Brooks & Dunn - Steers & Stripes (2001)

Brooks & Dunn - Steers & Stripes, Arista Nashville, 2001.

Sunt trecute, pe rând, melodia, durata și, în paranteză, compozitorul sau compozitorii.

01. Only in America 4:29 (Kix Brooks, Don Cook, Ronnie Rogers)

02. The Last Thing I Do 4:02 (David Lee Murphy, Kim Tribble)

03. The Long Goodbye 3:51 (Paul Brady, Ronan Keating)

04. Go West 3:56 (Kix Brooks, Bob DiPiero)

05. My Heart is Lost to You 2:59 (Brett Beavers, Connie Harrington)

06. Good Girls Go to Heaven 2:50 (Ronnie Dunn, Terry McBride, Shawn Camp)

07. When She's Gone, She's Gone 4:25 (Tom Douglas, Weyland Holyfield)

08. Ain't Nothing 'bout You 3:22 (Tom Shapiro, Rivers Rutherford)

09. Unloved 4:30 (Steve Diamond, Keith Follesé)

10. Deny, Deny, Deny 3:20 (Kix Brooks, Bob DiPiero)

11. Lucky Me, Lonely You 3:24 (Ronnie Dunn, Terry McBride, Shawn Camp)

12. I Fall 3:15 (Kix Brooks, Don Cook)

13. Every River 3:29 (Kim Richey, Angelo Petraglia, Tom Littlefield)

14. See Jane Dance 4:12 (Charlie Crowe)

Toate melodiile sunt interpretate de Kix Brooks (voce, chitară) și Ronnie Dunn (voce, chitară).

AllMusic: 4/5; Rate Your Music: 3,33/5; Amazon: 4,4/5.

Kix Brooks și Ronnie Dunn au format, vreme de mai bine de două decenii, cel mai de succes duet în muzica country. Sunt foarte puțin cunoscuți în afara Statelor Unite ale Americii, dar foarte faimoși în țara lor, unde s-au clasat constant pe poziții fruntașe în topurile muzicale, și nu doar în cele destinate exclusiv muzicii country!

Din păcate, din 2010 s-au despărțit, după 11 albume de studio realizate împreună. Cel de-al șaptelea, Steers & Stripes, a apărut în anul de tristă amintire 2001, dar cu câteva luni înaintea tragediei din 11 septembrie. Melodia de deschidere a a albumului, Only in America, a anticipat parcă valul de patriotism care a cuprins America după acea dată și a fost folosită de mai toți candidații la alegerile prezidențiale de după, fie ei republicani (George Bush), fie democrați (Barack Obama), dovedind că muzica nu are culoare politică!

Totuși, cea mai reușită melodie de pe album este Ain't Nothin 'bout You, care a rămas săptămâni în șir pe prima poziție în topuri și a fost votată și melodia country nr. 1 a anului 2001. Se evidențiază și la aceasta, și la alte cântece, diversitatea stilurilor utilizate de către cei doi (și, de fapt, de ”armata” de compozitori, muzicieni, producători etc, pe care îi au în spate). Cele mai evidente sunt influențele rock, dar și latino (My Heart is Lost to You). Vocea mai expresivă a lui Ronnie Dunn este folosită pe mai toate baladele, dintre care merită menționate The Long Goodbye, Unloved și, mai ales, I Fall. Este de asemenea o plăcere să asculți Every River, din nefericire plasată prea spre final.

Un album notabil, demn de o audiție la orice moment al zilei sau al nopții, și nu doar în America!

Le gendarme et les gendarmettes / Jandarmul și jandarmerițele (1982)

Regia: Jean Girault și Tony Aboyantz. Producător: Gérard Beytout / SNC.

Scenariul: Jacques Vilfrid, Richard Balducci, Gérard Beytout, Jean Girault.

Cu: Louis de Funès, Michel Galabru, Maurice Risch, Catherine Serre, Nicaise Jean-Louis.

