Youssef Ziedan - Azazel, îngerul răului

Youssef Ziedan, Azazel, îngerul răului, Editura Trei, Colecția Fiction Connection, București, 2010, 416 pag., traducere din arabă, prefață și note de Dumitru Chican (este ediția pe care am citit-o).
Ediția originală, în limba arabă, cu titlul Azazeel, a apărut în 2008 la editura Dar El Shorouk, Cairo, Egipt.
Romanul a primit Premiul Internațional (Booker) pentru Literatură în Limba Arabă (2009).
Goodreads: 4,04/5; Amazon: 4,3/5; Kobo.com: 4/5.

Youssef Ziedan este profesor universitar la Alexandria, în Egipt, specializat pe studii islamice și pe traducerea unor documente vechi, dar în ultima vreme activitatea scriitoricească a depășit ca valoare activitatea sa științifică. Romanul Azazel, îngerul răului l-a făcut celebru în Egipt și, după ce a primit și Premiul Internațional (Booker) pentru Literatură în Limba Arabă în 2009, a fost tradus în numeroase limbi de circulație internațională. Poate surprinzător, traducerea în limba română (2010) a fost printre primele, devansând traducerile în engleză sau spaniolă.

Cartea a stârnit controverse în Egipt, biserica creștină egipteană (coptă) reacționând ca urmare a unui aparent atac al autorului la unele acțiuni violente sau agresive ale reprezentanților acestei biserici în secolul al 5-lea. După ce am citit cartea, consider că reacția este exagerată și fără rost. În primul rând, este un roman istoric, o operă literară, de ficțiune, nu științifică sau documentară, chiar dacă se bazează pe unele fapte reale. Apoi, autorul pare să condamne violența în sine, indiferent de cine o propagă sau susține, iar asta nu are de a face (doar) cu biserica creștină coptă, ci este un mesaj cât se poate de transparent și valabil și în prezent, când, din păcate, multe războaie sunt purtate în numele unor credințe, al unor religii sau al unor culte religioase.

Romanul pleacă de la premisa (fictivă) a descoperirii unor manuscrise pe pergament în apropiere de Alep (Siria), în urma unor săpături arheologice; romanul propriu-zis ar reprezenta de fapt traducerea acestor manuscrise din siriacă (aramaică) în arabă. Fiecare pergament reprezintă un capitol din carte.

În fapt, este vorba de o operă (auto)biografică, a călugărului egiptean creștin Hypa care, îndemnat de Azazel (una din întruchipările diavolului), își povestește viața de până în acel moment, respectiv anul 431 era noastră. Evenimentele la care face referire Hypa se pot încadra istoricește între anii 400 și 431, o epocă de tulburări, schisme și erezii în cadrul bisericilor creștine timpurii.

Pentru cine nu este familiarizat cu disputele teologice din acele vremuri de început ale creștinismului, cartea este o excelentă introducere în problematica respectivă. Se vede clar că autorul (Youssef Ziedan) este bine documentat, iar personajul său principal, călugărul Hypa, este la rândul său un om inteligent, măcinat de numeroase probleme existențiale. El este în același timp un creștin zelos, plin de credință, și un om de știință în adevăratul sens al cuvântului - medic (și nu ”vraci”), mereu atent la ceea ce se întâmplă în jurul său, citind manuscrise valoroase, inclusiv din domeniul medicinei, căutând mereu perfecționarea și oferind explicații logice, naturale, științifice, în contrast cu cele mistico-religioase, cum s-ar putea aștepta din partea unui călugăr. Această înclinație spre medicină și știință îl apropie mai mult de Caris, călugărița din O lume fără sfîrșit, romanul lui Ken Follett.

Viața călugărului Hypa, deși relativ liniară pe alocuri, este marcată de câteva momente de prag, unele chiar șocante. Astfel, cartea aceasta reprezintă un fel de jurnal, dar unul care nu respectă neapărat ordinea cronologică a evenimentelor, autorul ”sărind” din trecut în prezent, înainte și înapoi, o tehnică literară a ”flashback”-ului care aici dă rezultate destul de bune. Comparația cu ”Numele trandafirului” a lui Umberto Eco sau ”Codul lui Da Vinci” a lui Dan Brown este nepotrivită, pentru că în acele cărți acțiunea se petrece fie în Evul Mediu, fie în prezent, iar ritmul de desfășurare al evenimentelor este unul foarte rapid (mai ales la Dan Brown). În cartea lui Ziedan, dimpotrivă, cititorul trebuie să se înarmeze cu multă răbdare. De multe ori nici nu există vreo narațiune în sine, ci doar cugetări ale călugărului Hypa, care se întind pe pagini întregi.

