At the Earth's Core / Al șaptelea continent (1976)

Regia: Kevin Connor. Produs de Amicus Productions.

Scenariul: Edgar Rice Burroughs (roman), Milton Subotsky (adaptare).

Cu: Doug McClure, Peter Cushing, Caroline Munro, Cy Grant, Godfrey James.

Poate fi vizionat de copii cu acordul părinților.

IMDb: 5,2/10; Rotten Tomatoes: 33%.

 

 Un film trebuie văzut la momentul oportun și la vârsta portrivită. Îmi aduc aminte că am văzut și chiar revăzut ”Al șaptelea continent” la cinematograf, în anii 80, când eram copil, și mi-a lăsat o impresie puternică, foarte favorabilă. Eram, fără să conștientizez, un fan al filmelor SF, dar cel mai mult îmi plăceau cărțile si filmele despre civilizații ascunse, despre lumi dispărute, necunoscute. Deja la momentul respectiv citisem (chiar de mai multe ori) ”Călătorie spre centrul Pământului” de Jules Verne și ”O lume dispărută” de Arthur Conan Doyle, iar filmul preia elemente din amândouă, chiar dacă, științific vorbind, este un nonsens (ceea ce știam chiar și atunci). Bineînțeles, nu am apucat niciodată să citesc cartea cu același titlu scrisă de Edgar Rice Burroughs și asta deoarece nu a fost niciodată tradusă în limba română. Era însă suficient să știu că a scris ”Tarzan din neamul maimuțelor” ca să nu am îndoieli în privința calității romanului și a filmului adaptat după acest roman.

Astăzi, revăzând filmul la o vârstă adultă, nu mi s-a mai părut la fel de interesant, dar am încercat să intru în pielea mea de atunci și am înțeles de ce A FOST interesant. El are toate elementele necesare unui film SF de aventuri: un cuplu de eroi - americanul David Innes (Doug McClure) și britanicul profesor trăznit dr. Abner Perry (Peter Cushing), o invenție răsunătoare - ”Cârtița de Oțel” care penetrează scoarța terestră și ajunge în străfundurile Pământului, o lume ascunsă - Pellucidar, unde trăiesc monștri fioroși cu trăsături reptiliene sau dinozauriene, o rasă superioară de creaturi zburătoare (maharii) cu aspect monstruous și capacități telepatice și hipnotice care conduc această lume, un fel de rasă de maimuțe sau oameni primitivi (sagoții) care sunt în slujba maharilor, și oameni propriu-ziși cu trăsături și veșminte primitive, a căror libertate este permanent amenințată de sagoți și de mahari, care-i fac sclavi iar maharii se și hrănesc cu ei.

Tensiunea este păstrată mai tot timpul la un nivel înalt dar sunt și destule momente comice, majoritatea produse de excentricul ”doc” Abner Perry. Eroul principal, David Innes, se luptă cu tot felul de creaturi fioroase, uneori ajutat și de profesor sau de oameni primitivi, între care se remarcă Ra (Cy Grant). Evident, nu putea să lipsească și partea romantică, întrucât eroul nostru se îndrăgostește de minunata prințesă Dia (Caroline Munro), cu adevărat apetisantă în hainele preistorice, și care-i oferă lui David un motiv în plus să organizeze o revoltă a oamenilor din Pellucidar împotriva maharilor, pe care îi distrug în cele din urmă.

Filmul se încheie cu o secvență comică, ”Cârtița de Oțel” cu cei doi eroi revenind la suprafața terestră în fața Casei Albe.

Efectele speciale sunt arhaice raportate la cele din ziua de azi, monștrii nu sunt foarte convingători, dialogurile aproape lipsesc, prea multe elemente sunt prea puțin credibile, dar pentru cei care acceptă toate nonsensurile științifice și lingvistice, acest film poate constitui o vizionare plăcută și relaxantă.

300: Rise of an Empire / 300: Ascensiunea unui imperiu (2014)

Regia: Noam Murro. Produs de Warner Bros. Pictures.

Scenariul: Zack Snyder și Kurt Johnstad, pe baza benzii desenate ”Xerxes” a lui Henry Miller.

Cu: Sullivan Stapleton, Eva Green, Lena Headey, Hans Matheson, Callan Mulvey.

Filmul nu este recomandat sub 16 ani datorită scenelor de violență extremă și sex.