Filmul se adresează teoretic persoanelor de toate vârstele, dar se recomandă vizionarea de către copii doar cu acordul părinților.

IMDb: 6,1/10; AlloCiné: 2,0/5; SensCritique: 4,2/10.

Filmele cu Louis de Funès mi-au marcat copilăria și adolescența într-un sens cât se poate de pozitiv. De câte ori era un film cu Louis de Funès la cinematograf, înainte de 1989, începea goana după bilete. O aglomerație de nedescris, căci marele actor francez a fost foarte iubit de către români. Rolul care l-a ”prins” poate cel mai bine și datorită căruia și-a câștigat, măcar în parte, celebritatea, a fost cel de jandarm, în seria de șase filme care a debutat în 1964 și s-a încheiat în 1982, cu ”Jandarmul și jandarmerițele”. În timpul filmărilor a decedat regizorul tuturor filmelor din seria ”jandarmilor”, Jean Girault, munca sa fiind încheiată de asistentul său, Tony Aboyantz. Apoi, la doar câteva luni după lansarea filmului, a decedat și Louis de Funès, actorul care m-a făcut cel mai mult să râd.

Nu știu dacă filmul a ajuns la noi înainte de Revoluție sau l-am văzut abia după, în orice caz îmi aduc aminte foarte clar de el și în special de jandarmerițe, foarte sexy și ”săritoare în schemă”, ceea ce azi ar fi imediat catalogat drept misoginism. La momentul respectiv, mi s-a părut că includerea tehnicii moderne (un super-calculator, cu puteri nebănuite) și a tinerelor fete, între care și o negresă, Yo Macumba (jucată de Nicaise Jean-Louis), au adus un aer de prospețime și vigoare filmului.
Personajele principale rămân cei doi jandarmi, Ludovic Cruchot (Louis de Funès) și șeful său, Gerber (Michel Galabru), ale căror replici și fapte fac deliciul publicului. Scenele cu ceilalți jandarmi și cu jandarmerițele sunt aproape la fel de siropoase. Dintre scenele care merită o mențiune specială sunt și cele jucate de maica stareță Marie-Ange (France Rumilly), în special cea în care coboară cu mașina pe scurtătură.
Partea ”polițistă” a filmului este oarecum mai puțin reușită. Niște răufăcători (spioni sau ceva în genul acesta) vor să pună mâna pe niște coduri secrete aflate pe brățările jandarmerițelor. În loc să fure brățările, ei răpesc jandarmerițele cu totul, și în plus și pe doamna Gerber (Micheline Bourday). Cruchot se travestește în femeie pentru a-și salva soția, Josepha (Claude Gensac), de la rolul de ”momeală”, și este răpit la rândul său. Jandarmerițele se dovedesc însă a fi foarte bine pregătite în tehnicile de luptă corp la corp (ceea ce nu s-a văzut atunci când au fost răpite) iar când jandarmii ajung pe iahtul Albacora, situația este deja rezolvată.
Poate mai slab decât primele filme din seria ”jandarmilor”, ”Jandarmul și jandarmerițele” merită totuși o mențiune specială, fiind ultimul film al lui Louis de Funès. Succesul său, în special în țările foste comuniste, se datorează și felului în care jandarmeria este satirizată, ceea ce desigur a creat un plus de savoare pentru spectatorii care abia așteptau să-i mai miștocărească cineva, măcar indirect, pe proprii lor milițieni.
Prin tematică, seria ”jandarmilor” a inspirat și alte serii de filme ”comedii polițiste”, între care cea mai apropiată (inclusiv geografic) mi se pare seria Taxi, dar oarecum și Police Academy / Academia de Poliție. Desigur, Louis de Funès este inegalabil și orice asemănare ar putea fi, din start, exclusă.

