țin în brațe niște bucăți de ”plutoniu”; păi, dacă ar fi plutoniu, și chiar uraniu, ar fi prea greu ca să-l poată ține așa, și oricum, cum rămâne cu iradierea? Acțiunea se petrece în Albania, apoi se mută într-o țară ”vecină”, care e aparent Bulgaria, dar care nu e în realitate vecină cu Albania... unde există și o fostă bază sovietică, un oraș fantomă?!

Ne-am lămurit așadar că realizatorii peliculei nu au fost prea interesați de problemele legate de fizică, chimie, geografie sau istorie, știind că grupului lor țintă nu-i va păsa de oricare dintre aceste amănunte. Filmul debutează cu aproape 20 de minute de acțiune, în Nepal, menită a-i introduce pe membrii trupei de mercenari publicului care, poate, n-a văzut Eroi de sacrificiu. Abia apoi apare genericul și se trece la acțiunea principală din acest film. Punctul culminant este bătaia dintre erou (Barney Ross, adică Sylvester Stallone) și antierou (Jean Vilain, adică Jean-Claude Van Damme), care putea fi anticipată de orice copil de grădiniță. Există, uimitor, și un dram de potențială poveste de dragoste, stârnită de (cine altcineva?) Maggie Chan, dar eroii de sacrificiu nu sunt genul acesta de oameni, care să se lase atrași în capcanele iubirii, deși Lee Christmas și Billy the Kid par să facă excepție de la această regulă.

Filmul se adresează în primul rând nostalgicilor, celor care au fost la vârsta potrivită în anii când unii dintre acești actori erau într-adevăr ”mari”, și cărora le este dor acum să vadă o producție de același gen, să-și revadă eroii din copilărie sau adolescență în roluri asemănătoare, care, poate, nu li se mai potrivesc la fel de bine, dar care aduc încasări semnificative... Altfel, parafrazând una din replicile de la finalul filmului, acești veterani ar trebui să realizeze că locul lor este mai degrabă într-un muzeu...

Ken Follett - Zbor deasupra Atlanticului / Noaptea peste ocean / Night over Water

Ken Follett, Zbor deasupra Atlanticului, Editura Aquila '93, colecția Cameleon, Oradea, 2003, 644 pag., traducere de Dora Șereș. Ediția pe care am citit-o: Ken Follett, Night over Water, New American Library, Penguin Publishing Group, New York, 2004.

Ediția originală: Ken Follett, Night over Water, William Morrow and Co., New York, 1991.

Goodreads: 3,77/5; Amazon: 4,2/5; Barnes&Noble: 4/5.

Sunt la al doilea roman scris de Ken Follett, după Stâlpii Pământului, și, sincer, am descoperit că îmi place mai mult acest gen de roman, un fel de thriller să-i spunem, decât romanul istoric pentru care a devenit atât de faimos. Întâmplarea face ca Zbor deasupra Atlanticului să apară imediat după Stâlpii Pământului așa că, cel puțin, am citit cărțile în ordinea cronologică în care au fost elaborate, nu că ele ar avea vreo legătură una cu cealaltă! De altfel, Stâlpii Pământului beneficiază de o continuare (O lume fără sfârșit), în vreme ce Zbor deasupra Atlanticului nu (din păcate).

Tot din păcate, trebuie spus că acest roman a apărut în traducere în limba română în anul 2003 la o editură mică din Oradea, Aquila '93, și că n-a mai fost reeditat de atunci; iar toate eforturile mele de a-l găsi în librării, anticariate, online sau chiar la bibliotecă au fost zadarnice. Așa că, după câteva săptămâni de căutări, m-am decis să citesc varianta originală, în engleză. Și nu mi-a părut rău! La fel ca și Stâlpii Pământului, în ciuda dimensiunilor de speriat, se citește foarte ușor. Autorul nu este vreun fandosit și se vede că are deja știința și experiența frazelor bine ticluite, acțiunea se desfășoară într-o viteză amețitoare (aproape ca în romanele lui Dan Brown) iar personajele sunt bine individualizate și construite.

Narațiunea are loc în anul 1939, în primele zile ale celui de-al doilea război mondial, dar războiul nu este prezent decât marginal, prin efectele sale. Unul dintre efecte este acela că un număr de oameni, majoritatea înstăriți, pleacă din Europa, mai exact din Anglia, spre Statele Unite ale Americii, la bordul unui hidroavion de mari dimensiuni, o adevărată navă cu aripi, cunoscut cu numele de ”Clipper”. Ken Follett reușește să redea cititorului o imagine foarte exactă a acestui aparat de zbor, la bordul căruia se petrec cele mai multe evenimente din roman.

Până să ajungă însă pe Clipper, personajele romanului au propriile lor povești, pe care Follett le narează în culori vii, cu multă răbdare. Mai mult de un sfert din roman este dedicat faptelor individuale ale fiecăruia dintre eroii și eroinele care, în cele din urmă, vor împărtăși aceeași soartă la bordul avionului. Follett este foarte inspirat, alegând să scrie romanul din perspectiva diferitelor personaje-cheie, între care trei femei: Margaret Oxenford, fiica mijlocie a marchizului de Oxenford, un tată nazist și excesiv de autoritar; Diana Lovesey, care se îndrăgostește de un american, Mark Adler, și își părăsește soțul, Mervyn Lovesey; și Nancy Lenehan, al cărei frate, Peter, vrea să-i fure afacerea cu pantofi. Un alt personaj important este Harry Marks, un hoț de bijuterii cu un talent actoricesc deosebit.

În fine, partea cea mai interesantă a romanului și care unește cumva toate aceste destine într-un final este cea care îl privește în mod direct pe inginerul de la bordul aeronavei, Eddie Deakin, care este șantajat de un grup de răufăcători.

Modalitatea în care autorul țese intrigile este absolut remarcabilă. Personajele sunt extrem de realiste, senzația cititorului este aceea că se află împreună cu acestea în avion, le ascultă dialogurile, le remarcă chipurile, le înțelege dorințele și emoțiile. Finalul este cu happy-end, dar nu lipsesc totuși unele surprize; consider că este unul satisfăcător... deși autorul lasă cam mult loc pentru cititori să-și imagineze felul în care destinele acestor oameni vor evolua și pe mai departe.

Este o lectură ușoară, deloc pretențioasă, un roman cu relativ puțină violență și doar câteva exagerări... cu intrigi complexe și totuși ușor de înțeles, o carte care nu jignește inteligența cititorului, fără a o pune în mod excesiv la încercare.

 

UPDATE 2021: Editura RAO a publicat în 2021 o nouă traducere în limba română a romanului, cu titlul ”Noaptea peste ocean”. Astfel, cartea a devenit mult mai accesibilă publicului larg.