Nal, Boreowayo / Insane / Demență (2016)

Regizor: Lee Cheol-ha. Producător: Kim Yoon-mi.
Scenariul: Lee Cheol-ha.
Cu: Kang Ye-won, Lee Sang-yoon, Choi Jin-ho, Lee Hak-joo, Chun Min-hee.
Filmul este interzis copiilor și adolescenților sub 16 ani.
IMDb: 6,1/10; Letterboxd: 3/5; MyDramaList: 7,5/10.

Cu toate că în familia mea sunt câteva persoane (de sex feminin) care urmăresc cu asiduitate filme și mai ales seriale (sud-)coreene, eu nu fac parte din această trupă tot mai largă de admiratori ai cinematografiei asiatice, în general, și a celei coreene, în special. Mă tem, așadar, că sunt un novice absolut în acest domeniu, și toate comentariile mele trebuie privite și din această perspectivă.

Pot spune că acest film este primul film coreean pe care l-am văzut după mult-mult timp, atât de mult încât nici măcar nu-mi amintesc când și ce film coreean am mai văzut. Titlul l-am tradus aproximativ în română ca Demență, după titlul în engleză, cu observația că Insane s-ar traduce mai bine ca ”nebun(ă)” sau ”dement(ă)”, dar cum din titlul englezesc nu rezultă genul (masculin sau feminin), am preferat un substantiv în încercarea de a fi mai neutru. Titlul în coreeană, Nal, Boreowayo, s-ar traduce în engleză Come to See Me, deci Vino să mă vezi, și nu cred că e o variantă mai bună de traducere.

Filmul m-a surprins un pic. Trăiam cu impresia (probabil falsă) că filmele asiatice, inclusiv cele coreene, sunt oarecum diferite de cele occidentale. Ei, acesta nu este prea diferit, ba din multe puncte de vedere seamănă destul de bine cu un film occidental, hai să zicem american. Intriga este una de natură polițistă, pentru că filmul ne propune dezlegarea unui mister, și a unei crime (parte din mister). Latura horror a producției nu este însă deloc de neglijat, iar realizatorii și-au dat toată silința ca spectatorul să fie cât mai speriat și mai îngrozit după vizionare. Eventual, dacă se poate, suficient de speriat încât să rateze cele câteva secunde de la final în care i se explică de fapt misterul, sau măcar o parte din el, și să fie astfel nevoit să revadă întregul film ca să înțeleagă ceva. După părerea mea, misterul nu este în totalitate rezolvat nici măcar la finalul filmului, și fiecare este liber să-și imagineze o anumită soluție de rezolvare. Da, din punctul ăsta de vedere este o mică deosebire față de cinemtografia occidentală, unde de obicei evenimentele nu sunt lăsate la final în coadă de pește, sau dacă sunt, de obicei urmează filmul numărul 2 din serie. Aici nu este cazul.

Evenimentele din film nu sunt prea conforme cu realitatea cotidiană, așa că este nevoie de o doză bună de acceptare a fantasticului ca premisă pentru vizionarea filmului. Încă de la bun început, asistăm cum o tânără este răpită de pe stradă în miezul zilei și în mijlocul orașului, ceea ce din start pare improbabil. Apoi vedem cum tânăra, Kang Soo-ah (Kang Ye-won), care părea absolut normală, este închisă într-un spital de psihiatrie, unde este supusă unui tratament extrem de dur, care include bătăi, torturi, umilințe inimaginabile într-o societate civilizată și în orice spital. Da, cam incredibil, dar, ca să vedem filmul, înghițim tot ceea ce ni se servește.

După un an de zile, un jurnalist TV de investigație, Na Nam-soo (Lee Sang-yoon), își pierde reputația din cauza unor greșeli și încearcă să revină în fața publicului cu o nouă emisiune. Găsind jurnalul lui Kang Soo-ah, el încearcă să investigheze cazul. În vizită la spital, care între timp a ars, echipa jurnalistului se întâlnește în mod bizar cu un om, cu numeroase arsuri, care este apoi internat și despre care jurnalistul presupune că este Dong-sik (Lee Hak-joo), asistentul care a ajutat-o pe Kang Soo-ah, conform jurnalului. Prezența lui Dong-sik (sau a oricui) în spitalul ars pare de domeniul fantasticului: trebuie să fim dispuși să credem că un om a supraviețuit singur, cu arsuri grave, într-o clădire deteriorată, vreme de luni de zile, și a fost găsit de echipa de investigație exact la momentul oportun, când a fost necesar să fie internat la terapie intensivă. 

