Porky's Revenge / Goana după fuste 3 (1985)

Regizor: James Komack. Producător: Robert L. Rosen.
Scenariul: Ziggy Steinberg, pe baza personajelor create de Bob Clark.
Cu: Dan Monahan, Wyatt Knight, Tony Ganios, Mark Herrier, Kaki Hunter.
Filmul este interzis copiilor sub 12 ani și nerecomandat sub 16 ani.
IMDb: 4,8/10; Rotten Tomatoes: 25%; Metacritic: 24%.

Filmele cu și despre adolescenți au fost mai mereu în atenția publicului și au avut, de cele mai multe ori, succes, umplând cinematografele. Ne aducem aminte de seria Liceenii de la noi, dar bineînțeles că o astfel de ”rețetă” nu este una autohtonă, ci a fost îndelung studiată și aplicată în cinematografia americană, unde aceste filme au devenit tot mai... comice, mai aplicate pe ceea ce își dorește să vadă telespectatorul / audiența. Și până la Plăcinta americană au fost destule astfel de filme, comedii cu tentă sexuală, în care personajele principale au fost adolescenți cu hormonii pe cale să explodeze și puși mai mereu pe farse și pe șotii.

Printre acestea se remarcă și seria Porky's din prima jumătate a anilor 1980, o ”trilogie”, respectiv trei filme cu aproximativ aceleași personaje principale, și același context general, cel al anilor 1950, locația fiind liceul Angel High din Florida. Deși le-am văzut pe toate trei, m-aș axa mai mult pe cel mai puțin cunoscut, Porky's Revenge, tradus la noi și cu titlul Goana după fuste 3. Este ultimul film din serie, care se termină (oarecum firesc) cu ceremonia de absolvire a liceenilor de la Angel High. Cam era și cazul, având în vedere că toți actorii principali deja aveau spre 30 de ani și chiar peste.

Surprinzător, filmul al treilea nu mai este regizat de Bob Clark, ci de James Komack, cunoscut mai degrabă pentru filmele și serialele de televiziune, și care (la peste 60 de ani) și-a făcut astfel debutul ca regizor al unui film destinat marilor ecrane. În rest, gașca este în linii mari aceeași, fiind formată din băieții Pee Wee (Dan Monahan), Tommy (Wyatt Knight), ”Meat” (Tony Ganios), Billy (Mark Herrier) și Brian (Scott Colomby), la care se adaugă simpatica Wendy (Kaki Hunter), care de data aceasta nu mai este cuplată cu niciunul din băieți, și astfel relația romantică dintre ea și Pee Wee, care se întrezărea în cele două filme anterioare, nu se continuă și aici, fără nici o explicație. De altfel, Pee Wee pare de data asta interesat în mod exclusiv de eleva suedeză Inga (Kim Evenson), și, ca de obicei, este subiectul principal al farselor colegilor săi, deși într-una dintre farse este înlocuit (spre norocul său) de Tommy. Băieții sunt obsedați doar de sex, și, de data aceasta, de baschet. Cumva cele două aspecte se combină, pentru că fetele care constituie obiectul dorințelor lor sunt majoretele echipei de baschet; dar fetele se dovedesc mai deștepte decât s-ar fi crezut și reușesc să le-o ”coacă” băieților în mod oarecum neașteptat.

Antrenorul echipei de baschet, Goodenough (Bill Hindman) are niște datorii la Porky (Chuck Mitchell), motiv pentru care gașca de băieți de la Angel High intră din nou în dispută cu vechiul lor dușman, care dă și titlul filmului în engleză, și care a lipsit în filmul al doilea. Situația se complică și mai mult din cauza ”relației” dintre Meat și fiica lui Porky, Blossom (Wendy Feign). Porky, proprietarul unui cazinou și bordel ilegal pe un vas, încearcă să se răzbune pe elevii de la Angel High, și situația se tensionează tot mai mult spre final.