IMDb: 6,3/10; Rotten Tomatoes: 42%; Metacritic: 48%.

 

 

Filmul ”300” (2006) a avut un succes deosebit, astfel încât era logic ca, mai devreme sau mai târziu, să aibă și un fel de continuare. Aceasta a venit abia în 2014 dar, ca orice continuare, este mai slabă decât originalul. Atât de slabă încât suspectez că producătorii s-au bazat pe faptul că cei cărora le-a plăcut ”300” vor veni în turmă să vadă și acest film, ceea ce s-a și întâmplat, însă doar parțial, succesul financiar fiind ceva mai mic. Așteptările au fost foarte mari pentru ”300: Ascensiunea unui imperiu” și majoritatea celor care au văzut filmul au fost probabil dezamăgiți.

Stilistic, producția nu diferă aproape cu nimic față de original. Aceeași atmosferă sumbră și întunecată (pentru cine cunoaște Grecia, aceasta este o mistificare totală), aceleași efecte speciale, aceleași imagini generate de computer. Ba chiar sunt și elemente în plus: mai multe capete tăiate, mai multe lupte corp la corp, bătălii navale, mai mult sânge și chiar un personaj negativ de sex feminin, Artemisia (Eva Green), care chiar a ridicat standardele și a permis introducerea unor scene cu conținut sexual, în condițiile în care regina Gorgo (Lena Headey) apare în calitate de văduvă a lui Leonidas și de personaj eminamente secundar.

Narațiunea este însă încâlcită și neclară. Cei care văd acest film fără să fi văzut ”300” vor avea în mod evident o problemă din a înțelege ce se petrece. Mai mult, acțiunea are loc într-un interval destul de lung de timp, de zeci de ani, înainte (Bătălia de la Marathon), în timpul (Bătălia de la Artemisium) și după (Bătălia de la Salamina) bătălia de la Termopile, descrisă în ”300”. În aceste condiții, prima parte a filmului este mai degrabă o recapitulare a ceea ce s-a întâmplat în tot acest interval, povestită de regina Gorgo. O serie de elemente nu redau adevărul istoric: Temistocle este descris ca fiind eroul de la Marathon (Miltiade este adevăratul erou), ba chiar îl și străpunge cu o săgeată pe regele persan Darius (care în realitate n-a fost prezent la bătălie și a murit mult mai târziu). Sigur, reflectarea adevărului istoric nu este tocmai obiectivul numărul unu al producțiilor holywoodiene. De asta ne dăm oricum seama, fără să știm deloc istorie, în momentul în care Xerxes (Rodrigo Santoro), moștenitorul tronului persan, se transformă din om într-un fel de zeu, scenă parcă preluată din filmele fantasy.

Eroul principal este generalul atenian Temistocle (Sullivan Stapleton), care luptă pentru democrație și pentru o Grecie unită. El este ajutat de greci (în principal atenieni) musculoși cu piepturile goale, după tiparul filmului original, între care se evidențiază Aeskylos (Hans Matheson) și Scyllias (Callan Mulvey). Ca orice eroi care se respectă, ei taie toți perșii ce mișcă în jurul lor, îmbrăcați parcă după moda arabo-musulmană. Sângele zboară la liber, scenele cu super slow-motion se repetă la infinit: și dă-i și taie, și dă-i și taie...

În mijlocul bătăliei de la Artemisium, cruda Artemisia (ce coincidență de nume), care conduce cu mână de fier armata navală persană, îl invită pe Temistocle pe nava ei pentru o discuție, care se transformă într-o scenă de o intensitate sexuală mai rar întâlnită, cei doi părând mai degrabă a se lupta.

Ei se mai întâlnesc și la final, când Temistocle o și ucide. Din păcate, interpretarea personajului principal de către Sullivan Stapleton nu se poate sustrage unei inerente comparații cu Leonidas (Gerard Butler) din filmul ”300”, din care Temistocle (Sullivan Stapleton) iese rău, ca să nu spunem altfel.

În schimb, Artemisia (Eva Green) aduce o notă de culoare și de prospețime unui film altfel neremarcabil prin nimic, cu excepția efectelor speciale și a violenței dusă până la extrem. Așa cum este realizat, filmul lasă loc și pentru o viitoare producție din seria ”300”. Ar fi bine însă ca așteptările să nu mai fie la fel de mari.