Apoi echipa o găsește pe Kang Soo-ah într-o închisoare - spital, unde este închisă pentru crima comisă asupra tatălui său vitreg, faptă pe care o neagă. Se pare că cei doi, Kang Soo-ah și Dong-sik, ar fi singurii supraviețuitori ai incendiului care a mistuit spitalul de psihiatrie. Crima ar fi fost comisă exact în ziua în care spitalul a ars, iar tatăl vitreg al lui Kang Soo-ah nu era oricine, ci era chiar un înalt oficial al Poliției, motiv pentru care investigația oficială, condusă de Poliție, a vizat în primul rând moartea sa, și mai puțin incendiul în sine, deși acesta a produs mult mai multe decese. Investigația nu era încă finalizată, iar Kang Soo-ah era încă în așteptarea judecății în momentul în care jurnalistul Na Nam-soo începe să se întâlnească cu ea.

Filmul se schimbă radical din momentul în care cei doi se întâlnesc. Deși reticentă la început, Kang Soo-ah începe să-i relateze lui Na Nam-soo toate grozăviile prin care a trecut, cauzate în special de medicul-șef al spitalului, Jang Hyung-sik (Choi Jin-ho), și de acoliții săi, angajați ca asistenți. Se folosește tehnica flash-back-ului, și încă unul prelungit, prin care suntem mereu transpuși în trecut, pentru a vizualiza ce povestește Kang Soo-ah, pentru a fi apoi readuși periodic în prezent, unde Na Nam-soo își construiește încetul cu încetul planul pentru emisiunea sa de investigație.

Regizorul se cam joacă un pic cu audiența, care este manipulată în diverse feluri. În primul rând, spectatorul este obligat să asiste la evenimente din perspectiva lui Na Nam-soo, cel care investighează, și a lui Kang Soo-ah, victima absolută. În ce măsură evenimentele respective sunt reale? Întrucât filmul în sine nu este prea realist, ne putem imagina că toate cele descrise și povestite sunt ”reale”, în contextul dat. Îl interesează cu adevărat realitatea pe Na Nam-soo? Sau îl interesează doar ca emisiunea lui să aibă succes și el să redevină un jurnalist credibil în fața telespectatorilor? Care este motivația sa? Vrea să afle adevărul? Vrea să o ajute pe Kang Soo-ah? 

Na Nam-soo este mai degrabă interesat de elementele senzaționale dezvăluite de Kang Soo-ah, și merge mai departe, cam repede, pe firele investigative deschise de discuțiile cu ea, care dezvăluie o situație mult mai complexă decât părea la prima vedere. Pe de altă parte, el uită de Dong-sik, singurul martor (în afară de Kang Soo-ah) a celor petrecute în spitalul de psihiatrie, iar când în sfârșit se gândește să-l descoasă, nu-l mai găsește: acesta pur și simplu a evadat din spitalul unde fusese internat!

Na Nam-soo încearcă să o forțeze pe Kang Soo-ah într-o anumită direcție, pentru ca emisiunea să aibă succesul și impactul dorit. Ceea ce regizorul nu prea ne lasă să vedem este însă că și Kang Soo-ah îl manipulează pe Na Nam-soo, și de fapt regizorul ne manipulează pe noi, cei care ne uităm la film. Statutul de victimă al lui Kang Soo-ah este atât de evident, încât nimeni nu-și pune problema dacă victima este într-adevăr vinovată de ceva. Inclusiv crima de care este acuzată pare să nu fie atât de condamnabilă, mai ales că investigația scoate la lumină suficiente motive pentru o astfel de faptă. Care este motivația victimei? În mod cert, aceea de a fi declarată nevinovată și de a fi eliberată din închisoare. Dar poate și dorința de răzbunare?

Așa cum oricine poate anticipa, avem happy-end: Na Nam-soo își realizează emisiunea cu un succes răsunător, iar Kang Soo-ah este eliberată din închisoare. 