Ionel şi Mărioara / Jancsi és Juliska (1927)

Regia: Herman Chilevicz. Imagine: Iosif Bertok. Producţie: Filmul Didactic (Arad).
Scenariul: Herman Chilevicz. Scenografie: Lászlo Major. Difuzat de: Casa Şcoalelor (Arad).
Cu: Vetlényi jr., Szivi Mondjalled, Grigore Podilicu, Ethel Lenkey, Eghy Ghyssa.
Filmul s-a pierdut.

Operatorul Iosif Bertok (dreapta), aici alături de regizorul Horia Igiroşanu, cu care a colaborat.

Sursa: www.istoriafilmului.ro

N-am ştiut, până de curând, că oraşul meu natal, Arad, a fost locul unde s-a filmat şi a avut premiera unul dintre primele filme "artistice" româneşti, Ionel şi Mărioara, cunoscut în varianta maghiară ca Jancsi és Juliska, în fapt un scurt metraj pentru copii, realizat după basmul fraţilor Grimm, Hansel şi Gretel. Filmările au avut loc în februarie şi martie 1927 în pădurea Ceala (cele de exterior), respectiv în hotelul Central (cele de interior). Premiera a avut loc duminică, 27 martie 1927, la cinematograful arădean "Apollo" dar a trecut aproape neobservată de ziarele arădene. S-a făcut în schimb publicitate pentru duminica următoare, 3 aprilie 1927, când, de la ora 12, atât cinematograful Apollo, cât şi cinematograful Urania, au difuzat încă odată filmul.

Cotidianul maghiar Aradi Közlöny notează în ediţia de marţi, 29 martie (pagina 8), că pelicula a avut un real succes în rândul copiilor. Ziarele româneşti nu s-au prea înghesuit să prezinte filmul. Cu chiu, cu vai, am găsit această menţiune în ziarul arădean "Cuvântul Ardealului" în ediţia de miercuri, 30 martie 1927 (pagina 3), cu cuvintele din epocă (greşelile nu-mi aparţin):

"În ziua de 27 martie a.c. în cadrul unui matineu în sala archiplină a cinematografului Apollo, s-a rulat primul film didactic, film de propagandă culturală, scrisă pentru film de dl Chilevitcz şi fotografiată de domnul Bertok.

Iniţiativa în domeniul acesta se datoreşte distinsului nostru prof. Dl Victor Babescu, care a lucrat cu mult zel, pentru buna reuşită a primului film didactic, având colaboratori pe dnii: Chilevitcz, Bertok şi dl Maior.

După o muncă intensă, obositoare depusă în acest scop, au reuşit a crea ceva mistic şi duios, ducându-ne în lumea basmelor, a povestirilor fermecătoare. Filmul, deşi se observă în el, fazele primitive ale unui început greoi, totuş rezultatul este mulţumitor. Rolul lui Ionel şi Mărioara interpelată de copilaşul Hetlenyi şi drăgălaşa Mondjalled precum şi rolul tatălui înterpetată de dl Pudilicu a fost satisfăcător. Ceilalţi s-a prezentat foarte primitiv, privind tot timpul spre aparat.

Suntem mulţumiţi de frumoasa activitate depusă pe altarul culturei, realizând filmul didactic.

Ne doare însă faptul că, la acest film, aşa-zis românesc, s-au omis elementele române, în ce priveşte interpretarea. Ori, tinerimea noastră română, n-ar fi fost în stare să corespundă acestei chemări. Noi credem că da. Apoi încă ceva. Nu s-ar fi putut oare, ca tema de „propagandă culturală” să fi fost aleasă din domeniul povestirilor, basmelor şi a legendelor române, atât de duioase şi frumoase. Credem că da. Sperăm, că în viitor, se vor avea în vedere şi aceste lucruri de importanţă capitală, şi viitorul film didactic, va fi întocmai cu cele spuse crezute şi simţite de noi."

