Prosper Mérimée, Carmen. Nuvele, Editura Pentru Literatură, Colecția ”Biblioteca Pentru Toți” (nr. 270), București, 1965, 366 pag., traducere de Al. O. Teodoreanu, prefață de Mihai Murgu (este ediția pe care am citit-o). Există și alte ediții în limba română, dar în general destul de vechi.
Ediția originală (completă): Prosper Mérimée, Carmen, Michel Lévy frères, Paris, 1846. Nuvela a apărut prima dată în numărul din octombrie 1845 al revistei Revue des Deux Mondes, însă doar cu primele trei părți, fără partea a patra.
Goodreads: 3,53/5; Amazon: 4,3/5.
Până la această carte, Prosper Mérimée a fost un autor necunoscut mie. De altfel, din literatura franceză de la jumătatea secolului al XIX-lea, spre rușinea mea, nu sunt familiarizat decât cu cărțile lui Alexandre Dumas (tatăl).
Prosper Mérimée nu este nici pe departe un scriitor la fel de dotat și de prolific, fiind cunoscut mai mult pentru povestiri și nuvele. Câteva dintre acestea au fost incluse în acest volum, apărut în urmă cu mai bine de 50 de ani. Deși am fost interesat în primul rând de nuvela Carmen, care apare și ca titlu (dovadă că și în perioada comunistă exista un soi de marketing), am luat povestirile în ordinea (cronologică) din carte. Ceea ce nu a fost o idee chiar rea, pentru că am apucat să mă familiarizez un pic cu stilul cam sec al autorului, care descrie întâmplări în general tragice cu multă dezinvoltură neparticipativă, de parcă ar fi un fel de medic legist care disecă un cadavru și expune în mod științific faptele, fără să-i pese de drama personajelor în cauză.
Volumul începe cu Mateo Falcone, o povestire scurtă, seacă, crudă și oarecum cretină. Un început prost, care aproape că m-a determinat să renunț la a mai citi și restul povestirilor. Mi-am făcut totuși curaj, și am constatat că lucrurile se îmbunătățesc în nuvelele următoare, Tamango și Neînțelegeri, crescând de asemenea și nivelul de complexitate al narațiunii. Din păcate, aplecarea înspre tragic a autorului a părut să rămână aceeași. Momentul de maxim al întregului volum este Colomba, care are deja dimensiunile unui mic roman (170 de pagini) și care a reușit să mă cucerească, în sensul că n-am mai lăsat cartea din mână până nu am ajuns la finalul acestei povestiri. A urmat Carmen, despre care voi vorbi mai pe larg puțin mai jos, și, la final, Abatele Aubin, o povestire scurtă, epistolară, provocatoare.
Carmen este o nuvelă oarecum dezamăgitoare, ca fir narativ. Meritul principal al autorului este acela că a reușit să creeze un personaj, Carmen, care să dăinuie peste veacuri în cultura universală: a fost preluat în faimoasa operă Carmen a lui Georges Bizet (1875), și apoi în numeroase alte creații artistice, de la scrieri literare, la spectacole de teatru, balet, operă și ecranizări, unele celebre. Sigur, povestea a mai fost schimbată, de aceea este uneori atât de interesant să revii la sursă, să citești varianta originală, de la care a plecat totul.
Autorul pleacă cel mai probabil de la experiența sa proprie ca și călător / arheolog în Spania, unde a fost în 1830, și a cunoscut-o pe contesa de Montijo, sursa probabilă a unei povestiri asemănătoare cu cea din Carmen. Astfel, în primele două capitole, Mérimée narează la persoana întâi o serie de întâmplări din Andaluzia. În primul capitol, el se întâlnește cu un bandit, Don José ”Navarro” Lizarrabengoa, cu care se împrietenește. Este un episod povestit prin prisma idealului romantic al banditului văzut ca un proscris, o victimă a sistemului, un om de ”onoare”, după cum am văzut și în Colomba, ceva asemănător cu haiducii de la noi sau, dacă vreți, cu Robin Hood. În al doilea capitol, autorul, aflat în Córdoba, se întâlnește cu Carmen, o țigancă frumoasă, care-l ademenește la ea acasă și-i fură ceasul. De fapt, nu știm ce s-ar fi întâmplat dacă banditul Don José Navarro, prietenul lui Carmen, nu ar fi sosit la fața locului și nu l-ar fi scăpat de acolo pe autor.
Al treilea capitol este de fapt cheia întregii nuvele, fiind și mai lung decât toate celelalte capitole la un loc. Dacă în primele două capitole, precum și în al patrulea, autorul crează cadrul narațiunii, în cel de-al treilea capitol Don José devine naratorul și ne povestește prin tot ceea ce a trecut, cu focalizare pe relația sa amoroasă cu Carmen.
Carmen este femeia fatală prin excelență, genul de personaj care își face cu greu loc în literatură și cultură, tocmai pentru că este atât de real, tot mai des întâlnit, pe de o parte, cât și pentru faptul că este oarecum un subiect tabu, fiind în antiteză cu modelele general acceptate de societate - femeia văzută ca soție iubitoare, blândă și supusă, sau ca mamă devotată, sau ambele, exact ceea ce Carmen nu este. Probabil tocmai de aceea Mérimée a preferat să localizeze acțiunea într-o regiune exotică, puțin cunoscută, Andaluzia, și probabil a considerat că este mai ”cuminte” ca această femeie să fie țigancă, pentru a nu jigni cumva alte nații, deși în nuvelă există o anumită doză de misoginism și de rasism, inerentă, și asta în ciuda faptului că autorul este interesat de viața și obiceiurile țiganilor, după cum demonstrează ultimul capitol, care nu este altceva decât o amplă prezentare cu iz științific a nației țiganilor, aproape fără nici o legătură cu narațiunea.
Carmen este prezentată doar din perspectiva lui Don José, care se îndrăgostește repede de ea, și nu mai este capabil apoi să renunțe la această relație, care-l duce încetul cu încetul la pierzanie. Ea nu este doar frumoasă, ci și liberă și independentă; iată, deci, un prototip al femeii moderne, al femeii din prezent mai degrabă, deoarece în secolul al XIX-lea așa ceva era greu de imaginat. Pe de altă parte, ea este vicleană, șireată, și manipulatoare: joacă bărbații pe degete, și-i conduce spre acțiuni chiar împotriva voinței lor. Don José devine o victimă a acestei manipulări; el însuși un personaj provenit dintr-un univers marginal, ca basc din Navarra, nu face față vieții tumultoase impuse de Carmen, iar aceasta nu acceptă să-și schimbe modul de trai.
În ciuda faptului că ea însăși provoacă majoritatea întâmplărilor descrise de Don José, fiind o campioană a liberului arbitru, Carmen crede totodată în destin, căreia îi cade în cele din urmă victimă: pare să fie o soartă care nu mai poate fi schimbată și pe care o acceptă cu prea multă seninătate.
Narațiunea se încheie practic la sfârșitul capitolului al treilea, întrucât cel de-al patrulea capitol, surprinzător, nu mai aduce absolut nimic nou.
Mérimée nu este un mare scriitor, stilul său este mai degrabă desprins din literatura științifică, dar Carmen aduce în prim-plan un personaj feminin de o amploare remarcabilă, care pare să-și fi ocupat un loc meritat în cultura universală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu