Ricardo Montaner - Viajero Frecuente (2012)

Ricardo Montaner - Viajero Frecuente, Sony Music Latin, 2012.

Sunt trecute, pe rând, melodia, durata acesteia și, în paranteză, compozitorul sau compozitorii:

01. Viajero Frecuente 4:24 (Ricardo Montaner, Massimiliano D'Apollo, Max Longhi, Giorgio Vanni)

02. La Canción Que Necesito 3:40 (Ricardo Montaner, Yasmil Marrufo)

03. Time 4:26 (Ricardo Montaner, Ricardo Reglero Jr.)

04. Ya No Queda Un Alma (Grado 33) 3:58 (Ricardo Montaner, Yasmil Marrufo)

05. Voy A Vivir La Vida 3:27 (Ricardo Montaner, Yasmil Marrufo)

06. Hazme Regresar 3:18 (Ricardo Montaner, Alejandro Reglero, Alberto Gaitán, Ricardo Gaitán)

07. Convénceme 3:39 (Ricardo Montaner, Yasmil Marrufo)

08. Déjame Soñar (cu India Martínez) 3:24 (Ricardo Montaner)

09. El Centro De La Tierra 4:21 (Ricardo Montaner)

10. Te Amo Hasta Siempre (cu Mau & Ricky) 3:51 (Ricardo Montaner, Ricardo Reglero Jr)

11. El Piano Nunca Más 3:53 (Ricardo Montaner, Massimiliano D'Apollo, Max Longhi, Giorgio Vanni)

12. Hago Una Poesía 3:42 (Ricardo Montaner, Paolo Paltrinieri)

13. La Gloria De Dios (cu Evaluna Montaner) 6:20 (Ricardo Montaner, Pablo Manavello)

Nominalizat la premiul Latin Grammy pentru cel mai bun album vocal tradițional pop (2013).

Nominalizat la premiul Grammy pentru cel mai bun album pop latino (2014).

AllMusic: 5/5; Amazon: 4,6/5

Ricardo Montaner este un cântăreț latino-american, de muzică pop (sau pop latino). Născut în Argentina, s-a mutat de mic copil (7 ani) în Venezuela, unde tatăl său a primit un loc de muncă. Și-a început cariera muzicală în anii 70, dar primele albume și succesul au apărut abia în anii 1980. Din 2001 s-a mutat cu familia la Miami, în Statele Unite ale Americii; este cetățean a patru state latino-americane (Argentina, Venezuela, Columbia și Republica Dominicană) dar el însuși se consideră în primul rând venezuelean. A scos numeroase albume, în general bine apreciate de iubitorii muzicii latino. Aflat acum pe final de carieră, s-a preocupat și de destinul muzical al unora dintre copiii săi, dintre care doi frați, Mau & Ricky, s-au lansat ca duet pe scenă în ultimii ani, iar fiica Evaluna Montaner pare să fie o stea în devenire.

Albumul ”Viajero Frecuente”, apărut în 2012, este o realizare muzicală care atestă maturitatea deplină a artistului, incluzând aproape exclusiv balade romantice. Asupra mea, muzica asta lentă și duioasă are un efect de somnifer: de obicei, de pe la jumătatea albumului adorm. Este foarte bine să asculți o asemenea producție noaptea, când dorești să te liniștești, dar ziua mă feresc să mai ascult, deoarece mi s-a întâmplat să adorm și în amiaza mare.

Prima jumătate a albumului conține piese mai interesante și, totodată, singura melodie care nu este lentă, Voy a Vivir la Vida. N-aș spune că această melodie se remarcă prin altceva, în afară de ritmul ceva mai susținut. În schimb, îmi plac piesele a căror intensitate crește pe parcurs, cum este chiar cea inițială, care dă și titlul albumului, Viajero Frecuente. Favorita mea de pe acest album este însă Time, unde artistul reușește să redea cu maximă intensitate emoții și sentimente diverse, care ”explodează” literalmente spre finalul melodiei. 