Acesta este finalul, dar asta nu înseamnă că misterul este rezolvat, și nici că evenimentele se încheie de fapt aici. Na Nam-soo o conduce pe Kang Soo-ah acasă de la închisoare, iar la despărțire aceasta îi dăruiește jurnalul și îi spune câteva cuvinte, înainte de a intra în casă. Na Nam-soo își dă seama de (o parte din) adevăr, destul de diferit de ceea ce a presupus până atunci. Și noi, odată cu el. Și totuși... misterul nu este complet rezolvat. Încă mai sunt destule chestiuni pe care filmul le lasă în aer, și unde intră în joc imaginația fiecăruia. Atât pentru ceea ce deja s-a întâmplat, cât și pentru ceea ce urmează să se întâmple.

Dincolo de latura polițistă și de cea horror, filmul abordează și o serie de probleme sociale: statutul discutabil al oamenilor cu afecțiuni psihice, corupția din anumite sisteme (cel polițienesc, cel medical), abuzurile și violențele din familie (inclusiv cele sexuale), traficul ilegal de organe, goana după rating a televiziunilor în dauna calității, căutarea succesului și bunăstării cu orice preț.

Sarah McLachlan - Afterglow (2003)

Sarah McLachlan - Afterglow, Nettwerk / Arista Records, 2003.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia:

01. Fallen 3:47
02. World on Fire 4:22
03. Stupid 3:24
04. Drifting 3:23
05. Train Wreck 4:36
06. Push 3:56
07. Answer 3:58
08. Time 4:07
09. Perfect Girl 4:43
10. Dirty Little Secret 3:55

Toate melodiile au fost compuse de Sarah McLachlan, singură (în majoritatea cazurilor) sau împreună cu Pierre Marchand (World on Fire și Perfect Girl).
Producător: Pierre Marchand.

Premiul Juno (2004) pentru cel mai bun album pop al anului (Afterglow) și pentru compozitorul anului (Sarah McLachlan, pentru melodiile de pe album, împreună cu Pierre Marchand).
Trei nominalizări la premiile Grammy, pentru cea mai bună performanță vocală feminină în muzica pop (Fallen, 2004), cel mai bun album pop (Afterglow, 2005), cel mai bun videoclip în format scurt (World on Fire, 2006).

AllMusic: 3/5; Rate Your Music: 3,3/5; Amazon: 4,6/5.

Mai puțin cunoscută în Europa, cântăreața și compozitoarea canadiană Sarah McLachlan a debutat cu albumul Touch (1988) și s-a impus pe scena muzicală nord-americană în anii 1990 cu albumele Solace (1991), Fumbling Towards Ecstasy (1993) și, mai ales, Surfacing (1997), acesta din urmă fiind cel mai de succes album al său de până acum. După Surfacing a urmat însă o perioadă de pauză destul de lungă, în care Sarah McLachlan s-a concentrat mai mult pe viața personală, s-a căsătorit, a născut primul copil, așa că revenirea a fost foarte așteptată. După șase ani de pauză, a apărut în sfârșit cel de-al cincilea său album, Afterglow (2003), compus în bună măsură în timpul când a fost gravidă, și folosind pianul ca instrument de bază (în locul chitării de dinainte). Produsul final nu este însă unul foarte diferit de cele anterioare, ba chiar dimpotrivă, unul dintre amănuntele cele mai criticate fiind asemănarea prea mare cu Surfacing. La asta s-ar putea să fi avut o contribuție și producătorul Pierre Marchand, care a ajutat-o pe Sarah pe majoritatea albumelor.

Nu știu însă de ce această asemănare ar fi o surpriză. Atunci când un anumit album are succes, este normal să-ți dorești ca acesta să se repete; dacă ți-ai făcut un număr fidel de fani, cărora le place un anumit stil muzical, e firesc să încerci să-i ții aproape de tine.

Așadar, dacă toate celelalte albume au reflectat o anumită evoluție a artistei, de la tinerețe spre maturitate, Afterglow nu aduce într-adevăr nimic spectaculos în plus, dar nici în minus, comparativ cu producțiile anterioare. Este aceeași voce suavă, melodioasă și romantică a cântăreței, pe acordurile obișnuite, de aceeași factură. 

