Arundhati Roy - Dumnezeul lucrurilor mărunte

Arundhati Roy, Dumnezeul lucrurilor mărunte, Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2022, 328 pag, traducere din engleză de Luana Stoica, note de Luana Stoica și Adelina Patrichi (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Arundhati Roy, The God of Small Things, Random House, New York, 1997, 321 pag.

Autoarea a primit Premiul Booker (1997) pentru acest roman.

Goodreads: 3,96/5; Amazon: 4,3/5; Barnes&Noble: 4,2/5.

Experiența mea cu literatura de sorginte indiană este foarte limitată; acum mai puțin de trei ani am citit Interpretul de maladii de Jhumpa Lahiri, care era însă o colecție de povestiri, iar relativ recent am văzut filmul Maica Tereza, a cărui acțiune se petrece predominant în India (da, știu, nu e carte). În rest, am mai văzut filme indiene în perioada comunistă, când nu era ce altceva să vezi, după care m-am ferit de ele, și sar cu grație peste canalele TV de genul Bollywood TV. Deci, pe scurt, nu sunt vreun fan al culturii și civilizației indiene. 

Cu toate acestea, m-am hotărât să acord o șansă romanului Dumnezeul lucrurilor mărunte de autoarea indiană Arundhati Roy - precizez, autoarea, fiindcă așa, după nume, eu n-am ghicit și probabil nici alții n-ar putea să ghicească dacă e vorba despre un autor sau o autoare.

S-a dovedit a fi una dintre cele mai dificile lecturi din viața mea. Consider chiar și faptul că am terminat cartea ca fiind o reușită personală, deoarece am fost pe punctul să o abandonez de câteva ori, din mai multe motive. În primul rând, cartea este sumbră, tragică, violentă, groaznică. E foarte greu de citit fără a fi afectat de evenimentele relatate cu cruzime de autoare. Se pare că, în prezent, orice autor face tot posibilul să-și șocheze audiența, și dacă se poate, în moduri noi și neașteptate. Din acest punct de vedere, Arundhati Roy și-a făcut treaba: m-a șocat. Nu tocmai în mod plăcut, dar ce mai contează? Aș zice că moartea unui copil, molestarea (sexuală) a unui alt copil, incestul, dragostea interzisă, sau violența familială nu sunt tocmai lucruri despre care îmi face plăcere să citesc - deși cartea este mai mult despre consecințele unor astfel de evenimente, și nu atât despre evenimentele în sine.

În al doilea rând, cronologia este intenționat dată peste cap. Să nu vă imaginați că nu am habar ce e ăla un flashback, dar aici tehnica asta este dusă la extrem, până la punctul în care cititorul (adică eu) nu mai înțelege când se petrece acțiunea relatată. Autoarea sare de la un moment la altul în câteva rânduri, și apoi iar se întoarce la momentul inițial, și din nou ne trezim în trecut, revenim în prezent, și apoi în viitor, prin aluzii la ce a fost și, respectiv, ce se va întâmpla. Din punctul ăsta de vedere, cititorul are nevoie de concentrare maximă chiar și numai ca să înțeleagă de fapt șirul real al evenimentelor. Altfel, te trezești că n-ai înțeles nimic. Acțiunile (că-s două) se petrec în 1969, când personajele principale, doi frați gemeni, sunt copii, și în 1993, când cei doi frați gemeni, Rahel și Estha, se reîntâlnesc după o lungă pauză. Cu toate acestea, autoarea face referire și la momente mai îndepărtate în timp, care nu au legătură directă cu personajele principale, ci cu alți membri ai familiei acestora sau ale altora, mergând chiar până în secolul al 19-lea. De asemenea, se oferă numeroase detalii cu privire la contextul politic, religios și cultural din statul indian Kerala, foarte importante pentru a putea înțelege povestea. Tot acest du-te-vino cronologic este derutant pentru cititor; am rămas cu impresia că ar trebui să recitesc cartea de la început ca să pot să pun cu adevărat cap la cap piesele acestui monstruos puzzle pe care ni-l expune autoarea. Pe de o parte, este necesar să citești cât mai mult dintr-odată ca să înțelegi mai bine narațiunea și să nu uiți elemente, personaje și episoade care se vor dovedi esențiale mai încolo; pe de altă parte, acesta nu este genul acela de carte pe care să n-o mai lași din mână, ba dimpotrivă: lectura e foarte obositoare.

Și astfel ajungem la al treilea rând: stilul, felul în care este scrisă cartea, este unul foarte greoi. Probabil excepțional din punct de vedere literar: chiar cred că acesta este motivul pentru care autoarea a primit Premiul Booker. Romanul este încleiat de la un capăt la celălalt în figuri de stil, și îți trebuie o eternitate să o deslușești pe fiecare în parte. Cred că se pot face analize literare de zeci de pagini pentru fiecare fragment din această carte. Cum spuneam, un material excepțional din perspectiva criticii literare. Pentru cititor, în schimb, este un efort suplimentar (și uneori lipsit de rezultat) să-și dea seama ce anume dorește să zică autoarea. Nu mai vorbesc de faptul că cititorul obișnuit (adică eu) nici nu cunoaște contextul indian în care se desfășoară acțiunea, deci este probabil ca numeroase referințe culturale să-i scape cu totul. Nici acum nu știu ce e aia Dragoste în Tokyo și la ce se referă, deși apare de câteva zeci de ori. Până la finalul cărții sunt șanse ceva mai mari să înțelegi câteva din chestiile alea pe care credeai că nu le înțelegi la început, dar totodată se poate ca multe din mesajele subliminale transmise de autoare să fi trecut complet pe lângă tine, fără ca să-ți dai seama. Problema este următoarea: după ce stai o oră ca să citești o pagină, ori te lași de citit, ori treci mult mai repede peste următoarele pagini, în speranța că, de fapt, cartea nu este atât de criptică sau că esențialul nu e în paginile alea.