Celelalte sunt genul acela de melodii de amor, dolor și corazón, specifice muzicii latino-americane și telenovelelor. De altfel, unele, precum La Canción Que Necesito, au și fost utilizate într-un serial de acest tip.

Pentru iubitorii de muzică de tip flamenco, există două piese cu asemenea influențe, Hazme Regresar și Déjame Soñar, aceasta din urmă într-un duet interesant cu cântăreața spaniolă (andaluză) India Martínez.

De altfel, în a doua parte a albumului există și alte piese cu participare ”externă”, deși e oarecum ciudată exprimarea, fiindcă, în afară de India Martínez (menționată deja), ceilalți cântăreți sunt copiii artistului: Mau & Ricky apar pe Te Amo Hasta Siempre, iar Evaluna Montaner pe La Gloria De Dios.

Ultima piesă de pe album, La Gloria De Dios, merită o atenție specială. Este de departe cea mai lungă melodie de pe tot albumul, și asta pentru că la un moment dat, după ce ai impresia că melodia se termină, aceasta se reia cu o instrumentație pe care o apreciez ca fiind deosebită, momentul muzical maxim al albumului fiind această încheiere în tonalități de rock, cu o chitară electrică în prim-plan. Este totodată singura melodie care nu abordează tema dragostei, fiind un imn religios, provocat de un eveniment nefericit. Și, în plus, față de toate acestea, vocea adolescentei Evaluna Montaner contrastează foarte eficient cu cea a tatălui său, creând o atmosferă aparte.

Deși acest album s-ar încadra la noi la ”muzică ușoară”, chiar într-un sens foarte apropiat de ceea ce se înțelegea prin acest termen înainte de Revoluție, există și elemente de modernitate vizibile. Chitara electrică apare pe mai multe cântece, existând chiar și situații de solo la chitară, în mod clar o adaptare din muzica rock. Colaborarea cu Orchestra Simfonică din Milano a adus unele beneficii evidente multor melodii.

Este un album care, prin tematică și prin sunet, se adresează în primul rând generațiilor mai în vârstă, nostalgicilor și melancolicilor, dar care totodată crează punți de legătură cu generațiile tinere.

Forever Young (2016)

Regia: Fausto Brizzi. Producători: Mario Gianani, Lorenzo Mieli.

Scenariul: Fausto Brizzi, Marco Martani, Edoardo Falcone.

Cu: Fabrizio Bentivoglio, Sabrina Ferilli, Lillo, Lorenza Indovina, Teo Teocoli.

Nu este recomandat copiilor sub 12 ani.

IMDb: 5,7/10; FilmAffinity: 4,7/10; MYmovies.it: 2,48/5.

Sunt un fan al filmelor de comedie. Cred că este destulă dramă în viața reală ca să mai îmi încarc sufletul cu dramele imaginare din filme, și deseori mă uit la un film ca să mă relaxez, să mă deconectez, și cea mai bună alegere în acest sens este un film de comedie.

Sigur, există comedii și... comedii. Când se râde de tine, sau de categoria de vârstă din care faci sau te pregătești să faci parte, o fi comedie pentru alții, dar ție îți lasă un gust amar. Și cred că ăsta e substratul acestui film al lui Fausto Brizzi: să faci haz de necaz. În orice caz, eu nu prea am râs.

Subiectul acestei comedii italiene sunt bătrânii și, oarecum, conflictul dintre generații. Este un subiect cum nu se poate mai potrivit în această perioadă de pandemie, în care bătrânii de peste 65 de ani au parte, cel puțin la noi, de un tratament ”preferențial”.