Dacă ar fi ceva de criticat la acest album, este dezechilibrul destul de mare dintre primele trei piese și celelalte. Nu degeaba primele trei melodii au fost alese și ca single-uri, ele fiind cele care au ”vândut” și albumul, ca să zicem așa. Fallen, melodia de început, este poate cea mai bine realizată dintre toate, ritmul e bun, vocea atinge perfecțiunea, tematica lirică este una universală (iubirea, eșecul). E ușor de reținut, de fredonat. A doua melodie, World on Fire, este puțin mai ritmată, la fel de bine realizată, are și un videoclip interesant, care reflectă și dorința cântăreței de a ajuta pe cei năpăstuiți de soartă. Cea de-a treia piesă, Stupid, este însă favorita mea. Poate mai puțin comercială decât primele două, linia melodică duce deja spre un rock progresiv. În anumite momente (mai ales cele de la mijloc), am impresia că ascult o piesă mai lentă de la Dream Theater sau Savatage. Contrastul dintre partea lentă și cea mai agresivă (inclusiv vocal) este foarte bine punctat, tranziția este perfectă.

Din păcate, doar la aceste prime trei piese se reduce partea interesantă a albumului. Dintre celelalte, doar Train Wreck și Time mai pot fi evidențiate pozitiv, ca fiind ceva mai ritmate și mai captivante melodic. Restul cântecelor sunt predominant lente și foarte lente, genul acela de balade cam fără cap și fără coadă, care au darul de a adormi ascultătorul. Mai mult, am impresia că ele reprezintă un fel de experimente ale autoarei de a explora unele cărări muzicale și vocale, pe care însă se rătăcește fără a găsi calea spre destinație, deși fără îndoială că se vor găsi fani care vor aprecia și aceste melodii. Tematica lirică religioasă, prezentă și ea pe unele din aceste melodii, nu mi se pare nici ea prea potrivită, pentru o cântăreață recunoscută strict pentru cântecele de dragoste.

Tot din păcate, Afterglow este și cam ultimul album de succes pentru Sarah McLachlan. De atunci, ea a mai scos câteva albume de studio (din care două sunt însă cu cântece de Crăciun), compilații, albume live... cam tot ceea ce poate face un artist care a depășit deja apogeul carierei și trăiește mai mult din amintiri și din fanii făcuți în urmă cu 20-30 de ani.

Jhumpa Lahiri - Interpretul de maladii

Jhumpa Lahiri, Interpretul de maladii, Edit. Nemira, Colecția Babel, București, 2021, 272 pag., traducere din limba engleză și note de Alina Sârbu (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Jhumpa Lahiri, Interpreter of maladies, Houghton Mifflin, Boston - New York, 1999, 198 pag. Povestirile au fost inițial publicate în diverse reviste în a doua jumătate a anilor 1990, înainte de a fi integrate în acest volum.

Povestirile incluse în volum sunt următoarele:

1. O situație temporară
2. Pe când venea domnul Pirzada la cină
3. Interpretul de maladii
4. Un adevărat durwan
5. Sexy
6. La doamna Sen
7. Această casă binecuvântată
8. Tratamentul lui Bibi Haldar
9. Cel de-al treilea și ultimul continent

Pentru acest volum de povestiri, autoarea a primit Premiul Pulitzer pentru Ficțiune (2000) și Premiul PEN / Hemingway (2000).

Goodreads: 4,16/5; Amazon: 4,6/5; Barnes & Noble: 4,1/5.