În acest film, Porky și cei apropiați lui rămân singurele personaje negative, deoarece profesoara de educație fizică Beulah Balbricker (Nancy Parsons), adversara tradițională a băieților în școală, suferă o transformare incredibilă, de la ”acritura” enervantă de la început (în perfectă continuitate cu personajul din celelalte două filme) la o ființă fericită, numai lapte și miere, la final, fapt datorat, în bună măsură, și celor pe care ea i-a asuprit și care, după multe farse și batjocuri, au făcut o faptă bună, revanșându-se față de ea. Rolul negativ din liceu este parțial preluat de profesoara de biologie, doamna Webster (Rose McVeigh), care este și eroina celor mai neașteptate scene erotice, împreună cu un alt profesor, Dobish (Fred Buch). Eric Christmas interpretează din nou într-o manieră entuziasmantă rolul directorului Carter.

Atmosfera anilor 1950, pe care primele două filme au încercat să o pună în scenă, nu mai e atât de vizibilă aici. Pentru audiența din anii 2020 nici nu mai contează, pentru că oricum totul pare vechi, fie că e raportat la anii 1980 sau la anii 1950. Muzica este unul dintre elementele pozitive ale filmului, și poate cel mai relevant în aducerea în memorie a anilor de după război. În schimb, se renunță complet la orice idee de corectitudine politică, evidentă în filmele anterioare. Filmul nu prea are nici o dimensiune socială sau morală: nici nu prea era cazul, el fiind destinat aproape exclusiv adolescenților și tinerilor, dornici de o porție bună de râs și nimic mai mult. Partea ”erotică” a filmului, poate interesantă (pentru unii) acum peste 35 de ani, pare o glumă dacă o raportăm la standardele din prezent, și chiar este tratată într-o manieră comică și mai puțin senzuală.

Kinski - Down Below It's Chaos (2007)

Kinski - Down Below It's Chaos, Sub Pop, 2007. 

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia:

01. Crybaby Blowout 3:49
02. Passwords & Alcohol 5:43
03. Dayroom at Narita Int'l 3:31
04. Boy, Was I Mad! 7:28
05. Argentina Turner 3:58
06. Child Had to Catch a Train 3:07
07. Plan, Steal, Drive 7:49
08. Punching Goodbye Out Front 2:40
09. Silent Biker Type 9:10

Toate melodiile și versurile au fost compuse de Chris Martin.
Producător: Randall Dunn.

Kinski:

Chris Martin - chitară, voce, liderul trupei
Lucy Atkinson - chitară bass
Matthew Reid-Schwartz - chitară, clape, flaut
Barrett Wilke - baterie

AllMusic: 4/5; Rate Your Music: 3,35/5; Amazon: 4,4/5.

O trupă din Seattle, ale cărei albume apar la casa de discuri Sub Pop, și care nu cântă grunge? Greu de crezut, dar iată că aceasta există: Kinski. Nu e mai puțin adevărat că Down Below It's Chaos este ultimul din cele trei albume apărute la Sub Pop și că, după o pauză de 6 ani, din 2013 albumele celor de la Kinski au apărut la o altă casă de discuri, Kill Rock Stars.

Kinski s-a evidențiat la început ca o trupă de post rock instrumental, dar pe Down Below It's Chaos Chris Martin, liderul trupei, își ia inima în dinți și cântă și cu vocea, ce-i drept, doar pe trei din cele nouă melodii. Timbrul său vocal este însă atât de slab evidențiat încât, pe de o parte, înțelegem de ce Kinski e o trupă aproape pur instrumentală, și pe de altă parte, vocea pare să fie complet dominată și integrată în suflul melodiei. Este însă un pas important pentru o trupă care a început de jos, în underground, și care, încet-încet, și-a făcut loc spre suprafață, devenind mai comercială, mai vandabilă, și mai mainstream.

Muzica celor de la Kinski emană multă energie, într-un stil greu de definit, care îmbină post rock cu stoner rock, rock psihedelic, post punk și heavy metal, și da, chiar cu unele influențe grunge (cred că, fiind din Seattle, influențele astea sunt de-a dreptul înnăscute), ceva între Black Sabbath și Sonic Youth. Fiecare melodie este unică în felul ei, și destul de diferită de celelalte, astfel că nu poate fi deloc vorba de uniformitate sau omogenitate a stilului. 