Revenind la film, ”bătrânii” lui Fausto Brizzi nu sunt de fapt atât de în vârstă, cu o singură excepție: Franco, personajul interpretat de Teo Teocoli, despre aflăm că aleargă la maraton la categoria 65+, la care este de altfel campion. Ceilalți sunt însă undeva între 45 și 55 de ani, categorie de vârstă indirect criticată și direct miștocărită, pentru că acești oameni par să nu-și dea seama că timpul lor a cam trecut (cel puțin în anumite privințe), că-s cam ”trecuți de amiază” și nu se mai uită în buletin. Ei se încăpățânează să rămână ”tineri”, în ciuda situațiilor ridicole sau chiar penibile pe care le generează. De altfel, este un fel de comic de situație pe care ni-l propune regizorul, alături de câteva scene care, și scoase din context, sunt comice prin ele însele.

Din păcate, filmul se disipează între patru povești paralele, puțin spre deloc conectate între ele. În acest fel, regizorul se apropie mai mult de realitatea noastră cotidiană, complexă, și gândește un deznodământ diferit pentru fiecare dintre personaje, ținând cont de diversitatea situațiilor reale, dar uneori împotriva logicii și a expectativelor audienței.

Exemplificatoare în acest sens este povestea lui Giorgio (Fabrizio Bentivoglio), 50 de ani (arată de 60), director la un post de radio, și care are o relație împotriva firii cu Marika (Pilar Fogliati), o tânără studentă în vârstă de aproximativ 20 de ani. El se îndrăgostește însă de o doamnă, Stefania (Lorenza Indovina), care este de vârsta lui, și cu care are mult mai multe lucruri în comun. Tensiunea acestui triunghi amoros se păstrează până spre final, dar Giorgio nu ia decizia ”corectă”.

Într-o situație asemănătoare se află Angela (Sabrina Ferilli), 48 de ani (arată de 35), singură, divorțată, împinsă de la spate de prietena ei, Sonia (Luisa Ranieri), să își găsească un partener tânăr, ceea ce și reușește. În cazul acestei relații cu Luca (Emanuel Caserio) apar câteva întorsături comice, dar ideea este că în cele din urmă Angela, spre deosebire de Giorgio, realizează ridicolul situației.

Cele mai comice scene îl implică însă pe Diego (Lillo), DJ la postul de radio condus de Giorgio, și care este dat la o parte de tânărul Nick (Francesco Sole), un tânăr youtuber cu milioane de like-uri și de fani. Diego încearcă în zadar să-l ”sape” pe Nick și, în paralel, să-și găsească un job la unul din milioanele de posturi de radio existente în Roma, interviurile sale fiind de un ridicol demn de un regizor postmodernist.

În fine, povestea avocatului Franco (Teo Teocoli), care și-a găsit un refugiu din practicarea sportului, a oricărui sport, în vizibil contrast cu ginerele său obez, Lorenzo (Stefano Fresi). Relația dintre cei doi se schimbă după ce Franco suferă un mic accident, dar nu vrea să se lase de sport. Atitudinea sa infantilă și poate chiar inconștientă este moderată de aflarea veștii că ar urma să devină bunic, fiica sa Marta (Claudia Zanella) fiind însărcinată. Și Lorenzo devine mai activ și încearcă să evolueze și în plan profesional.

Filmul propune așadar mai multe povești de viață, unele comice, altele mai puțin, cu concluzii destul de diferite. Astfel, nu avem de-a face cu vreun final moralizator, cu vreun îndemn, nu există o convergență a destinelor urmărite. Fiecare este liber să tragă propria sa concluzie. Este totuși destul de vizibilă critica la adresa generației celor născuți în anii 50-60, care și-au cam ”trăit traiul, și-au mâncat mălaiul”, și nu sunt suficient de inteligenți să înțeleagă asta și să lase locul celor mai tineri, pe de o parte, și o critică socială evidentă, cu privire la existența unor relații amoroase nefirești între persoane aparținând unor generații diferite, și care au puține afinități reale unele cu altele, pe de altă parte. Deși critica este în primul rând la adresa celor mai ”experimentați”, un spectator atent poate deduce și o critică subtilă la adresa generației tinere, mai exact cu privire la anumiți membri ai acesteia, co-părtași la această situație. Superficialitatea tinerilor din această peliculă este exploatată și în această direcție: Marika nu își dă seama că Giorgio o înșeală, Luca nu realizează că Angela nu este potrivită pentru el, Nick îl laudă pe Diego în conversațiile amicale dintre ei dar îl face praf în direct, și așa mai departe.