Pentru ca lucrurile să fie și mai complicate, povestea este de multe ori relatată prin intermediul copiilor, utilizând limbajul acestora. Autoarea reușește foarte bine să redea felul în care gândește un copil de șapte ani. Teoretic, ar trebui să fie simplu pentru un adult să înțeleagă. Ei bine, nu este. În plus, tragedia care se desfășoară în fața și/sau cu aportul copiilor capătă dimensiuni nebănuite, deoarece copiii, în naivitatea lor, dar și din instinct de conservare și de auto-apărare, preferă să interpreteze diferit anumite evenimente, chiar să le răstălmăcească cu totul, pentru a le potrivi în universul lor, al copilăriei. Astfel de interpretări (eronate sau copilărești) pot însă duce la alte tragedii, și asistăm la un ciclu nesfârșit al tragediei, care pare să se hrănească singură din evenimentele care curg într-o spirală a nefericirii.

Din milă pentru cititori, autoarea începe cartea cu sfârșitul. Este ca și în Cronica unei morți anunțate a lui Gabriel García Márquez: știi de la bun început cine moare, când și de ce. Toată cartea nu face altceva decât să explice (într-un mod extrem de complicat) cum s-a ajuns la tragedia descrisă în primul capitol. Dragostea intensă dintre Ammu și Velutha este singurul element pozitiv din acest roman, dar care la rândul său are consecințe tragice pentru toți cei implicați. În India, după cum ne arată autoarea, contează cine pe cine iubește, dacă ai voie să iubești, cum și cât de mult poți să iubești. Nu e vorba doar despre iubirea romantică dintre parteneri, ci și despre iubirea părintească: cei doi copii, Rahel și Estha, sunt speriați că mama lor, Ammu, îi va iubi mai puțin dacă fac greșeli, sau că Sophie Mol este și va fi iubită mai mult decât ei. Romanul critică sistemul indian de caste, care pare astfel vinovat pentru felul greșit în care acționează anumite personaje, pentru prejudecățile pe care le au.

Credeam că romanul va fi unul ”rotund”, adică se va sfârși cu ceea ce s-a descris în primul capitol. Am avut totuși o mică surpriză la final, deoarece narațiunea depășește momentul inițial și continuă, merge mai departe. Oricum, începutul cărții relatează doar sfârșitul poveștii din 1969; era de așteptat ca povestea din 1993 să se desfășoare în continuare, pe căi nebănuite și pe care n-am de gând să le dezvălui. Nici nu știu dacă finalul este sau nu unul fericit, pentru că nu cred că poate fi interpretat în această cheie, a fericirii.

Arundhati Roy a devenit celebră peste noapte cu acest roman, care a rămas pentru multă vreme singura ei realizare literară. I-a luat 20 de ani să scrie următoarea carte, Ministerul fericirii supreme, apărută în 2017 în original și tradusă de asemenea în limba română, fiind publicată la aceeași editură, Humanitas Fiction, în 2019.

Fergie - The Dutchess (2006)

Fergie - The Dutchess, A&M Records / will.i.am Music Group, 2006.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia, iar în paranteză compozitorii și, după linia oblică, producătorul sau producătorii:

01. Fergalicious 4:52 (William Adams, Stacy Ferguson, Dania Maria Birks, Juana Michelle Burns, Juanita A. Lee, Kim Nazel, Fatima Shaheed, Derrick Rahming / will.i.am)
02. Clumsy 4:00 (William Adams, Stacy Ferguson, Bobby Troup / will.i.am)
03. All That I Got (The Make Up Song) (featuring will.i.am) 4:05 (William Adams, Stacy Ferguson, Keith Harris, Lionel Richie, Ronald LaPread Sr. / Keith Harris, will.i.am, Ron Fair)
04. London Bridge 4:01 (Stacy Ferguson, Jamal Jones, Sean Garrett, Mike Hartnett / Polow da Don)
05. Pedestal 3:22 (Stacy Ferguson, Printz Board / Printz Board)
06. Voodoo Doll 4:23 (Stacy Ferguson, William Adams / will.i.am)
07. Glamorous (featuring Ludacris) 4:08 (Stacy Ferguson, Jamal Jones, William Adams, Elvis Williams, Christopher Bridges / Polow da Don)
08. Here I Come (featuring will.i.am) 3:21 (William Adams, Stacy Ferguson, William Robinson Jr. / will.i.am)
09. Velvet 4:53 (Stacy Ferguson, George Pajon Jr., Michael Fratantuno / will.i.am, George Pajon Jr.)
10. Big Girls Don't Cry 4:28 (Stacy Ferguson, Toby Gad / will.i.am, Ron Fair)
11. Mary Jane Shoes (featuring Rita Marley and I-Three) 3:55 (Stacy Ferguson, Vincent Ford, William Adams / will.i.am)
12. Losing My Ground 4:08 (Stacy Ferguson, Stefanie Ridel, Renee Sandstrom, Rob Boldt / Rob Boldt, Ron Fair)
13. Finally (featuring John Legend) 4:52 (John Stephens, Stacy Ferguson, Stefanie Ridel / John Legend, Ron Fair, Stefanie Ridel)

Producătorul executiv al abumului este will.i.am.

AllMusic: 2/5; Rate Your Music: 2,70/5; Metacritic: 58%.