Poate cele mai interesante momente din carte sunt cele ale relațiilor de iubire ale lui Hypa. Da, este greu de crezut că un călugăr poate fi tentat spre așa ceva, dar Hypa este în cele din urmă un om ca toți oamenii, și, deși premisele nu par a fi cele mai credibile, el are două astfel de relații, cu Octavia (în Alexandria egipteană) și cu Marta (la schitul de lângă Alep). Sunt și momentele cele mai tensionate, deoarece Hypa, care iubește la rândul lui, își pune la îndoială și propria credință. În fond, întreg romanul pare să ridice de fapt un semn de întrebare cu privire la importanța credinței în viață, și asupra felului în care religia sau credința ne împiedică, în anumite momente, să luăm cele mai bune sau cele mai corecte decizii. 

Este, din acest punct de vedere, și un roman religios... sau poate anti-religios. Se poate interpreta și ca un roman anti-creștin, dar n-aș merge atât de departe. Este adevărat că romanul este scris de un musulman, și a fost destinat, cel puțin inițial, unei audiențe predominant musulmane (în Egipt). Cu toate acestea, personajul principal, călugărul creștin Hypa, este un personaj pozitiv. Felul în care el filtrează informațiile cu privire la diferitele opinii din interiorul bisericii creștine din acel moment este până la urmă unul justificat. Pe de altă parte, suntem și noi, cei din prezent, în fața acelorași dileme pe care le-a înfruntat și Hypa atunci: Nestor, care în această carte este prezentat ca personaj pozitiv, este un eretic, care n-a avut dreptate (conform punctului de vedere oficial al majorității bisericilor creștine actuale) în disputa sa cu Chiril, papa de la Alexandria, care, în ciuda comportamentului său care-l transformă în personaj negativ în acest roman, a avut totuși dreptate, din punct de vedere teologic, conform aceluiași punct de vedere actual. Sigur că, din perspectiva noastră, ca simpli cititori mai puțin versați în disputele teologice, acestea par de-a dreptul hilare, și poate asta vrea să și transmită autorul: și atunci, ca și acum, asistăm la războaie și violențe purtate în numele unor credințe cu un fundament teologic instabil, incert. Societatea actuală laică nu mai tolerează agresiunea și violența, indiferent de motivația care stă în spatele său, cu atât mai mult în cazul în care această motivație este una religioasă.

Finalul cărții îl consacră pe Hypa, personajul principal, ca un om modern. Acesta pare desprins oricum din acea epocă întunecată și se comportă, de fapt, pe parcursul întregului roman, ca un personaj al prezentului, care gândește și acționează de multe ori așa cum am face și noi astăzi, care pune la îndoială tot ceea ce îl înconjoară într-o manieră apropiată de cea științifică din prezent, și nicidecum conform dictonului ”crede și nu cerceta”. De aceea romanul are și succes, cititorului fiindu-i relativ ușor să se identifice cu protagonistul. Pe de altă parte, istoricește vorbind, existența unei astfel de persoane este desigur foarte improbabilă în acea epocă.

Titlul romanului, Azazel, îngerul răului, este în măsură să deruteze puțin cititorul obișnuit să judece o carte (și) după titlu. Titlul original este doar Azazel, și partea cu îngerul răului aparține doar traducătorului în limba română, sau poate editurii, care și-a dorit un titlu mai atractiv. Azazel nu apare însă aproape deloc în această carte, decât mai spre final: el este un alter-ego al autorului, a călugărului Hypa, vocea conștiinței sale, care îl îndeamnă să pună pe hârtie evenimentele din viața sa, și astfel îl obligă la această călătorie inițiatică, spre descoperirea propriului sine, dincolo de călătoria sa fizică, dinspre valea Nilului spre Alexandria, și de acolo mai departe spre Ierusalim, Damasc, schitul de lângă Alep și Antiohia.

Pe final, două vorbe despre traducerea în sine. Deși evident nu cunosc varianta originală, în arabă, a romanului, am fost impresionat de felul în care traducătorul a reușit să creeze o atmosferă de epocă, prin utilizarea foarte ingenioasă a unui limbaj arhaic, greu de manipulat într-un astfel de context. 

Lectura unei astfel de cărți poate fi oricând una plăcută. Interesant este că, în cazul meu, ea s-a suprapus cu perioada în care și Biserica Ortodoxă Română, sau unii dintre reprezentanții ei, au fost puternic atacați și contestați ca urmare a materialelor publicate de Recorder. Nu m-am putut abține să nu fac o astfel de paralelă, deși este o pură coincidență...