Au revoir monsieur Grock / La revedere, domnule Grock (1950)

Regia: Pierre Billon. Producători: Bluette Christin-Falaize, Nino A. Constantini.

Scenariul: Bluette Christin-Falaize, Nino A. Constantini.

Cu: Grock, Ted Rémy, Adrien Osperi, Suzy Prim, Louis Maiss.

Recomandat tuturor vârstelor.

IMDb: 6,1/10; AlloCiné: 2,8/5; Sens Critique: 5,4/10.

Ați auzit vreodată de Grock? Recunosc că nici eu, până nu am văzut acest film, și prin urmare m-am interesat. Grock, pe numele lui real Charles Adrien Wettach, a fost un clown. Nu orice fel de clown, ci unul dintre cei mai cunoscuți și mai populari din lume în prima jumătate a secolului XX. Unii afirmă chiar că a fost cel mai grozav clown din istorie.

Elvețian la origine, și-a început cariera la doar 13 ani, a colindat toată Europa centrală și occidentală, cu diverse trupe de circ, ajungând în scurt timp vedetă. A ajuns și în Statele Unite și în Marea Britanie, iar înspre est, până în Ungaria. Vorbea fluent 6 limbi - franceză (maternă), germană, engleză, italiană, spaniolă și... maghiară, plus alte 9 limbi în care se putea face înțeles. Dincolo de talentul său de comediant, avea un uriaș talent muzical - știa să cânte la 24 de instrumente muzicale, dintre care unele foarte dificile (precum o vioară minusculă), și a compus peste 2500 de melodii, pe care le interpreta pe scenă.

Spre deosebire de Charlie Chaplin și alți actori de comedie (mai tineri decât el), Grock nu prea a avut șansa să se afirme în lumea marelui ecran. Iar când a apărut în filme, acestea au fost, în general, biografice (sau autobiografice): Grock (1931) și Au revoir monsieur Grock / La revedere, domnule Grock (1950). Acestea au atras mai ales fanii săi, dar nu neapărat publicul larg.

Filmul La revedere, domnule Grock a fost realizat când artistul avea aproape 70 de ani, o vârstă la care, în mod cert, se pregătea să se retragă de pe scenă. Este un film cu Grock, despre Grock - un film biografic, aș zice chiar autobiografic, chiar dacă Grock nu apare cu numele printre realizatori, în care valențele artistice sunt reduse la scenele (relativ numeroase) în care Grock își face numărul în fața spectatorilor, alături de un partener, interpretat, în majoritatea cazurilor, de Louis Maiss.

La început, Grock este cel din prezent. Colindând pe lângă școala generală unde a învățat, el se întâlnește cu un băiețel, care seamănă cu el (cel din copilărie) și pe care-l cheamă Adrien (ca pe el). De aici începe rememorarea întregii sale vieți. Pentru partea cu copilăria, Grock este interpretat de băiețelul amintit (Adrien Osperi), iar pentru perioada de adolescență, de Ted Rémy.

Ceea ce este mai impresionant este că Grock (reamintim, la 70 de ani), își joacă propriul rol pentru partea cea mai largă a filmului, care vizează maturitatea și succesul. Îl vedem pe numeroase scene ale lumii, interpretând partituri diferite și vorbind o grămadă de limbi. Scenele de război aduc un plus de dramatism peliculei. Grock își manifestă umanitatea prin introducerea în film a unor copii de etnii diferite, care îl însoțesc prin memoriile sale și pentru care face diverse gesturi, demonstrând dragoste și înțelegere. Nu degeaba se spune că clownii sunt cei mai îndrăgiți de copii la circ: interpretarea clownului e făcută să genereze râsete la toate categoriile de vârstă, dar copiii sunt întotdeauna cei mai ”pe-o minte” cu clownul. Grock are însă și alți fani, inclusiv excentrica contesă Barinoff (Suzy Prim).

Filmul se încheie apoteotic, cu o ”ultimă” reprezentație a lui Grock, destul de lungă, dar foarte interesantă și demnă de aplauze. În ciuda vârstei, clownului îi ”ies” toate schemele, inclusiv cele care necesită o anumită putere și condiție fizică. În final, Grock ”predă ștafeta” unui copil, dornic să-i calce pe urme - un simbolism evident, pe ideea că spectacolul trebuie să continue.

Interesant este că în film apare, ca figurant, și un anume Louis de Funès... iată că Grock a avut și are în continuare urmași demni.

Remarcabil este faptul că Grock nu s-a oprit aici. În 1951 și-a creat propriul său circ, cu care a mers în turneu prin Europa vestică până în 1954. În 1957, apare în câteva showuri de televiziune, la televiziunea italiană Rai. Moare în 1959 la Imperia (Italia), unde își construise o vilă uriașă, Villa Bianca, numită după fiica sa, în 1930. Din 2017 Villa Bianca este deschisă publicului vizitator sub forma unui muzeu memorial.