O mulțime de blonde au fost lansate pe scena americană, începând poate chiar cu Marilyn Monroe, și continuând cu Madonna, cele mai reprezentative artiste și sex-simboluri din secolul trecut. Lăsând la o parte faptul că Madonna este încă activă, de prin anii 2000 încoace (ba poate chiar de mai demult), o grămadă de fete talentate și (bineînțeles) blonde și sexy, au încercat să devină o nouă senzație în America și, totodată, în lume; multe dintre ele au și reușit. Cred că putem enumera cu ușurință câteva: Britney Spears, Gwen Stefani, Paris Hilton, Christina Aguilera, Lady Gaga, Taylor Swift, Miley Cyrus. Pe lista asta s-ar mai putea adăuga și alte artiste, între care și Fergie.

Stacy Ferguson (adică, mai pe scurt, Fergie) a fost o starletă încă de mic copil; de la vârsta de 9 ani a făcut parte din show-ul de televiziune Kids Incorporated, din 1984 până în 1989, fiind cea care a ”rezistat” cel mai mult pe platourile de televiziune dintre toți copiii invitați (șase sezoane). Din 1990 a fondat grupul NRG, alături de fosta colegă de show Renee Sandstrom și de prietena lor, Stefanie Ridel. Din 1992, grupul și-a schimbat numele în Wild Orchid, iar primul lor album, cu același titlu, Wild Orchid, a apărut abia în 1997, având un succes moderat. După încă un album mai puțin reușit, Oxygen (1998), și eșecul lansării albumului Fire (2001), era destul de clar că trupa de fete nu avea impactul scontat pe piața muzicală americană. Fergie a părăsit Wild Orchid în 2001 și s-a alăturat în anul următor trupei Black Eyed Peas, cu care a cunoscut gloria. Albumele Elephunk (2003) și Monkey Business (2005) ale celor de la Black Eyed Peas, cu Fergie în postura de solist vocal, au avut un succes comercial important pe piața americană și cea mondială. Cântece precum My Humps au transformat-o pe Fergie într-o vedetă și un sex-simbol pe piața internațională. Era imposibil ca o astfel de imagine să nu fie imediat valorificată, și astfel s-a născut ideea unui album solo, și anume The Dutchess (2006).

Melodiile de pe The Dutchess au fost compuse și produse, în bună parte, în 2005, în perioada de promovare a albumului Monkey Business a celor de la Black Eyed Peas, iar Fergie a colaborat strâns cu membrii trupei, în special cu William Adams (mai cunoscut cu numele de scenă will.i.am), pentru albumul ei solo. Ea apare ca și compozitor principal sau secundar pe toate melodiile, dar will.i.am a avut la rândul lui o contribuție decisivă la album, în special din postura de producător executiv. În plus, Fergie a adăugat și unele melodii compuse mai demult, inclusiv din perioada Wild Orchid, precum Losing My Ground, unde pe lista compozitorilor apar toate cele trei fete de la Wild Orchid. De asemenea, producătorul de la Wild Orchid, Ron Fair, a fost la rândul său implicat în realizarea a patru melodii de pe acest album solo.

Albumul a avut un succes răsunător, iar trei dintre single-uri, London Bridge, Big Girls Don't Cry și Glamorous au ajuns pe locul 1 în topul Billboard, în vreme ce Fergalicious a ajuns pe locul 2 iar Clumsy pe locul 5. Al șaselea single, Finally, nu a ajuns în topuri și nu a beneficiat de un videoclip.

Stilistic, albumul este unul destul de divers. Cu toate acestea, cântecele cele mai cunoscute, și majoritatea celor care au fost și lansate ca single-uri, sunt dansabile și provocatoare, consolidând imaginea lui Fergie ca și sex-simbol. Vocea senzuală, versurile lascive și (pentru cine se uită și la videoclipuri) dansurile provocatoare sunt toate încărcate de tensiune erotică, care domină atmosfera de la început și până la sfârșit, cu mici suișuri și coborâșuri. Fergie își dezlănțuie sexualitatea pe toate căile posibile, adresându-se unei generații care avea așteptări în această direcție, fără a face însă rabat de la calitatea actului artistic și muzical.

Chiar prima piesă de pe album, Fergalicious, este definitorie în acest sens. Practic este o melodie preluată parțial de la fetele de la J.J. Fad (Supersonic) din anii 80 și transformată într-o piesă de rezistență a albumului, în care Fergie se autodefinește ca fiind ”delicioasă”, titlul melodiei fiind o combinație între Fergie și Delicious. Nici piesa a doua, Clumsy, nu face excepție. De data asta, Fergie joacă la modul sarcastic rolul unei fete care devine ”împiedicată” din cauza emoțiilor atunci când se îndrăgostește. În background sună acorduri ale unui refren dintr-un cântec vechi al lui Little Richard (The Girl Can't Help It). Urmează o piesă mai lentă, All That I Got (The Make Up Song), în care din nou Fergie își schimbă ”caracterul”, interpretând rolul unei fete care ar face orice ca să-și recapete prietenul. Nici această melodie nu e chiar originală, având la bază un cântec al lui Lionel Richie și The Commodores.

Primul single de pe acest album, lansat chiar cu câteva luni înainte de acesta, este London Bridge și, pentru iubitorii muzicii de dans și de club, sunt convins că aceasta este cea mai grozavă melodie de pe album. Are un ritm foarte bun și un refren ușor de reținut, plecând de la un cântecel pentru copii (London Bridge is Falling Down, versiunea în română ar fi Podul de piatră s-a dărâmat), dar care are o cu totul altă semnificație - cu implicații erotice, evident. Este o piesă care nu-ți mai iese din minte, odată ce ai ascultat-o.

Urmează două piese mai puțin interesante, Pedestal, care este adresată criticilor, și Voodoo Doll, pentru a ajunge la a șaptea piesă de pe album, Glamorous, la care a dat o mână de ajutor și Ludacris. Este cumva un alt tip de melodie, mai degrabă sentimentală, melancolică, privind în urmă la ”ce am fost și ce-am ajuns”. Are câteva secvențe foarte reușite, în special spre final. Spre deosebire de alte piese de pe acest album, aici și versurile se potrivesc foarte bine, transformând întreaga melodie într-o confesiune a artistei, adresată fanilor.