Un film interesant, care ar fi reușit mai bine dacă s-ar fi concentrat pe una sau maxim două povești în loc de patru.

Prosper Mérimée - Carmen

Prosper Mérimée, Carmen. Nuvele, Editura Pentru Literatură, Colecția ”Biblioteca Pentru Toți” (nr. 270), București, 1965, 366 pag., traducere de Al. O. Teodoreanu, prefață de Mihai Murgu (este ediția pe care am citit-o). Există și alte ediții în limba română, dar în general destul de vechi.

Ediția originală (completă): Prosper Mérimée, Carmen, Michel Lévy frères, Paris, 1846. Nuvela a apărut prima dată în numărul din octombrie 1845 al revistei Revue des Deux Mondes, însă doar cu primele trei părți, fără partea a patra.

Goodreads: 3,53/5; Amazon: 4,3/5.

Până la această carte, Prosper Mérimée a fost un autor necunoscut mie. De altfel, din literatura franceză de la jumătatea secolului al XIX-lea, spre rușinea mea, nu sunt familiarizat decât cu cărțile lui Alexandre Dumas (tatăl).

Prosper Mérimée nu este nici pe departe un scriitor la fel de dotat și de prolific, fiind cunoscut mai mult pentru povestiri și nuvele. Câteva dintre acestea au fost incluse în acest volum, apărut în urmă cu mai bine de 50 de ani. Deși am fost interesat în primul rând de nuvela Carmen, care apare și ca titlu (dovadă că și în perioada comunistă exista un soi de marketing), am luat povestirile în ordinea (cronologică) din carte. Ceea ce nu a fost o idee chiar rea, pentru că am apucat să mă familiarizez un pic cu stilul cam sec al autorului, care descrie întâmplări în general tragice cu multă dezinvoltură neparticipativă, de parcă ar fi un fel de medic legist care disecă un cadavru și expune în mod științific faptele, fără să-i pese de drama personajelor în cauză.

Volumul începe cu Mateo Falcone, o povestire scurtă, seacă, crudă și oarecum cretină. Un început prost, care aproape că m-a determinat să renunț la a mai citi și restul povestirilor. Mi-am făcut totuși curaj, și am constatat că lucrurile se îmbunătățesc în nuvelele următoare, Tamango și Neînțelegeri, crescând de asemenea și nivelul de complexitate al narațiunii. Din păcate, aplecarea înspre tragic a autorului a părut să rămână aceeași. Momentul de maxim al întregului volum este Colomba, care are deja dimensiunile unui mic roman (170 de pagini) și care a reușit să mă cucerească, în sensul că n-am mai lăsat cartea din mână până nu am ajuns la finalul acestei povestiri. A urmat Carmen, despre care voi vorbi mai pe larg puțin mai jos, și, la final, Abatele Aubin, o povestire scurtă, epistolară, provocatoare.

Carmen este o nuvelă oarecum dezamăgitoare, ca fir narativ. Meritul principal al autorului este acela că a reușit să creeze un personaj, Carmen, care să dăinuie peste veacuri în cultura universală: a fost preluat în faimoasa operă Carmen a lui Georges Bizet (1875), și apoi în numeroase alte creații artistice, de la scrieri literare, la spectacole de teatru, balet, operă și ecranizări, unele celebre. Sigur, povestea a mai fost schimbată, de aceea este uneori atât de interesant să revii la sursă, să citești varianta originală, de la care a plecat totul.