Albumul debutează cu o piesă instrumentală, relativ scurtă, Crybaby Blowout, care începe cu un solo de chitară destul de prelungit, și care apoi se pierde între celelalte instrumente, pe măsură ce acestea intră în ritmul melodiei. A doua piesă, Passwords & Alcohol, este una dintre remarcatele mele de pe acest album. Ritmul se schimbă, de la unul rapid, agresiv, la unul lent, pentru a prinde din nou avânt, în vreme ce vocea lui Chris Martin acompaniază la rândul ei cu succes instrumentele. Următoarea melodie, Dayroom at Narita Int'l, continuă aproximativ linia melodică anterioară, și din nou vocea lui Chris Martin intervine pentru a spori tensiunea melodică. Unul din versurile de aici dă titlul albumului: down below it's chaos... so don't go down below.

Urmează o secțiune cu melodii pur instrumentale, totuși foarte diferite unele de altele. Boy, Was I Mad! începe foarte lent, pentru ca ritmul să se intensifice după două minute, și să explodeze de prin minutul 4. Finalul este însă haotic, cu o chitară cântând distorsionat în gol. Argentina Turner mi se pare un autentic filler, o melodie care mie, cel puțin, nu-mi spune nimic. Child Had to Catch a Train este o melodie foarte ritmată de la început până la sfârșit, poate cea mai ”heavy” de pe acest album, dar cu unele schimbări neașteptate din punct de vedere melodic, și o orgă care intervine pentru a puncta surprinzător în anumite momente. Cea mai bună și cea mai completă melodie instrumentală de pe acest album este însă Plan, Steal, Drive. Melodia pornește foarte lent, și, ca și la Boy, Was I Mad!, crește în intensitate, doar că aici progresia este mai bine realizată și finalul este unul apoteotic, extatic. 

Imediat după această piesă de rezistență vine Punching Goodbye Out Front, care este probabil singura piesă cu un anumit apetit ”comercial”: este scurtă, sub 3 minute, are un ritm foarte bun, care este menținut constant de la început până la sfârșit, cu mici intervenții solo care ornamentează și îmbunătățesc melodia în ansamblu, și beneficiază și de voce, care la rândul ei se integrează perfect, cumva în background, fără a avea pretenții de complexitate din punct de vedere sonor. Este și singura piesă de pe tot albumul care, în mod justificat, are și un videoclip.

Ultima piesă, Silent Biker Type, este cea mai lungă dintre toate și se remarcă mai degrabă printr-o anumită monotonie ritmică. E adevărat, pe de altă parte, că melodia (și instrumentele) se schimbă de câteva ori, dar ritmul tot lent rămâne.

Dacă ar fi să critic ceva la acest album, ar fi faptul că unele piese sunt lungite în mod nejustificat. Această critică nu se aplică melodiilor sub 4 minute, și nici piesei Plan, Steal, Drive, unde înțeleg justificarea pentru cele aproape 8 minute. Însă, de exemplu, ultimul minut de pe Passwords & Alcohol nu îl înțeleg. De ce a mai fost nevoie de acel final cu chitara aceea distorsionată cântând în gol, făcând doar zgomot, după o linie melodică atât de frumoasă? La Boy, Was I Mad! nu înțeleg pentru ce a fost nevoie de o introducere atât de lungă, de două minute, și nici minutul final. La Silent Biker Type aș critica întreaga piesă, care depășește însă 9 minute doar pe hârtie, pentru că realmente în ultimele 15 secunde nu se mai aude nimic, melodia este deja încheiată. Era undeva în contract stipulat că e nevoie, obligatoriu, de o piesă de peste 9 minute? Sau trebuiau cumva depășite 47 de minute în total?

Dincolo de aceste amănunte, Kinski oferă pe acest album o muzică post rock ritmată (de cele mai multe ori), cu o instrumentație bine armonizată, cu voce (!) care apare atunci când trebuie pe melodiile cele mai accesibile publicului larg. Partea lirică, introdusă pe acest album, joacă totuși un rol secundar pentru o trupă care s-a remarcat și se remarcă mai ales prin piesele exclusiv instrumentale.

Youssef Ziedan - Azazel, îngerul răului

Youssef Ziedan, Azazel, îngerul răului, Editura Trei, Colecția Fiction Connection, București, 2010, 416 pag., traducere din arabă, prefață și note de Dumitru Chican (este ediția pe care am citit-o).
Ediția originală, în limba arabă, cu titlul Azazeel, a apărut în 2008 la editura Dar El Shorouk, Cairo, Egipt.
Romanul a primit Premiul Internațional (Booker) pentru Literatură în Limba Arabă (2009).
Goodreads: 4,04/5; Amazon: 4,3/5; Kobo.com: 4/5.