Here I Come este poate singura melodie de dans de pe acest album care nu a ajuns să fie un single. Probabil ar fi fost, pe aproape orice alt album, dar aici... n-a mai fost loc. Melodia include și un refren din Get Ready a celor de la The Temptations din anii 60, și secvențe de rap, care i se potrivesc bine lui Fergie.

Dacă până în acest punct, albumul poate fi caracterizat ca fiind unul pop și de dans, de aici lucrurile se diversifică. Velvet este o piesă lentă, urmată apoi de neașteptata baladă Big Girls Don't Cry, poate cea mai cunoscută și apreciată melodie de pe întreg albumul. Mie nici nu mi-a venit să cred că Fergie este cea care interpretează această piesă, care este deja mai mult spre rock decât spre pop. Chitara acompaniază cu succes vocea extraordinară a artistei, care aici își dovedește din plin calitățile vocale. Probabil melodia s-a dorit a fi un experiment, dar care, uluitor, a reușit.

Tot la capitolul ”experimente” s-ar putea încadra și următoarea piesă, Mary Jane Shoes. Aceasta începe pe un ritm de reggae, preluat de pe No Woman, No Cry a lui Bob Marley, în vreme ce Rita Marley și I-Three cântă și ele alături de Fergie. Pe la jumătatea melodiei, ritmul se schimbă brusc și se trece la un fel de punk agresiv, pentru a ajunge în final la jazz. Un fel de ciorbă cu de toate, nu la fel de reușită ca și alte melodii.

Penultima piesă este Losing My Ground, care probabil aduce un omagiu trupei Wild Orchid, iar ultima este intitulată cât se poate de logic Finally, o altă baladă lentă, compusă, produsă și interpretată la pian de John Legend, și vocal de către Fergie. Din nou, artista dovedește că are vocea necesară pentru a face saltul în rândul marilor interprete din zilele noastre. Din păcate, și pe acest album, și pe cele ale celor de la Black Eyed Peas, vocea lui Fergie nu pare să fie exploatată la maxim.

Acest album a rămas o realizare aproape singulară în cariera lui Fergie, care a avut nevoie de mai bine de 10 ani ca să scoată un al doilea album solo, Double Dutchess (2017). Între timp, ea a continuat să cânte alături de Black Eyed Peas, dar încetul cu încetul trupa a dispărut din topuri, iar Fergie s-a dedicat și familiei pentru o perioadă, lăsând muzica pe plan secund. În 2013, după o decadă în care a cunoscut gloria artistică, Fergie a născut singurul ei copil. Albumul The Dutchess a reprezentat zenitul carierei muzicale a lui Fergie, după care se poate spune că, progresiv, a intervenit declinul. Albumul Double Dutchess (2017) nu a avut succesul scontat, iar din 2018 ea a părăsit definitiv trupa Black Eyed Peas, astfel că, de câțiva ani buni deja, Fergie este în afara mainstream-ului muzical.

Nous, étudiants! / We, Students! / Noi, studenții! (2022)

Regizor: Rafiki Fariala. Producători: Boris Lojkine, Daniele Incalcaterra, Elvis Sabin Ngaïbino.
Scenariul: Rafiki Fariala.
Cu: Nestor Ngbandi Ngouyou, Aaron Koyasoukpengo, Benjamin Kongbo Sombo, Rafiki Fariala, Abigaelle Benicia Mamadou.
IMDb: 6,4/10; AlloCiné: 2,6/5; Sens Critique: 6,7/10.

Filmul documentar Noi, studenții! are o valoare intrinsecă prin simplul fapt că este realizat în Republica Centrafricană, o țară puțin cunoscută, una dintre cele mai sărace de pe Glob, și unde se realizează un film pe deceniu, în medie. De aceea, tânărul student (la Științe Economice) Rafiki Fariala, regizor și scenarist al acestui film, merită din plin felicitat pentru că a încercat și într-o oarecare măsură a reușit, cu sprijinul multor instituții și organizații, să realizeze un film despre viața sa și a colegilor săi de la Facultatea de Științe Economice a Universității din Bangui.

 

Scenele s-au filmat probabil în intervalul 2019-2021 (deși nu apare nicio mențiune despre COVID), apoi filmul a fost lansat în 2022 pe la diverse festivaluri de film, începând cu cel de la Berlin. A fost prezent și în România, la festivalul de film documentar One World Romania (OWR). În noiembrie 2023 a fost lansat și în cinematografe (în Franța), iar din 2024 este disponibil în mai multe variante, pe DVD sau VOD, variantă în care l-am văzut și eu în cele din urmă, deși aș putea să mă declar nemulțumit: intenționat am preferat o companie care avea interfața în engleză, cu speranța că voi avea parte de subtitrare în engleză; speranță deșartă însă, subtitrarea a fost tot în franceză. Aș spune totuși că, în ciuda nivelului meu mediocru de franceză, subtitrarea m-a salvat, deoarece n-aș fi înțeles mare lucru din ceea ce se discută, o parte din dialoguri (și cântece) fiind și în limba locală, sango.

 

Sincer, filmul e cam plictisitor. Nu se întâmplă mai nimic, sau chiar dacă se întâmplă, evenimentele nu sunt neapărat conectate între ele. Partea documentară e slăbuță. Interesant este însă că regizorul ne prezintă scene de viață, care duc producția mai degrabă spre docudramă, iar cu puțină atenție se pot urmări niște fire narative. Practic, filmul urmărește într-o oarecare măsură viața studențească a patru colegi de facultate, Nestor, Aaron, Benjamin și Rafiki, acesta din urmă fiind însuși regizorul (și cameramanul).