Nu sunt vreun fan al povestirilor sau al prozei scurte. În copilărie, am citit desigur povestiri, însă era vorba mai ales de cele impuse de programa școlară. În adolescență, din proprie inițiativă de data aceasta, am citit cărți SF de Isaac Asimov, inclusiv povestiri ale sale. Ca adult, am citit foarte rar povestiri (cele ale lui Borges, de exemplu). Citind volumul de debut al Jhumpei Lahiri, Interpretul de maladii, am fost de la început frapat de unele asemănări cu povestirile lui Asimov. Da, pare perfect ilogică o astfel de comparație - povestirile SF ale lui Asimov au de obicei o grămadă de acțiune, se petrec de cele mai multe ori în viitor, și conțin o doză sănătoasă de umor. Nimic din toate acestea nu se regăsește la Jhumpa Lahiri. Și totuși, există două aspecte asemănătoare. Primul este stilul, felul în care sunt construite frazele, maniera în care povestea este spusă prin intermediul sau din perspectiva unuia dintre personaje. Al doilea este locația celor doi autori, care se răsfrânge, mai mult sau mai puțin, și în opera lor literară: orașul Boston, Massachusetts, Statele Unite ale Americii. Majoritatea povestirilor din Interpretul de maladii au ca loc de desfășurare acest oraș, Boston, sau vecinătatea sa; mai mult, ambii autori au fost (și sunt) foarte mult legați de universitățile și de campusurile universitare aferente din Boston. Multe dintre personajele masculine din povestirile Jhumpei Lahiri sunt cadre didactice universitare în Boston. Forțând un pic și mai mult comparația, ambii autori (Lahiri și Asimov) sunt emigranți în Statele Unite ale Americii, fiind născuți în altă parte, și find aduși de mici copii pe acest tărâm al făgăduinței. 

Atât doar că la Asimov, experiența sa personală ca imigrant (sau a părinților săi) nu se reflectă în opera sa literară, în vreme ce imigrația și (ne)adaptarea sunt teme centrale în povestirile Jhumpei Lahiri. Putem vorbi chiar de o operă etnocentristă - aproape toate personajele principale ale povestirilor sunt din India sau cu origini în India, și cu precădere din regiunea de limbă bengaleză (inclusiv din actualul Bangladesh). Singura excepție este Miranda, personajul principal din Sexy. În șase din nouă povestiri este vorba despre indieni din / în America, acțiunea desfășurându-se în Statele Unite ale Americii (în particular la Boston); în trei povestiri, acțiunea se petrece în India, dar într-una din aceste povestiri, chiar cea care dă titlul colecției, Interpretul de maladii, personajele principale (familia Das) sunt tot indieni din America, veniți în India să viziteze țara părinților. Am folosit cuvântul ”acțiune”, deși nu este prea multă acțiune în povestirile Jhumpei Lahiri. Și nici prea mult umor, cum am subliniat mai sus. Dimpotrivă, unele povestiri sunt destul de triste, deprimante. Autoarea transpune în proză trăirile, sentimentele și mai ales angoasele unor persoane ajunse în momente critice ale vieții, văzute fie din perspectivă proprie, fie (mai ales) din perspectiva altora. 

Este interesant cum autoarea se transpune în pielea unor personaje diferite, bărbați de cele mai multe ori (Shukumar în O situație temporară, domnul Kapasi în Interpretul de maladii, Sanjeev în Această casă binecuvântată, și personajul principal, fără nume, din Cel de-al treilea și ultimul continent), copii (Lilia în Pe când venea domnul Pirzada la cină, Eliot în La doamna Sen) și chiar un personaj colectiv feminin (”noi, femeile”, în Tratamentul lui Bibi Haldar). Cred că nu e ușor, ca femeie, să scrii din perspectiva unui bărbat (sau invers). Nu de fiecare dată însă naratorul este aceeași persoană cu cea care se află într-un moment dificil: de exemplu, domnul Pirzada este văzut prin ochii Liliei, doamna Sen prin ochii lui Eliot, problemele familiei Das sunt evidențiate de domnul Kapasi (care are și el însă o problemă, sau mai multe), Bibi Haldar e văzută prin ochii comunității.