Youssef Ziedan este profesor universitar la Alexandria, în Egipt, specializat pe studii islamice și pe traducerea unor documente vechi, dar în ultima vreme activitatea scriitoricească a depășit ca valoare activitatea sa științifică. Romanul Azazel, îngerul răului l-a făcut celebru în Egipt și, după ce a primit și Premiul Internațional (Booker) pentru Literatură în Limba Arabă în 2009, a fost tradus în numeroase limbi de circulație internațională. Poate surprinzător, traducerea în limba română (2010) a fost printre primele, devansând traducerile în engleză sau spaniolă.

Cartea a stârnit controverse în Egipt, biserica creștină egipteană (coptă) reacționând ca urmare a unui aparent atac al autorului la unele acțiuni violente sau agresive ale reprezentanților acestei biserici în secolul al 5-lea. După ce am citit cartea, consider că reacția este exagerată și fără rost. În primul rând, este un roman istoric, o operă literară, de ficțiune, nu științifică sau documentară, chiar dacă se bazează pe unele fapte reale. Apoi, autorul pare să condamne violența în sine, indiferent de cine o propagă sau susține, iar asta nu are de a face (doar) cu biserica creștină coptă, ci este un mesaj cât se poate de transparent și valabil și în prezent, când, din păcate, multe războaie sunt purtate în numele unor credințe, al unor religii sau al unor culte religioase.

Romanul pleacă de la premisa (fictivă) a descoperirii unor manuscrise pe pergament în apropiere de Alep (Siria), în urma unor săpături arheologice; romanul propriu-zis ar reprezenta de fapt traducerea acestor manuscrise din siriacă (aramaică) în arabă. Fiecare pergament reprezintă un capitol din carte.

În fapt, este vorba de o operă (auto)biografică, a călugărului egiptean creștin Hypa care, îndemnat de Azazel (una din întruchipările diavolului), își povestește viața de până în acel moment, respectiv anul 431 era noastră. Evenimentele la care face referire Hypa se pot încadra istoricește între anii 400 și 431, o epocă de tulburări, schisme și erezii în cadrul bisericilor creștine timpurii.

Pentru cine nu este familiarizat cu disputele teologice din acele vremuri de început ale creștinismului, cartea este o excelentă introducere în problematica respectivă. Se vede clar că autorul (Youssef Ziedan) este bine documentat, iar personajul său principal, călugărul Hypa, este la rândul său un om inteligent, măcinat de numeroase probleme existențiale. El este în același timp un creștin zelos, plin de credință, și un om de știință în adevăratul sens al cuvântului - medic (și nu ”vraci”), mereu atent la ceea ce se întâmplă în jurul său, citind manuscrise valoroase, inclusiv din domeniul medicinei, căutând mereu perfecționarea și oferind explicații logice, naturale, științifice, în contrast cu cele mistico-religioase, cum s-ar putea aștepta din partea unui călugăr. Această înclinație spre medicină și știință îl apropie mai mult de Caris, călugărița din O lume fără sfîrșit, romanul lui Ken Follett.

Viața călugărului Hypa, deși relativ liniară pe alocuri, este marcată de câteva momente de prag, unele chiar șocante. Astfel, cartea aceasta reprezintă un fel de jurnal, dar unul care nu respectă neapărat ordinea cronologică a evenimentelor, autorul ”sărind” din trecut în prezent, înainte și înapoi, o tehnică literară a ”flashback”-ului care aici dă rezultate destul de bune. Comparația cu ”Numele trandafirului” a lui Umberto Eco sau ”Codul lui Da Vinci” a lui Dan Brown este nepotrivită, pentru că în acele cărți acțiunea se petrece fie în Evul Mediu, fie în prezent, iar ritmul de desfășurare al evenimentelor este unul foarte rapid (mai ales la Dan Brown). În cartea lui Ziedan, dimpotrivă, cititorul trebuie să se înarmeze cu multă răbdare. De multe ori nici nu există vreo narațiune în sine, ci doar cugetări ale călugărului Hypa, care se întind pe pagini întregi.