 

Scenele filmate în campusul universitar pot fi incluse la partea documentară. Clădirile universității arată penibil, e multă mizerie, căminele sunt supra-aglomerate și jegoase, amfiteatrele sunt mici și arhipline, profesorii par să fie niște idioți. Cântecele și discuțiile dintre studenți sugerează și alte probleme, chiar și mai mari: corupție instituționalizată, la toate nivelurile, profesori care tratează studentele ca pe niște obiecte sexuale și chiar le șantajează pentru a obține favoruri în acest sens, studenții sunt obligați să muncească în condiții grele ca să se întrețină, mai trebuie și să practice agricultura ca să nu moară de foame. Aș zice că aici regizorul nu și-a făcut bine treaba, pentru că nu în toate cazurile sunt aduse dovezi, despre corupție și sex doar se discută, fetele (studentele) sunt și ele implicate în aceste dialoguri, dar pentru mine chestiunile acestea nu par suficient de credibile, mai ales că lucrez și eu la o universitate, unde, ca și în acest film documentar, atunci când studenții nu reușesc să promoveze examenele, dau la rândul lor vina pe ”sistem”, pe profesori, pe corupție, pe oricine, evident, doar ei nu sunt de vină că nu au învățat suficient!

 

Iar lupta cu ”sistemul” începe chiar de la începutul filmului, deoarece acesta debutează cu un cântec, compus și interpretat chiar de regizorul Rafiki Fariala, în care ”vina” pentru subdezvoltarea întregii Republici Centrafricane revine generației mai vârstnice, care nu dorește să lase locul generației tinere, condamnându-i așadar pe tineri la o viață grea, de luptă asiduă pentru supraviețuire. Avem de a face astfel cu un conflict inter-generațional explicit, care se prelungește pe parcursul întregului film.

 

Pe lângă partea documentară, mai există și partea (s-o numim) artistică. Aici, iarăși nu-mi este clar ce anume a urmărit regizorul. A ieșit ceva, mai mult decât nimic, dar mai puțin decât ar fi trebuit să fie, după părerea mea. Nestor este cumva personajul tragic, pentru că el este singurul dintre cei patru care nu reușește să promoveze examenul de licență. Interesant este faptul că el este cel mai urmărit pe parcursul anilor de studiu, și pare cel mai studios; după licență, ceilalți sărbătoresc, și până la urmă îl cheamă și pe Nestor cu ei, să petreacă împreună. Diverse evenimente din viața lui Nestor ne sunt prezentate, ideea fiind aceea că el a continuat studiile, încercând să le și finalizeze (ceea ce nu mai știm, însă), în ciuda condițiilor precare.

 

Băieții au și niște relații cu unele colege, iar relația lui Aaron cu Abigaelle este un alt fir narativ care pornește de la primele tatonări dintre cei doi până la nașterea și botezul primilor lor copii (gemeni). Ca toți ceilalți, cei doi își joacă propriile roluri în acest film, cu unele momente bizare pe parcurs, între care acuzația de viol pe care o lansează mătușa lui Abigaelle la adresa lui Aaron, cu o plângere chiar la Poliție, cu scopul (probabil) de a-l responsabiliza pe acesta și de a-l obliga să oficializeze relația sa.

 

Filmul nu prea are final, de altfel era și greu să imaginezi un final, atunci când prezinți lucruri atât de diverse, fără a avea un mesaj clar și coerent. Filmul se dorește a fi o critică la adresa societății centrafricane, dar o critică așa, mai ambiguă, mai generală, și foarte puțin concretă. Unele scene sunt bine filmate, altele mai puțin.

 

Sunt și câteva chestiuni discutabile, de fond. Una deja am menționat-o, cea legată de corupție și comportamentul inadecvat al profesorilor, care rezultă doar din discuții, fără probe. Trebuie să credem pe cuvânt. A doua chestiune e cea legată de prezența femeilor în acest film, care este absolut marginală. Mai mult decât atât, aproape toate personajele feminine prezente sunt prietenele (iubitele) personajelor principale și se comportă ca atare. Mai sunt câteva personaje feminine, care par să fie prezentate mai degrabă ca personaje negative: o profesoară, o colegă de servici a unuia dintre băieți care țipă și-l ceartă mereu, mătușa lui Abigaelle, care nu-l suportă pe Aaron și-l acuză de viol, și așa mai departe. Felul în care băieții discută despre fete, deși este fără îndoială sincer, cred că ar ridica niște sprâncene în rândul audienței feminine. Mi se pare că aici regizorul nu a fost suficient de atent și nici conștient de sensibilitățile care există în acest moment pe planetă.

 

A treia chestiune ar fi cea legată de felul în care sunt tratate animalele în partea în care Aaron și Abigaelle merg cu fetițele lor gemene la botez. Scena este cât se poate de veridică, dar greu de ”înghițit”. Căprița și cu cele două găini par să fie maltratate, legate și urcate (vii) pe motocicletă pentru a fi transportate la biserică, pentru a fi oferite drept ofrandă sau ceva similar. Astfel de momente nu pot fi contrafăcute, iar căprița aceea plânge la modul cel mai înduioșător. Cred că iubitorii de animale, în general, vor considera scenele ca fiind de-a dreptul sadice. Nu mai vorbesc de felul foarte periculos în care Aaron conduce motocicleta, cu soția în spatele său, cele două fetițe agățate de ei, și trei animale legate de motocicletă în spate și în față.

 

Fiind vorba de un film care se autodefinește ca fiind ”documentar”, cred că și astfel de scene pot fi considerate acceptabile, presupunând că acestea sunt obiceiurile în Republica Centrafricană, dar regizorul ar fi putut face un efort de a cruța sensibilitățile publicului european, căruia i se adresează cu precădere.

