Kinski - Down Below It's Chaos (2007)

Kinski - Down Below It's Chaos, Sub Pop, 2007. 

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia:

01. Crybaby Blowout 3:49
02. Passwords & Alcohol 5:43
03. Dayroom at Narita Int'l 3:31
04. Boy, Was I Mad! 7:28
05. Argentina Turner 3:58
06. Child Had to Catch a Train 3:07
07. Plan, Steal, Drive 7:49
08. Punching Goodbye Out Front 2:40
09. Silent Biker Type 9:10

Toate melodiile și versurile au fost compuse de Chris Martin.
Producător: Randall Dunn.

Kinski:

Chris Martin - chitară, voce, liderul trupei
Lucy Atkinson - chitară bass
Matthew Reid-Schwartz - chitară, clape, flaut
Barrett Wilke - baterie

AllMusic: 4/5; Rate Your Music: 3,35/5; Amazon: 4,4/5.

O trupă din Seattle, ale cărei albume apar la casa de discuri Sub Pop, și care nu cântă grunge? Greu de crezut, dar iată că aceasta există: Kinski. Nu e mai puțin adevărat că Down Below It's Chaos este ultimul din cele trei albume apărute la Sub Pop și că, după o pauză de 6 ani, din 2013 albumele celor de la Kinski au apărut la o altă casă de discuri, Kill Rock Stars.

Kinski s-a evidențiat la început ca o trupă de post rock instrumental, dar pe Down Below It's Chaos Chris Martin, liderul trupei, își ia inima în dinți și cântă și cu vocea, ce-i drept, doar pe trei din cele nouă melodii. Timbrul său vocal este însă atât de slab evidențiat încât, pe de o parte, înțelegem de ce Kinski e o trupă aproape pur instrumentală, și pe de altă parte, vocea pare să fie complet dominată și integrată în suflul melodiei. Este însă un pas important pentru o trupă care a început de jos, în underground, și care, încet-încet, și-a făcut loc spre suprafață, devenind mai comercială, mai vandabilă, și mai mainstream.

Muzica celor de la Kinski emană multă energie, într-un stil greu de definit, care îmbină post rock cu stoner rock, rock psihedelic, post punk și heavy metal, și da, chiar cu unele influențe grunge (cred că, fiind din Seattle, influențele astea sunt de-a dreptul înnăscute), ceva între Black Sabbath și Sonic Youth. Fiecare melodie este unică în felul ei, și destul de diferită de celelalte, astfel că nu poate fi deloc vorba de uniformitate sau omogenitate a stilului. 

Albumul debutează cu o piesă instrumentală, relativ scurtă, Crybaby Blowout, care începe cu un solo de chitară destul de prelungit, și care apoi se pierde între celelalte instrumente, pe măsură ce acestea intră în ritmul melodiei. A doua piesă, Passwords & Alcohol, este una dintre remarcatele mele de pe acest album. Ritmul se schimbă, de la unul rapid, agresiv, la unul lent, pentru a prinde din nou avânt, în vreme ce vocea lui Chris Martin acompaniază la rândul ei cu succes instrumentele. Următoarea melodie, Dayroom at Narita Int'l, continuă aproximativ linia melodică anterioară, și din nou vocea lui Chris Martin intervine pentru a spori tensiunea melodică. Unul din versurile de aici dă titlul albumului: down below it's chaos... so don't go down below.

Urmează o secțiune cu melodii pur instrumentale, totuși foarte diferite unele de altele. Boy, Was I Mad! începe foarte lent, pentru ca ritmul să se intensifice după două minute, și să explodeze de prin minutul 4. Finalul este însă haotic, cu o chitară cântând distorsionat în gol. Argentina Turner mi se pare un autentic filler, o melodie care mie, cel puțin, nu-mi spune nimic. Child Had to Catch a Train este o melodie foarte ritmată de la început până la sfârșit, poate cea mai ”heavy” de pe acest album, dar cu unele schimbări neașteptate din punct de vedere melodic, și o orgă care intervine pentru a puncta surprinzător în anumite momente. Cea mai bună și cea mai completă melodie instrumentală de pe acest album este însă Plan, Steal, Drive. Melodia pornește foarte lent, și, ca și la Boy, Was I Mad!, crește în intensitate, doar că aici progresia este mai bine realizată și finalul este unul apoteotic, extatic. 

Imediat după această piesă de rezistență vine Punching Goodbye Out Front, care este probabil singura piesă cu un anumit apetit ”comercial”: este scurtă, sub 3 minute, are un ritm foarte bun, care este menținut constant de la început până la sfârșit, cu mici intervenții solo care ornamentează și îmbunătățesc melodia în ansamblu, și beneficiază și de voce, care la rândul ei se integrează perfect, cumva în background, fără a avea pretenții de complexitate din punct de vedere sonor. Este și singura piesă de pe tot albumul care, în mod justificat, are și un videoclip.

Ultima piesă, Silent Biker Type, este cea mai lungă dintre toate și se remarcă mai degrabă printr-o anumită monotonie ritmică. E adevărat, pe de altă parte, că melodia (și instrumentele) se schimbă de câteva ori, dar ritmul tot lent rămâne.

Dacă ar fi să critic ceva la acest album, ar fi faptul că unele piese sunt lungite în mod nejustificat. Această critică nu se aplică melodiilor sub 4 minute, și nici piesei Plan, Steal, Drive, unde înțeleg justificarea pentru cele aproape 8 minute. Însă, de exemplu, ultimul minut de pe Passwords & Alcohol nu îl înțeleg. De ce a mai fost nevoie de acel final cu chitara aceea distorsionată cântând în gol, făcând doar zgomot, după o linie melodică atât de frumoasă? La Boy, Was I Mad! nu înțeleg pentru ce a fost nevoie de o introducere atât de lungă, de două minute, și nici minutul final. La Silent Biker Type aș critica întreaga piesă, care depășește însă 9 minute doar pe hârtie, pentru că realmente în ultimele 15 secunde nu se mai aude nimic, melodia este deja încheiată. Era undeva în contract stipulat că e nevoie, obligatoriu, de o piesă de peste 9 minute? Sau trebuiau cumva depășite 47 de minute în total?

Dincolo de aceste amănunte, Kinski oferă pe acest album o muzică post rock ritmată (de cele mai multe ori), cu o instrumentație bine armonizată, cu voce (!) care apare atunci când trebuie pe melodiile cele mai accesibile publicului larg. Partea lirică, introdusă pe acest album, joacă totuși un rol secundar pentru o trupă care s-a remarcat și se remarcă mai ales prin piesele exclusiv instrumentale.