The Spirit / Spiritul (2008)

Regia: Henry Miller. Produs de Lionsgate.
Scenariul: Henry Miller - adaptare după seria de benzi desenate a lui Will Eisner.
Cu: Gabriel Macht, Samuel L. Jackson, Scarlett Johansson, Eva Mendes, Sarah Paulson.
Filmul nu este recomandat copiilor sub 12 ani datorită scenelor de violență și nuditate.
IMDb: 4,8/10; Rotten Tomatoes: 14%; Metacritic: 30%.

Filmul a fost lansat de Crăciun în anul 2008 dar nu are nimic de a face cu spiritul Crăciunului sau cu orice alt spirit, în ciuda titlului și numelui personajului principal. Spiritul (Gabriel Macht), eroul acestei producții, este un fost polițist, readus la viață în mod miraculos, și aparent invulnerabil. El este vopsit în jurul ochilor, având un fel de mască, probabil ca să nu fie recunoscut, ceea ce mi se pare o tâmpenie. De altfel, tot filmul pare o tâmpenie, un fel de parodie a benzilor desenate transformate în filme de doi bani, cu personaje nerealiste, care vorbesc în dodii, întrecându-se în discursuri despre nimic.

Atmosfera este sumbră, permanent este întuneric, umbră și frig în acest oraș numit Central City, ”păzit” de Spirit, care luptă cu răufăcătorii în stilul lui Batman, dar mult mai prost. Și mai afemeiat. De altfel, Spiritul pare bărbatul fatal: toate demoazelele îi cad în brațe, aproape fără excepție. Și el are o afecțiune pentru ele - pentru unele, precum Sand Saref (Eva Mendes), de mai demult, pentru altele, precum doctorița lui personală, Ellen Dolan (Sarah Paulson), de ceva mai puțină vreme.

Inamicul numărul 1 al Spiritului este Octopus (Samuel L. Jackson), la fel de invulnerabil. Cei doi se bat încă de la începutul filmului, aruncându-și în cap unul altuia diverse obiecte (inclusiv chiuvete și vase de WC) și își cară pumni în timp ce stau într-un lac care cuprinde niște lăzi cu obiecte prețioase. Bineînțeles, cei doi nu pățesc nimic (grav) după cafteala cu pricina.

În schimb, lăzile se încurcă: cea care conținea sângele lui Hercules ajunge la Sand Saref iar cea cu Lâna de Aur la Octopus, deși ar fi trebuit să fie invers. Octopus, cu ajutorul lui Silken Floss (Scarlett Johansson) și a unor lachei clonați cu nume și interpretări comice (Logos, Pathos etc, interpretați toți de Louis Lombardi), are în plan să-l omoare pe Spirit și să facă un schimb amiabil de obiecte cu Sand Saref.

Nu prea-i iese, căci Spiritul reușește să scape din capcana pregătită și în final se aliază cu mai vechea lui iubită ca să-l distrugă pe Octopus.

Este bineînțeles mai vechea poveste a luptei dintre bine și rău, în care binele iese în cele din urmă învingător. Problema este că toate personajele din acest film par a fi create în batjocură, în ciuda distribuției unor actori (și mai ales actrițe) de prim rang. Silken Floss (interpretată de Scarlett Johansson) este patetică și nici Sand Saref (nume preluat dintr-un tip de caractere din Microsoft Word) nu prea poate fi salvată, cu toată strădania Evei Mendes. Eroii principali sunt mai degrabă parodii a unor eroi sau anti-eroi adevărați.

Acțiunea lasă însă cel mai mult de dorit. Nu este foarte clar dacă se petrece în trecut, în prezent sau în viitor, nu este clar care este semnificația obiectelor dorite - sângele lui Hercules și Lâna de Aur, sau ce caută acestea pe fundul apei în Central City. Cam în aceeași măsură este de neînțeles de ce se insistă asupra faptului că lui Octopus nu-i plac ouăle sau de ce el se costumează în nazist cu monoclu.

Stilistic, nimic de comentat. Celor care se uită la filme doar pentru efecte speciale și imagini generate de calculator, probabil le va place.

White Mischief / Pe drumul spre Nairobi (1987)

Regia: Michael Radford. Producător: Simon Perry.

Scenariul: James Fox (carte), Michael Radford și Jonathan Gems (adaptare).