Frédéric Livyns - Entrez... / Intrați...

Frédéric Livyns, Entrez..., Multivers Éditions, 2016 (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Frédéric Livyns, Entrez..., Edilivre-Aparis, Paris, 2010, 176 pag.

Cartea nu a fost tradusă în limba română.

Povestirile incluse în volumul citit de mine sunt următoarele (cu titlul original în limba franceză):

01. Venu des tréfonds
02. Présence
03. La maison d'à côté
04. Ma chérie
05. Les marionnettes
06. La penderie
07. Au bord de l'étang
08. Chère voisine
09. Les bois des ombres
10. Décorations mortelles
11. La fine bouche
12. L'antiquaire
13. La porte du gouffre
14. Éthan et Abigail
15. Adieu
16. Le départ
17. La voix
18. L'Hôtel
19. Terreur nocturne

Goodreads: 3,64/5; Amazon.fr: 4/5; Babelio: 4,22/5.

Entrez... este unul dintre volumele de povestiri horror ale autorului belgian de limbă franceză Frédéric Livyns. Recunosc că n-am auzit niciodată de acest autor până să citesc această carte, iar lectura în sine a fost atât de horror încât sper realmente să nici nu mai aud de el vreodată de acum încolo. M-am chinuit groaznic câteva luni de zile să citesc fiecare din aceste povestiri. Pe de o parte, eu nu sunt amator de horror. În adolescență, pe vremea când citeam SF, am dat peste câteva cărți horror scrise de Stephen King, și nu mi-au plăcut nici alea, dar cel puțin acelea erau bine scrise. Am decis atunci că nu e genul meu literar preferat și punct. Acum am decis să fac o nouă încercare, iar rezultatul a fost unul catastrofal. Cărțile lui Stephen King erau și suficient de lungi ca să poată să introducă cititorul mai bine în lumea cărții, în universul creat de autor. În cartea aceasta, povestirile sunt scurte, unele chiar ridicol de scurte. N-apuci bine să cunoști personajul principal, că acesta și moare în chinuri sau pățește ceva rău. Sunt 19 povestiri, iar după primele deja poți recunoaște un pattern, un model, deja poți anticipa ce se întâmplă. 

În plus, horror-ul ăsta de tip fantastic mie nu mi se pare să fie chiar atât de horror. Este ca și cum ai povesti copiilor niște întâmplări cu bau-bau sau cu Baba Cloanța. Cine te mai crede? Da, autorul creează o anumită atmosferă ”gotică”, claustrofobică, cam toate întâmplările se petrec prin case sau clădiri ciudate, recent cumpărate sau abandonate, și care au o istorie fantastică în spate. Aproape toate întâmplările groaznice se petrec noaptea, pe întuneric. Și practic toate se încheie prost pentru cineva, fie pentru personajul principal (de cele mai multe ori), fie pentru cineva apropiat acestuia. Iar în majoritatea cazurilor, de vină sunt niște creaturi fantastice, niște monștri cu apucături diabolice, care fac rău doar pentru că așa vor, sau pentru niște motive destul de obscure. Pe scurt, povestirile nu sunt suficient de credibile pentru a fi cu adevărat horror. Monștrii ăștia, deși destul de diverși ca și înfățișare, apariție și evoluție, sunt cam ridicoli, și nimeni (poate cu excepția unor copii de grădiniță) nu mai poate fi speriat de ei. Motivele lor malefice nu sunt suficient de bine explicate și nu întotdeauna sunt clare. Este mai mereu implicată ideea de destin, de fatalitate, narațiunea se desfășoară într-un univers în care domnește răul. Iarăși, mi se pare insuficient pentru a speria pe cineva. Și, în fine, mai rămâne felul în care mor (sau suferă) victimele inocente ale acestor creaturi. Autorul dă dovadă de imaginație, dar cred că doar niște oameni cu probleme psihice ar putea să fie satisfăcuți de moartea (a cel puțin) unei persoane nevinovate la finalul fiecărei povestiri. Sigur, întotdeauna există o ”vină”: de exemplu, prea multă curiozitate. Până la urmă, asta mi se pare a fi partea cea mai horror: și anume că există cititori satisfăcuți de acest gen de lectură.

Sigur, nu cred că sunt foarte mulți cititori. Din câte îmi dau seama, autorul și-a publicat pe cont propriu cărțile (nu doar pe aceasta) și apoi le-a reeditat cu ajutorul unor edituri mai degrabă necunoscute și marginale. La fiecare ediție (sunt cel puțin trei), povestirile se mai schimbă un pic, prin părțile mai puțin importante, uneori și titlul e schimbat, dar povestirea rămâne în linii mari aceeași. Ultima ediție cu același titlu (Entrez...) a fost publicată în 2019 la editura Elixyria, după cele anterioare, din 2010 și 2016, la alte edituri, la fel de puțin cunoscute. Probabil povestirile au fost ușor modificate din motive de copyright, autorul fiind însă probabil interesat să mențină volumul pe piață pentru a avea un minim de vânzări, mai ales că se laudă că trăiește exclusiv din activitatea de scriitor (bravo lui, dacă e așa).

Ar mai fi problema barierei lingvistice. Cartea se găsește exclusiv în limba franceză. Mărturisesc că am avut emoții la început, fiindcă nivelul meu de franceză este unul mediocru, dar încă de la primele rânduri mi-am dat seama că nu e nevoie de un nivel prea ridicat de limbă franceză pentru a înțelege sensul general al povestirilor. Autorul nu se remarcă prin subtilități literare sau de vocabular, limbajul este unul foarte direct și pe înțelesul tuturor.