(nu se precizează autorul articolului)

Din păcate, nu am reuşit până la această oră să dau de urma filmului, în eventualitatea că ar mai putea fi găsit. Căutările s-au limitat, deocamdată, la Biblioteca Judeţeană Arad, Muzeul Judeţean Arad şi câteva persoane cu preocupări în domeniu. Din păcate, după câte se pare, cei care au participat la realizarea acestui film nu mai sunt printre noi. Dintre numele mai cunoscute, menţionăm faptul că cinematografia i-a aparţinut timişoreanului Iosif Bertok, stabilit după primul război mondial la Arad (unde şi-a construit un laborator cinematografic), şi care are la activ numeroase filme, atât documentare, cât şi artistice. El a filmat şi primul film românesc cu sonor, Bing şi Bang, a cărui premieră a avut loc la Bucureşti, în februarie 1935.

Actorii principali au fost, desigur, cei doi copii, Vetlényi (Ionel/Hansel) şi Szivi Mondjalled (Mărioara/Gretel). Pentru numele primului nu pot băga mâna în foc. Varianta "Micu Vetlenvi", care apare pe diverse site-uri, pare eronată - nu există un asemenea nume, nici românesc, nici maghiar. Nici numele menţionat în Cuvântul Ardealului, "Hetlenyi", nu pare chiar corect. Variantele de lucru ar fi "Hetényi", de altfel un nume celebru în teatrul şi cinematografia maghiară, dar fără prea mari legături cu Aradul, şi "Vetlényi", care mi se pare mai aproape de adevăr. Bineînţeles, este posibil să mă înşel. În ceea ce priveşte numele "Szivi Mondjalled", am fost la fel de reticent dar am constatat, din ziarele arădene ale epocii, că exista o familie Mondjalled la Arad... şi am avut confirmări şi din alte surse, de exemplu un articol al lui Puskel Péter din ziarul Nyugati Jelen, în februarie 2002.

Dintre ceilalţi actori, iese în evidenţă prezenţa viitoarei celebre dansatoare Eghy Ghyssa (născută Egi Gizella), care, la 22 de ani, a fost cu siguranţă fermecătoare în rolul spiriduşului Puck.

 Eghy Ghyssa, desen de epocă

Sursa: Nyugati Jelen

Fără a avea speranţe deosebite în ceea ce priveşte calitatea filmului, bazat totuşi pe o poveste cu valenţe universale, credem totuşi că recuperarea sa din uitare merită încercată.

Osamu Dazai - Dezumanizat / No Longer Human

Osamu Dazai, No Longer Human, New Directions, New York, 1973 (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Osamu Dazai, Ningen Shikkaku, 1948 (publicată în mai multe fascicule în Japonia).

Nu există o traducere în limba română a acestei cărți.

Goodreads: 4,02/5; Amazon: 4,4/5; Barnes&Noble: 3,3/5.

Osamu Dazai (pe numele său real Shuji Tsushima) este unul dintre cei mai cunoscuți romancieri japonezi ai secolului XX. Capodopera sa este Dezumanizat (traducerea aceasta este luată de pe site-ul Editurii Polirom), carte care a apărut în mai multe fascicule în anul 1948; ultimul fascicul a văzut lumina tiparului cu puțin înainte ca autorul să-și ia viața, împreună cu iubita lui, pe 13 iunie 1948. După Wikipedia, cartea s-a vândut până acum în circa 12 milioane de exemplare, ceea ce înseamnă că este undeva în primele 120 de cărți din lume în funcție de volumul vânzărilor.

Aș fi dorit, bineînțeles, să citesc romanul în limba română. Angela Hondru, care a tradus în limba română romanul Amurg al lui Osamu Dazai (Edit. Polirom, 2008), spunea într-un interviu publicat în decembrie 2007 că așteaptă ca Poliromul să primească drepturile de traducere și pentru alte opere ale lui Dazai, scriitorul său favorit. Se pare însă că nu s-a întâmplat acest lucru și astfel am fost nevoit să citesc varianta care îmi era (lingvistic vorbind) cel mai la îndemână, adică cea în limba engleză, în traducerea lui Donald Keene. Fără să știu vreun cuvânt în japoneză, dar citind numeroase texte (inclusiv romane) în engleză, pot să afirm că traducerea este una slabă: topica frazelor e ciudată, unele dintre cuvintele folosite sunt arhaisme, multe exprimări sunt neclare. Mă îndoiesc că textul original în japoneză era așa.

