Forever Young (2016)

Regia: Fausto Brizzi. Producători: Mario Gianani, Lorenzo Mieli.

Scenariul: Fausto Brizzi, Marco Martani, Edoardo Falcone.

Cu: Fabrizio Bentivoglio, Sabrina Ferilli, Lillo, Lorenza Indovina, Teo Teocoli.

Nu este recomandat copiilor sub 12 ani.

IMDb: 5,7/10; FilmAffinity: 4,7/10; MYmovies.it: 2,48/5.

Sunt un fan al filmelor de comedie. Cred că este destulă dramă în viața reală ca să mai îmi încarc sufletul cu dramele imaginare din filme, și deseori mă uit la un film ca să mă relaxez, să mă deconectez, și cea mai bună alegere în acest sens este un film de comedie.

Sigur, există comedii și... comedii. Când se râde de tine, sau de categoria de vârstă din care faci sau te pregătești să faci parte, o fi comedie pentru alții, dar ție îți lasă un gust amar. Și cred că ăsta e substratul acestui film al lui Fausto Brizzi: să faci haz de necaz. În orice caz, eu nu prea am râs.

Subiectul acestei comedii italiene sunt bătrânii și, oarecum, conflictul dintre generații. Este un subiect cum nu se poate mai potrivit în această perioadă de pandemie, în care bătrânii de peste 65 de ani au parte, cel puțin la noi, de un tratament ”preferențial”.

Revenind la film, ”bătrânii” lui Fausto Brizzi nu sunt de fapt atât de în vârstă, cu o singură excepție: Franco, personajul interpretat de Teo Teocoli, despre aflăm că aleargă la maraton la categoria 65+, la care este de altfel campion. Ceilalți sunt însă undeva între 45 și 55 de ani, categorie de vârstă indirect criticată și direct miștocărită, pentru că acești oameni par să nu-și dea seama că timpul lor a cam trecut (cel puțin în anumite privințe), că-s cam ”trecuți de amiază” și nu se mai uită în buletin. Ei se încăpățânează să rămână ”tineri”, în ciuda situațiilor ridicole sau chiar penibile pe care le generează. De altfel, este un fel de comic de situație pe care ni-l propune regizorul, alături de câteva scene care, și scoase din context, sunt comice prin ele însele.

Din păcate, filmul se disipează între patru povești paralele, puțin spre deloc conectate între ele. În acest fel, regizorul se apropie mai mult de realitatea noastră cotidiană, complexă, și gândește un deznodământ diferit pentru fiecare dintre personaje, ținând cont de diversitatea situațiilor reale, dar uneori împotriva logicii și a expectativelor audienței.

Exemplificatoare în acest sens este povestea lui Giorgio (Fabrizio Bentivoglio), 50 de ani (arată de 60), director la un post de radio, și care are o relație împotriva firii cu Marika (Pilar Fogliati), o tânără studentă în vârstă de aproximativ 20 de ani. El se îndrăgostește însă de o doamnă, Stefania (Lorenza Indovina), care este de vârsta lui, și cu care are mult mai multe lucruri în comun. Tensiunea acestui triunghi amoros se păstrează până spre final, dar Giorgio nu ia decizia ”corectă”.

Într-o situație asemănătoare se află Angela (Sabrina Ferilli), 48 de ani (arată de 35), singură, divorțată, împinsă de la spate de prietena ei, Sonia (Luisa Ranieri), să își găsească un partener tânăr, ceea ce și reușește. În cazul acestei relații cu Luca (Emanuel Caserio) apar câteva întorsături comice, dar ideea este că în cele din urmă Angela, spre deosebire de Giorgio, realizează ridicolul situației.

Cele mai comice scene îl implică însă pe Diego (Lillo), DJ la postul de radio condus de Giorgio, și care este dat la o parte de tânărul Nick (Francesco Sole), un tânăr youtuber cu milioane de like-uri și de fani. Diego încearcă în zadar să-l ”sape” pe Nick și, în paralel, să-și găsească un job la unul din milioanele de posturi de radio existente în Roma, interviurile sale fiind de un ridicol demn de un regizor postmodernist.

În fine, povestea avocatului Franco (Teo Teocoli), care și-a găsit un refugiu din practicarea sportului, a oricărui sport, în vizibil contrast cu ginerele său obez, Lorenzo (Stefano Fresi). Relația dintre cei doi se schimbă după ce Franco suferă un mic accident, dar nu vrea să se lase de sport. Atitudinea sa infantilă și poate chiar inconștientă este moderată de aflarea veștii că ar urma să devină bunic, fiica sa Marta (Claudia Zanella) fiind însărcinată. Și Lorenzo devine mai activ și încearcă să evolueze și în plan profesional.

Filmul propune așadar mai multe povești de viață, unele comice, altele mai puțin, cu concluzii destul de diferite. Astfel, nu avem de-a face cu vreun final moralizator, cu vreun îndemn, nu există o convergență a destinelor urmărite. Fiecare este liber să tragă propria sa concluzie. Este totuși destul de vizibilă critica la adresa generației celor născuți în anii 50-60, care și-au cam ”trăit traiul, și-au mâncat mălaiul”, și nu sunt suficient de inteligenți să înțeleagă asta și să lase locul celor mai tineri, pe de o parte, și o critică socială evidentă, cu privire la existența unor relații amoroase nefirești între persoane aparținând unor generații diferite, și care au puține afinități reale unele cu altele, pe de altă parte. Deși critica este în primul rând la adresa celor mai ”experimentați”, un spectator atent poate deduce și o critică subtilă la adresa generației tinere, mai exact cu privire la anumiți membri ai acesteia, co-părtași la această situație. Superficialitatea tinerilor din această peliculă este exploatată și în această direcție: Marika nu își dă seama că Giorgio o înșeală, Luca nu realizează că Angela nu este potrivită pentru el, Nick îl laudă pe Diego în conversațiile amicale dintre ei dar îl face praf în direct, și așa mai departe.

Un film interesant, care ar fi reușit mai bine dacă s-ar fi concentrat pe una sau maxim două povești în loc de patru.