Autorul pleacă cel mai probabil de la experiența sa proprie ca și călător / arheolog în Spania, unde a fost în 1830, și a cunoscut-o pe contesa de Montijo, sursa probabilă a unei povestiri asemănătoare cu cea din Carmen. Astfel, în primele două capitole, Mérimée narează la persoana întâi o serie de întâmplări din Andaluzia. În primul capitol, el se întâlnește cu un bandit, Don José ”Navarro” Lizarrabengoa, cu care se împrietenește. Este un episod povestit prin prisma idealului romantic al banditului văzut ca un proscris, o victimă a sistemului, un om de ”onoare”, după cum am văzut și în Colomba, ceva asemănător cu haiducii de la noi sau, dacă vreți, cu Robin Hood. În al doilea capitol, autorul, aflat în Córdoba, se întâlnește cu Carmen, o țigancă frumoasă, care-l ademenește la ea acasă și-i fură ceasul. De fapt, nu știm ce s-ar fi întâmplat dacă banditul Don José Navarro, prietenul lui Carmen, nu ar fi sosit la fața locului și nu l-ar fi scăpat de acolo pe autor.

Al treilea capitol este de fapt cheia întregii nuvele, fiind și mai lung decât toate celelalte capitole la un loc. Dacă în primele două capitole, precum și în al patrulea, autorul crează cadrul narațiunii, în cel de-al treilea capitol Don José devine naratorul și ne povestește prin tot ceea ce a trecut, cu focalizare pe relația sa amoroasă cu Carmen.

Carmen este femeia fatală prin excelență, genul de personaj care își face cu greu loc în literatură și cultură, tocmai pentru că este atât de real, tot mai des întâlnit, pe de o parte, cât și pentru faptul că este oarecum un subiect tabu, fiind în antiteză cu modelele general acceptate de societate - femeia văzută ca soție iubitoare, blândă și supusă, sau ca mamă devotată, sau ambele, exact ceea ce Carmen nu este. Probabil tocmai de aceea Mérimée a preferat să localizeze acțiunea într-o regiune exotică, puțin cunoscută, Andaluzia, și probabil a considerat că este mai ”cuminte” ca această femeie să fie țigancă, pentru a nu jigni cumva alte nații, deși în nuvelă există o anumită doză de misoginism și de rasism, inerentă, și asta în ciuda faptului că autorul este interesat de viața și obiceiurile țiganilor, după cum demonstrează ultimul capitol, care nu este altceva decât o amplă prezentare cu iz științific a nației țiganilor, aproape fără nici o legătură cu narațiunea.

Carmen este prezentată doar din perspectiva lui Don José, care se îndrăgostește repede de ea, și nu mai este capabil apoi să renunțe la această relație, care-l duce încetul cu încetul la pierzanie. Ea nu este doar frumoasă, ci și liberă și independentă; iată, deci, un prototip al femeii moderne, al femeii din prezent mai degrabă, deoarece în secolul al XIX-lea așa ceva era greu de imaginat. Pe de altă parte, ea este vicleană, șireată, și manipulatoare: joacă bărbații pe degete, și-i conduce spre acțiuni chiar împotriva voinței lor. Don José devine o victimă a acestei manipulări; el însuși un personaj provenit dintr-un univers marginal, ca basc din Navarra, nu face față vieții tumultoase impuse de Carmen, iar aceasta nu acceptă să-și schimbe modul de trai.

În ciuda faptului că ea însăși provoacă majoritatea întâmplărilor descrise de Don José, fiind o campioană a liberului arbitru, Carmen crede totodată în destin, căreia îi cade în cele din urmă victimă: pare să fie o soartă care nu mai poate fi schimbată și pe care o acceptă cu prea multă seninătate.

Narațiunea se încheie practic la sfârșitul capitolului al treilea, întrucât cel de-al patrulea capitol, surprinzător, nu mai aduce absolut nimic nou.

Mérimée nu este un mare scriitor, stilul său este mai degrabă desprins din literatura științifică, dar Carmen aduce în prim-plan un personaj feminin de o amploare remarcabilă, care pare să-și fi ocupat un loc meritat în cultura universală.