TLC - Ooooooohhh... On the TLC Tip (1992)

TLC - Ooooooohhh... On the TLC Tip, LaFace / Arista Records, 1992.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata acesteia, iar în paranteză compozitorii și, după linia oblică, producătorii:

01. Intro 0:30
02. Ain't 2 Proud 2 Beg 5:36 (Dallas Austin, Lisa "Left Eye" Lopes / Dallas Austin)
03. Shock Dat Monkey 5:08 (L.A. Reid, Babyface, Daryl Simmons, Lisa "Left Eye" Lopes / L.A. Reid, Babyface, Daryl Simmons, Kayo)
04. Intermission I 0:19
05. Hat 2 Da Back 4:16 (Dallas Austin, Lisa "Left Eye" Lopes, Kevin Wales / Dallas Austin)
06. Das da Way We Like 'Em 5:01 (TLC, Marley Marl / Marley Marl)
07. What About Your Friends 4:53 (Dallas Austin, Lisa "Left Eye" Lopes / Dallas Austin)
08. His Story 4:23 (Dallas Austin / Dallas Austin)
09. Intermission II 0:59
10. Bad by Myself (Jermaine Dupri, Dionne Farris, Terrence Shelton, Lisa "Left Eye" Lopes / Jermaine Dupri, Da Funky Bunch)
11. Somethin' You Wanna Know 5:43 (Daryl Simmons, Babyface, L.A. Reid, Lisa "Left Eye" Lopes / Daryl Simmons, Kayo)
12. Baby-Baby-Baby 5:15 (L.A. Reid, Babyface, Daryl Simmons / L.A. Reid, Babyface, Daryl Simmons)
13. This Is How It Should Be Done 4:27 (Lisa "Left Eye" Lopes, Marley Marl / Marley Marl)
14. Depend on Myself 4:11 (Dallas Austin, Lisa "Left Eye" Lopes / Dallas Austin)
15. Conclusion 0:48

Producătorii albumului sunt: Dallas Austin, Babyface, Jermaine Dupri, Da Funky Bunch, Kayo, Marley Marl, L.A. Reid și Daryl Simmons.

TLC:

"T-Boz" Tionne Watkins
"Left-Eye" Lisa Lopes
"Chilli" Rozonda Thomas

AllMusic: 3/5; Rate Your Music: 3,25/5; Amazon: 4,8/5.

TLC este o trupă de trei fete din Atlanta (Statele Unite ale Americii) și, chiar dacă astăzi pare neverosimil, este încă cea mai bine ”vândută” trupă americană de fete, și a doua din lume, după Spice Girls. Trupa s-a format în 1990, numele inițial fiind 2nd Nature, după care aproape imediat s-a schimbat în TLC, după inițialele prenumelor fetelor care au făcut parte din trupă la început: Tionne Watkins, Lisa Lopes și Crystal Jones. În 1991, când au început să lucreze la primul album, fetele și managerii lor și-au dat seama că Crystal Jones nu corespundea exigențelor, așa că s-a căutat și s-a și găsit rapid o înlocuitoare, Rozonda Thomas. Problema era că deja era semnat un contract pe numele TLC, iar noua venită nu avea un prenume care să înceapă cu litera C. Soluția a fost ca Rozonda să primească numele de scenă ”Chilli” și, ca să nu fie mai prejos, și celelalte două fete și-au asumat nume de scenă, și astfel Tionne a devenit ”T-Boz” iar Lisa, ”Left Eye”. Cele trei au rămas apoi mereu împreună ca TLC, până când, din păcate, în 2002, Lisa ”Left Eye” Lopes a decedat în urma unui accident de mașină. După 2002, TLC a funcționat la ”nivel de avarie” ca un duet, format din cele două membre rămase în viață, și încă active, T-Boz și Chilli.

Fetele s-au completat foarte bine reciproc, fiecare având partea sa de melodie. Trebuie spus că TLC a început ca o trupă de new jack swing, un gen muzical în mare vogă la sfârșitul anilor 80 și începutul anilor 90, și care includea de fapt elemente din mai multe genuri muzicale: R&B, hip-hop, funk, soul, pop, fiind în principiu o muzică de dans, adresată cu precădere tinerilor americani (deși a avut succes și în alte părți ale lumii), și, aș spune fără umbră de rasism, cu predilecție celor de culoare. De altfel, mai toți artiștii care au contribuit la acest gen muzical au fost afro-americani, fetele de la TLC încadrându-se și ele în această regulă, deși originea lor este oarecum mai diversă. Primul lor album, cel de care este vorba aici, Ooooooohhh... On the TLC Tip, este mai mult orientat spre hip-hop comparativ cu albumele următoare, cu care trupa a avut mai mult succes, și care au fost mai degrabă din sfera R&B, cu o schimbare vizibilă și din punct de vedere al vestimentației și al imaginii fetelor, transformate din ”fete de pe stradă” în adevărate dive.

