Jhumpa Lahiri - Interpretul de maladii

Jhumpa Lahiri, Interpretul de maladii, Edit. Nemira, Colecția Babel, București, 2021, 272 pag., traducere din limba engleză și note de Alina Sârbu (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Jhumpa Lahiri, Interpreter of maladies, Houghton Mifflin, Boston - New York, 1999, 198 pag. Povestirile au fost inițial publicate în diverse reviste în a doua jumătate a anilor 1990, înainte de a fi integrate în acest volum.

Povestirile incluse în volum sunt următoarele:

1. O situație temporară
2. Pe când venea domnul Pirzada la cină
3. Interpretul de maladii
4. Un adevărat durwan
5. Sexy
6. La doamna Sen
7. Această casă binecuvântată
8. Tratamentul lui Bibi Haldar
9. Cel de-al treilea și ultimul continent

Pentru acest volum de povestiri, autoarea a primit Premiul Pulitzer pentru Ficțiune (2000) și Premiul PEN / Hemingway (2000).

Goodreads: 4,16/5; Amazon: 4,6/5; Barnes & Noble: 4,1/5.

Nu sunt vreun fan al povestirilor sau al prozei scurte. În copilărie, am citit desigur povestiri, însă era vorba mai ales de cele impuse de programa școlară. În adolescență, din proprie inițiativă de data aceasta, am citit cărți SF de Isaac Asimov, inclusiv povestiri ale sale. Ca adult, am citit foarte rar povestiri (cele ale lui Borges, de exemplu). Citind volumul de debut al Jhumpei Lahiri, Interpretul de maladii, am fost de la început frapat de unele asemănări cu povestirile lui Asimov. Da, pare perfect ilogică o astfel de comparație - povestirile SF ale lui Asimov au de obicei o grămadă de acțiune, se petrec de cele mai multe ori în viitor, și conțin o doză sănătoasă de umor. Nimic din toate acestea nu se regăsește la Jhumpa Lahiri. Și totuși, există două aspecte asemănătoare. Primul este stilul, felul în care sunt construite frazele, maniera în care povestea este spusă prin intermediul sau din perspectiva unuia dintre personaje. Al doilea este locația celor doi autori, care se răsfrânge, mai mult sau mai puțin, și în opera lor literară: orașul Boston, Massachusetts, Statele Unite ale Americii. Majoritatea povestirilor din Interpretul de maladii au ca loc de desfășurare acest oraș, Boston, sau vecinătatea sa; mai mult, ambii autori au fost (și sunt) foarte mult legați de universitățile și de campusurile universitare aferente din Boston. Multe dintre personajele masculine din povestirile Jhumpei Lahiri sunt cadre didactice universitare în Boston. Forțând un pic și mai mult comparația, ambii autori (Lahiri și Asimov) sunt emigranți în Statele Unite ale Americii, fiind născuți în altă parte, și find aduși de mici copii pe acest tărâm al făgăduinței. 

Atât doar că la Asimov, experiența sa personală ca imigrant (sau a părinților săi) nu se reflectă în opera sa literară, în vreme ce imigrația și (ne)adaptarea sunt teme centrale în povestirile Jhumpei Lahiri. Putem vorbi chiar de o operă etnocentristă - aproape toate personajele principale ale povestirilor sunt din India sau cu origini în India, și cu precădere din regiunea de limbă bengaleză (inclusiv din actualul Bangladesh). Singura excepție este Miranda, personajul principal din Sexy. În șase din nouă povestiri este vorba despre indieni din / în America, acțiunea desfășurându-se în Statele Unite ale Americii (în particular la Boston); în trei povestiri, acțiunea se petrece în India, dar într-una din aceste povestiri, chiar cea care dă titlul colecției, Interpretul de maladii, personajele principale (familia Das) sunt tot indieni din America, veniți în India să viziteze țara părinților. Am folosit cuvântul ”acțiune”, deși nu este prea multă acțiune în povestirile Jhumpei Lahiri. Și nici prea mult umor, cum am subliniat mai sus. Dimpotrivă, unele povestiri sunt destul de triste, deprimante. Autoarea transpune în proză trăirile, sentimentele și mai ales angoasele unor persoane ajunse în momente critice ale vieții, văzute fie din perspectivă proprie, fie (mai ales) din perspectiva altora. 

Este interesant cum autoarea se transpune în pielea unor personaje diferite, bărbați de cele mai multe ori (Shukumar în O situație temporară, domnul Kapasi în Interpretul de maladii, Sanjeev în Această casă binecuvântată, și personajul principal, fără nume, din Cel de-al treilea și ultimul continent), copii (Lilia în Pe când venea domnul Pirzada la cină, Eliot în La doamna Sen) și chiar un personaj colectiv feminin (”noi, femeile”, în Tratamentul lui Bibi Haldar). Cred că nu e ușor, ca femeie, să scrii din perspectiva unui bărbat (sau invers). Nu de fiecare dată însă naratorul este aceeași persoană cu cea care se află într-un moment dificil: de exemplu, domnul Pirzada este văzut prin ochii Liliei, doamna Sen prin ochii lui Eliot, problemele familiei Das sunt evidențiate de domnul Kapasi (care are și el însă o problemă, sau mai multe), Bibi Haldar e văzută prin ochii comunității.