Cu: Greta Scacchi, Charles Dance, Joss Ackland, Sarah Miles, Geraldine Chaplin.

Filmul a rulat și la TVR, la ore târzii din noapte (nerecomandat sub 16 ani datorită scenelor erotice).

IMDb: 6,3/10; Rotten Tomatoes: 80%.

Cu excepția câtorva scene de la început, acțiunea filmului se petrece în Kenya, în așa-numita Happy Valley, unde bătrânul lord Jock Delves Broughton (excelent interpretat de Joss Ackland) își duce tânăra și frumoasa soție, Diana (Greta Scacchi) pentru a scăpa de ororile celui de-al doilea război mondial. Regizorul insistă mult prea mult pe luxul deșănțat în care își ducea viața aristocrația britanică în Kenya: costumații și meniuri frapante, orgii inechivoce, droguri și muzică de parcă ar fi generația ”flower power”. O impresie mai specială lasă în acest sens Alice de Janze (Sarah Miles). Diana este cucerită în cele din urmă de tânărul (dar săracul) Joss, Lord Erroll (Charles Dance), un afemeiat înrăit, iar scenele erotice abundă. Ce-i drept, Diana (Greta Scacchi) are ce arăta, dar în prima jumătate a filmului nu se întâmplă mai nimic.

Spre surprinderea generală, bătrânul Jock, falimentar fără știrea soției sale, trece peste umilințe și le acordă tinerilor binecuvântarea sa, ba chiar îi invită la o cină, la care se îmbată corespunzător. Cel puțin în aparență. După cină, cineva îl împușcă mortal pe Joss, Lord Erroll, în timp ce acesta se întorcea acasă cu mașina. Crima ar fi trebuit să fie catalizatorul celei de-a doua jumătăți a filmului dar din nou regizorul pare să nu reușească să țină publicul cu răsuflarea tăiată. Are loc un proces plictisitor, în urma căruia principalul suspect, Jock Delves Broughton, este achitat, cum era de așteptat. Totuși, filmul sugerează faptul că el ar fi fost criminalul. Cel puțin așa pare să creadă, la un moment dat, soția sa, Diana. Abia spre final lucrurile se precipită, deși oarecum inexplicabil, prin sinuciderile Alicei de Janze (îndrăgostită de Joss sau plictisită de viață) și Jock Broughton (îndrăgostit totuși de propria sa soție dar totodată falit). În tot filmul este un singur moment de suspans, atunci când Jock pare să nu fie hotărât dacă să își ucidă soția sau să se sinucidă. Finalul propriu-zis este poate prea încărcat de semnificații: atât de încărcat încât e de neînțeles. Probabil regizorul a dorit să lase totul în ceață sau să experimenteze niște scene postmoderne, suprarealiste.

Filmul se bazează pe niște întâmplări reale, descrise în cartea lui James Fox (precum și în altele). Crima nu este elucidată nici până în prezent, principalii suspecți rămânând Delves Broughton și Alice de Janze. Evident, filmul nu respectă în întregime realitatea: de exemplu, Jock Delves Broughton s-a sinucis mult mai târziu, după ce revenise în Anglia.

Dacă ar fi fost un film erotic, ar fi fost poate OK, cu toate că o parte din actori sunt cam ”trecuți” pentru așa ceva. Pentru o dramă, are cam multe minusuri. Regizorul pare să dorească cu orice preț să șocheze: rămâne memorabilă scena cu Alice de Janze masturbându-se lângă cadavrul lui Joss, greu de digerat pentru cei cu sufletul mai slab. Sânii Dianei sunt într-adevăr de nota maximă. Din păcate, despre restul filmului nu se poate spune prea mult. Personajele sunt toate cam nerealiste și publicul nu se poate atașa de nimeni: nu există cineva ”bun” în filmul ăsta, toți sunt ”răi” într-un fel sau altul. Personajul principal, Diana Broughton, este neconvingător în toate acțiunile sale. Îl respinge cu violență pe Joss, apoi îl acceptă fără rețineri; îl respinge în același fel pe Colville (John Hurt), dar în final suntem anunțați prin text că s-a măritat cu el. Textul acesta de la final vrea să dea impresia că tot ceea ce s-a petrecut în film este identic cu ce s-a petrecut în realitate. Că nu este tocmai așa, am spus-o deja.