Munca la primul album s-a încheiat la finalul anului 1991, primul single, Ain't 2 Proud 2 Beg fiind lansat încă din noiembrie și având un succes moderat. Albumul a fost lansat în februarie 1992 și, chiar dacă astăzi este privit ca un album mai slab decât următoarele, a avut totuși darul de a face cunoscută trupa unui număr mare de fani. Ca la orice album care include și elemente de hip-hop, acestea fiind chiar foarte semnificative aici, mesajul este de asemenea important, și cred că, în acest caz, muzica și versurile sunt la egalitate din perspectiva ascultătorului. Muzica este una de dans, dar cred că TLC și-au dorit să iasă în față mai ales prin prisma mesajelor transmise, destul de radicale în contextul acelor ani. Filosofia feministă iese clar în evidență pe versurile de la aproape toate melodiile: fetele trebuie să fie respectate de băieți, ele sunt egale cu băieții în toate privințele, și orice discriminare trebuie să înceteze. Al doilea mesaj, poate și mai surprinzător, este acela că și fetele vor (să aibă parte de) sex. Bineînțeles, în anumite condiții, pe care fetele le pot impune, și cu protecția specifică, în videoclipuri cele trei membre ale trupei purtând în mod ostentativ niște prezervative pe haine, iar Lisa ”Left Eye” Lopes unul chiar pe lentila de la ochelari. Mesajul acesta apare încă de pe primul single, Ain't 2 Proud 2 Beg și este apoi repetat și pe alte melodii, în diverse feluri. Ideea de sex protejat este subliniată și în final, în ultima ”melodie”, Conclusion. Trebuie spus că, în spiritul albumelor de hip-hop din acei ani, care includeau și secvențe vorbite ”din viață”, și aici sunt incluse patru astfel de secvențe: Intro, Intermission I, Intermission II și Conclusion. Recunosc că eu, personal, nu le văd rostul, ele fiind destul de supărătoare în contextul în care cineva vrea să asculte muzică.

Melodic vorbind, fetele se completează foarte bine. T-Boz este vocea principală, ea cântă pe majoritatea melodiilor partea esențială a cântecului. Chilli este responsabilă de secvențele mai emoționale, vocea ei este mai suavă, mai înclinată spre soul, urcă mult și se evidențiază de fiecare dată. Left-Eye este rapperița de serviciu, și chiar joacă un rol foarte important aici, pentru că aproape fiecare melodie are cel puțin o secvență de rap. Ca o paranteză, rolul său a devenit tot mai puțin semnificativ pe albumele următoare, însă aici ea se remarcă nu doar ca și cântăreață, ci și ca și compozitoare, contribuind ca atare la 8 din cele 11 melodii (lăsând la o parte secvențele vorbite amintite și care, oricum, nu au asumate vreun compozitor). Se vede și munca din spate, a producătorilor, între care Dallas Austin a avut rolul decisiv. Dallas Austin era în vremea aceea și partenerul lui Chilli, și a avut contribuții semnificative și la partea de compoziție, respectiv 5 melodii din 11, dintre care una și-a asumat-o integral, His Story, iar celelalte patru sunt compuse împreună cu Lisa ”Left Eye” Lopes. Dacă analizăm și mai în profunzime, trei din cele patru hituri de pe acest album, Ain't 2 Proud 2 Beg, What About Your Friends și Hat 2 Da Back, sunt compuse de cei doi, doar la Hat 2 Da Back fiind prezent și un al treilea compozitor, Kevin Wales. Cel de-al patrulea single de pe album, de fapt al doilea dacă este să le luăm în ordine cronologică, Baby-Baby-Baby, a fost compus (și produs) de L.A. Reid, Babyface și Daryl Simmons, primii doi fiind și proprietarii casei de discuri care a lansat albumul, LaFace. Este greu de spus care din aceste melodii este cea mai bună de pe album, aceasta fiind o chestiune de gusturi; personal cred că Baby-Baby-Baby este melodia cea mai reușită, dar Ain't 2 Proud 2 Beg este cea mai reprezentativă pentru acest album. În plus, Baby-Baby-Baby  este unul dintre puținele cântece care nu includ o secvență de rap, astfel că Lisa ”Left-Eye” Lopes este exclusă (deși apare în videoclip, dansând în background). What About Your Friends este la rândul său o melodie cu largă adresabilitate din punct de vedere melodic și liric, în care însă toate fetele au partea lor, iar secvența de rap este foarte bine integrată. De altfel, deși nu sunt deloc un amator de rap și hip-hop, am constatat cu surprindere că vocea Lisei nu mă deranjează, ba dimpotrivă, mi se pare că are o anumită melodicitate intrinsecă, chiar dacă ea de fapt nu cântă, ci vorbește.

Celelalte melodii sunt relativ mediocre, deși fiecare poate fi interesantă în felul ei. Iese în evidență Das Da Way We Like 'Em, în care toate fetele au secvența lor de rap, deci și T-Boz și Chilli, pe lângă Lisa. Mi s-a părut un experiment interesant. În plus, vocea lui Chilli la rap este ceva aparte! His Story este de asemenea un cântec mai deosebit. Din partea a doua, mai slabă, pe lângă hitul Baby-Baby-Baby se mai remarcă Depend on Myself, cu un mesaj pozitiv adresat fetelor: nu trebuie să vă bazați pe alții (pe băieți, în special), sau să depindeți de alții, și trebuie să învățați să fiți independente, nu la cheremul oricui! Un mesaj care, cred eu, este la fel de actual și în prezent, și care (o spun ca reprezentant al jumătății masculine a lumii), se potrivește la fel de bine și băieților, deși cred că fetele au avut, tradițional, mai multe probleme în a fi independente decât băieții.

Albumul a avut un succes moderat în Statele Unite ale Americii, dar a pus bazele succesului ulterior al acestor fete. Imaginea aceasta a unor ”fete de pe stradă”, îmbrăcate cam țipător și cu niște haine largi, parcă ar fi echipamente de baschet, mai specifice cântăreților de hip-hop, a fost mai târziu schimbată. În treacăt fie spus, fetele aveau 20-21 de ani la momentul primului album, și nu arătau rău, așa că îmbrăcămintea aceasta nu le-a avantajat deloc, dar poate a avut rolul său în promovarea albumului (și) în straturile cele mai de jos ale societății americane. De altfel, pe unele videoclipuri, fetele chiar resping explicit statutul de ”divă sexy”. Paradoxal, ele însele s-au transformat în astfel de dive, începând cu albumul următor, sugestiv chiar prin titlu, CrazySexyCool.