Poate cele mai interesante momente din carte sunt cele ale relațiilor de iubire ale lui Hypa. Da, este greu de crezut că un călugăr poate fi tentat spre așa ceva, dar Hypa este în cele din urmă un om ca toți oamenii, și, deși premisele nu par a fi cele mai credibile, el are două astfel de relații, cu Octavia (în Alexandria egipteană) și cu Marta (la schitul de lângă Alep). Sunt și momentele cele mai tensionate, deoarece Hypa, care iubește la rândul lui, își pune la îndoială și propria credință. În fond, întreg romanul pare să ridice de fapt un semn de întrebare cu privire la importanța credinței în viață, și asupra felului în care religia sau credința ne împiedică, în anumite momente, să luăm cele mai bune sau cele mai corecte decizii. 

Este, din acest punct de vedere, și un roman religios... sau poate anti-religios. Se poate interpreta și ca un roman anti-creștin, dar n-aș merge atât de departe. Este adevărat că romanul este scris de un musulman, și a fost destinat, cel puțin inițial, unei audiențe predominant musulmane (în Egipt). Cu toate acestea, personajul principal, călugărul creștin Hypa, este un personaj pozitiv. Felul în care el filtrează informațiile cu privire la diferitele opinii din interiorul bisericii creștine din acel moment este până la urmă unul justificat. Pe de altă parte, suntem și noi, cei din prezent, în fața acelorași dileme pe care le-a înfruntat și Hypa atunci: Nestor, care în această carte este prezentat ca personaj pozitiv, este un eretic, care n-a avut dreptate (conform punctului de vedere oficial al majorității bisericilor creștine actuale) în disputa sa cu Chiril, papa de la Alexandria, care, în ciuda comportamentului său care-l transformă în personaj negativ în acest roman, a avut totuși dreptate, din punct de vedere teologic, conform aceluiași punct de vedere actual. Sigur că, din perspectiva noastră, ca simpli cititori mai puțin versați în disputele teologice, acestea par de-a dreptul hilare, și poate asta vrea să și transmită autorul: și atunci, ca și acum, asistăm la războaie și violențe purtate în numele unor credințe cu un fundament teologic instabil, incert. Societatea actuală laică nu mai tolerează agresiunea și violența, indiferent de motivația care stă în spatele său, cu atât mai mult în cazul în care această motivație este una religioasă.

Finalul cărții îl consacră pe Hypa, personajul principal, ca un om modern. Acesta pare desprins oricum din acea epocă întunecată și se comportă, de fapt, pe parcursul întregului roman, ca un personaj al prezentului, care gândește și acționează de multe ori așa cum am face și noi astăzi, care pune la îndoială tot ceea ce îl înconjoară într-o manieră apropiată de cea științifică din prezent, și nicidecum conform dictonului ”crede și nu cerceta”. De aceea romanul are și succes, cititorului fiindu-i relativ ușor să se identifice cu protagonistul. Pe de altă parte, istoricește vorbind, existența unei astfel de persoane este desigur foarte improbabilă în acea epocă.

Titlul romanului, Azazel, îngerul răului, este în măsură să deruteze puțin cititorul obișnuit să judece o carte (și) după titlu. Titlul original este doar Azazel, și partea cu îngerul răului aparține doar traducătorului în limba română, sau poate editurii, care și-a dorit un titlu mai atractiv. Azazel nu apare însă aproape deloc în această carte, decât mai spre final: el este un alter-ego al autorului, a călugărului Hypa, vocea conștiinței sale, care îl îndeamnă să pună pe hârtie evenimentele din viața sa, și astfel îl obligă la această călătorie inițiatică, spre descoperirea propriului sine, dincolo de călătoria sa fizică, dinspre valea Nilului spre Alexandria, și de acolo mai departe spre Ierusalim, Damasc, schitul de lângă Alep și Antiohia.

Pe final, două vorbe despre traducerea în sine. Deși evident nu cunosc varianta originală, în arabă, a romanului, am fost impresionat de felul în care traducătorul a reușit să creeze o atmosferă de epocă, prin utilizarea foarte ingenioasă a unui limbaj arhaic, greu de manipulat într-un astfel de context. 

Lectura unei astfel de cărți poate fi oricând una plăcută. Interesant este că, în cazul meu, ea s-a suprapus cu perioada în care și Biserica Ortodoxă Română, sau unii dintre reprezentanții ei, au fost puternic atacați și contestați ca urmare a materialelor publicate de Recorder. Nu m-am putut abține să nu fac o astfel de paralelă, deși este o pură coincidență...