De cele mai multe ori, este vorba de probleme de cuplu. Căsătoria este o temă centrală în povestirile Jhumpei Lahiri. Aproape toate cuplurile din aceste povestiri au o relație disfuncțională. Nu nefuncțională, ci disfuncțională, adică relația funcționează, dar prost, chiar foarte prost. Fiind mai puțin cunoscător al realităților indiene, înțeleg din aceste povestiri că, la indieni, majoritatea căsătoriilor se fac prin aranjament (între părinți, de exemplu), și nicidecum din dragoste, mirele și mireasa acceptând aparent cu stoicism soarta / partenerul / partenera ce le-a fost hărăzită. Probabil că asta este și cauza disfuncționalității acestor cupluri, sau cel puțin așa ni se dă de înțeles. Autoarea folosește și această tehnică a contrastului, între fericirea absolută a nunții (văzută de multe femei - și din aceste povestiri - ca și obiectivul cel mai important al vieții) și nefericirea aproape la fel de absolută a vieții de cuplu, dublată și de neadaptarea la viața pe alte tărâmuri, de cele mai multe ori în America. Dacă bărbații sunt de multe ori profesori universitari, oameni bine situați financiar și perfect adaptați, femeile suferă din greu și resimt din plin impactul vieții domestice pe un alt continent, departe de India și de viața cu care erau obișnuite acolo. Jhumpa Lahiri analizează critic acest gen de comportament; dacă povestirile ar fi fost scrise de un bărbat, cu siguranță ar fi fost din start acuzat de misoginism, ba chiar am unele dubii că ar fi fost publicate, având în vedere impresia negativă pe care o lasă cele mai multe dintre personajele feminine. Nici bărbații nu sunt de altfel scutiți de critici. Poate singura povestire în care toate personajele indiene sunt pozitive este Pe când venea domnul Pirzada la cină, când critica este îndreptată asupra unor evenimente externe (războiul din Pakistan / Bangladesh) și asupra sistemului educațional american (personalizat de doamna învățătoare Kenyon). Oricum, nu toate personajele se pot supune unei judecăți critice atât de simple, lumea Jhumpei Lahiri nu este una decorată în alb și negru, ci apar multe nuanțe de gri.

Sunt și câteva povestiri mai ciudate. Ultima, Cel de-al treilea și ultimul continent, este mai degrabă o autobiografie și este scrisă în acest mod. În Un adevărat durwan, personajul principal este o bătrână femeie de serviciu, Boori Ma, refugiată din Bangladesh în Calcutta (India) și care suferă la fel de mult ca și imigranții indieni în America, doar că la altă scară, iar societatea indiană se dovedește a fi la fel de aspră și de răuvoitoare cu refugiații. Cealaltă povestire strict indiană, Tratamentul lui Bibi Haldar, este la fel de ciudată și neobișnuită, mergând chiar spre SF: o maladie necunoscută - iată un pretext literar demn chiar și de Asimov, dar cu o rezolvare cât se poate de lumească.

Câteva cuvinte și despre imigranții indieni. Lăsând-o la o parte pe Boori Ma, toți imigranții din povestirile Jhumpei Lahiri sunt de fapt din pătura superioară a societății. Nu este vorba aici despre oameni săraci, necăjiți, care au emigrat fiindcă le-a ajuns cuțitul la os, și luptă să supraviețuiască. Dimpotrivă, bărbații sunt oameni cu studii superioare, foarte bine pregătiți profesional, care au ajuns în America deoarece sunt capabili să predea la cele mai faimoase universități americane. Doar unele dintre femei sunt în situația de a fi emigrat strict datorită statutului lor marital și dau impresia că au fost pur și simplu duse cu forța pe un alt continent, sau efectiv într-o altă lume decât cea cu care erau obișnuite (doamna Sen este emblematică în acest sens).

Dincolo de toate acestea, Interpretul de maladii este o excelentă introducere în cultura indiană, în general, și cea bengaleză, în particular. Autoarea nu se dă în lături de la a expune pe larg și în detaliu numeroase obiceiuri indiene, feluri de mâncare, tipuri de îmbrăcăminte, scene tipice de viață, mostre de gândire și rațiune (diferite de ale noastre) în anumite situații delicate. Toate aceste elemente exotice se adaugă unei imaginații creatoare de bună calitate. Cu toate acestea, am simțit cumva că aceste povestiri nu au fost scrise neapărat pentru a fi integrate, împreună, într-un volum. Ele au fost scrise pe parcursul mai multor ani, probabil în anii 1990 (încă oamenii comunicau prin scrisori, nu existau telefoane mobile și nici internet), și au fost publicate individual în diverse reviste, și abia ulterior grupate în acest volum. Chiar și autoarea s-a plâns că i-a fost foarte greu să le publice, și eu pot să înțeleg de ce: ele sunt puternic impregnate de cultura indiană, și se adresează cu precădere unui public indian, care poate să înțeleagă mai bine mesajul scriitoarei, poate să se identifice mai bine cu personajele. Noi, ceilalți, nu putem privi decât din exterior o lume atât de diferită de a noastră.