De cele mai multe ori, este vorba de probleme de cuplu. Căsătoria este o temă centrală în povestirile Jhumpei Lahiri. Aproape toate cuplurile din aceste povestiri au o relație disfuncțională. Nu nefuncțională, ci disfuncțională, adică relația funcționează, dar prost, chiar foarte prost. Fiind mai puțin cunoscător al realităților indiene, înțeleg din aceste povestiri că, la indieni, majoritatea căsătoriilor se fac prin aranjament (între părinți, de exemplu), și nicidecum din dragoste, mirele și mireasa acceptând aparent cu stoicism soarta / partenerul / partenera ce le-a fost hărăzită. Probabil că asta este și cauza disfuncționalității acestor cupluri, sau cel puțin așa ni se dă de înțeles. Autoarea folosește și această tehnică a contrastului, între fericirea absolută a nunții (văzută de multe femei - și din aceste povestiri - ca și obiectivul cel mai important al vieții) și nefericirea aproape la fel de absolută a vieții de cuplu, dublată și de neadaptarea la viața pe alte tărâmuri, de cele mai multe ori în America. Dacă bărbații sunt de multe ori profesori universitari, oameni bine situați financiar și perfect adaptați, femeile suferă din greu și resimt din plin impactul vieții domestice pe un alt continent, departe de India și de viața cu care erau obișnuite acolo. Jhumpa Lahiri analizează critic acest gen de comportament; dacă povestirile ar fi fost scrise de un bărbat, cu siguranță ar fi fost din start acuzat de misoginism, ba chiar am unele dubii că ar fi fost publicate, având în vedere impresia negativă pe care o lasă cele mai multe dintre personajele feminine. Nici bărbații nu sunt de altfel scutiți de critici. Poate singura povestire în care toate personajele indiene sunt pozitive este Pe când venea domnul Pirzada la cină, când critica este îndreptată asupra unor evenimente externe (războiul din Pakistan / Bangladesh) și asupra sistemului educațional american (personalizat de doamna învățătoare Kenyon). Oricum, nu toate personajele se pot supune unei judecăți critice atât de simple, lumea Jhumpei Lahiri nu este una decorată în alb și negru, ci apar multe nuanțe de gri.

Sunt și câteva povestiri mai ciudate. Ultima, Cel de-al treilea și ultimul continent, este mai degrabă o autobiografie și este scrisă în acest mod. În Un adevărat durwan, personajul principal este o bătrână femeie de serviciu, Boori Ma, refugiată din Bangladesh în Calcutta (India) și care suferă la fel de mult ca și imigranții indieni în America, doar că la altă scară, iar societatea indiană se dovedește a fi la fel de aspră și de răuvoitoare cu refugiații. Cealaltă povestire strict indiană, Tratamentul lui Bibi Haldar, este la fel de ciudată și neobișnuită, mergând chiar spre SF: o maladie necunoscută - iată un pretext literar demn chiar și de Asimov, dar cu o rezolvare cât se poate de lumească.

Câteva cuvinte și despre imigranții indieni. Lăsând-o la o parte pe Boori Ma, toți imigranții din povestirile Jhumpei Lahiri sunt de fapt din pătura superioară a societății. Nu este vorba aici despre oameni săraci, necăjiți, care au emigrat fiindcă le-a ajuns cuțitul la os, și luptă să supraviețuiască. Dimpotrivă, bărbații sunt oameni cu studii superioare, foarte bine pregătiți profesional, care au ajuns în America deoarece sunt capabili să predea la cele mai faimoase universități americane. Doar unele dintre femei sunt în situația de a fi emigrat strict datorită statutului lor marital și dau impresia că au fost pur și simplu duse cu forța pe un alt continent, sau efectiv într-o altă lume decât cea cu care erau obișnuite (doamna Sen este emblematică în acest sens).

Dincolo de toate acestea, Interpretul de maladii este o excelentă introducere în cultura indiană, în general, și cea bengaleză, în particular. Autoarea nu se dă în lături de la a expune pe larg și în detaliu numeroase obiceiuri indiene, feluri de mâncare, tipuri de îmbrăcăminte, scene tipice de viață, mostre de gândire și rațiune (diferite de ale noastre) în anumite situații delicate. Toate aceste elemente exotice se adaugă unei imaginații creatoare de bună calitate. Cu toate acestea, am simțit cumva că aceste povestiri nu au fost scrise neapărat pentru a fi integrate, împreună, într-un volum. Ele au fost scrise pe parcursul mai multor ani, probabil în anii 1990 (încă oamenii comunicau prin scrisori, nu existau telefoane mobile și nici internet), și au fost publicate individual în diverse reviste, și abia ulterior grupate în acest volum. Chiar și autoarea s-a plâns că i-a fost foarte greu să le publice, și eu pot să înțeleg de ce: ele sunt puternic impregnate de cultura indiană, și se adresează cu precădere unui public indian, care poate să înțeleagă mai bine mesajul scriitoarei, poate să se identifice mai bine cu personajele. Noi, ceilalți, nu putem privi decât din exterior o lume atât de diferită de a noastră.