Ar fi fost bine ca asta să fie singura nemulțumire. Romanul în sine este unul sumbru, întunecat, greu de citit, demn de a fi uitat. Recunosc că sunt absolut subiectiv afirmând aceste lucruri și totodată că această carte își merită, pe undeva, notorietatea și că există o anumită categorie de oameni pentru care ea poate fi fascinantă. Romanul poate fi considerat ca fiind oarecum unul autobiografic, personajul principal, Oba Yozo, descriind în trei ”caiete” (jurnale) viața sa tristă din fragedă copilărie până la maturitate. Un personaj ”neutru” intervine și ”scrie” doar prologul și epilogul, oferind și o altă perspectivă întregii povești. Prin temele abordate - alcoolismul, abuzul de droguri, sinuciderea, violul, promiscuitatea, deviațiile de la normalitate, incapacitatea de adaptare - cartea se adresează exclusiv unui public matur și cu capul pe umeri. De altfel, există tot felul de teorii cu privire la boala mintală de care ar fi suferit Osamu Dazai când a scris această carte (și poate și o parte dintre celelalte), care se bazează nu atât pe conținutul romanului, cât mai ales pe gestul definitiv de după publicarea acestuia.

Două aspecte mi s-au părut interesante. În primul rând, eu fiind un necunoscător al culturii japoneze și trăind cu impresia că aceasta este totuși deosebită de a noastră (sau de cea occidentală, în general), am rămas surprins de faptul că, dacă nu ar fi fost mențiunile geografice și numele caracterelor, acțiunea s-ar fi putut petrece la fel de bine oriunde. Din această perspectivă, nu există o ”coloratură japoneză” a romanului.

În al doilea rând, este demn de remarcat felul în care prologul și mai ales epilogul schimbă (chiar radical) imaginea personajului principal. Fiecare dintre noi are o părere foarte bună despre sine însuși, așa este natura umană și așa este firesc. Chiar și când suntem nemulțumiți de noi înșine, căutăm să îmbunătățim ceea ce ni se pare că ne ”lipsește”, nu ne aruncăm de la fereastră. Dar chiar și cei mai exigenți cu ei înșiși au o părere mai bună despre ei decât au ceilalți oameni despre ei. Iarăși este firesc, pe undeva, ca cei din jurul nostru să vadă mai bine decât noi care ne sunt calitățile și care nu... și sigur, mai există și invidie și alte sentimente care intervin și complică această ecuație. Dar, lăsându-i la o parte pe cei care ne iubesc necondiționat, oamenii din jurul nostru, au, ÎN MEDIE, o părere mai proastă despre noi decât părerea fiecăruia despre el însuși. Ei bine, în acest roman, este invers: părerea lui Yozo despre el însuși este mai proastă decât a celorlalți...

Beach Slang - The Things We Do to Find People Who Feel Like Us (2015)

Beach Slang - The Things We Do to Find People Who Feel Like Us, Polyvinyl Record Co., 2015.

Toate melodiile au fost compuse de James Alex:

01. Throwaways 2:15

02. Bad Art and Weirdo Ideas 3:19

03. Noisy Heaven 2:29

04. Ride the Wild Haze 2:38

05. Too Late to Die Young 2:33

06. I Break Guitars 2:33

07. Young & Alive 2:29

08. Porno Love 2:42

09. Hard Luck Kid 2:56

10. Dirty Lights 2:57

Beach Slang:

James Alex Snyder - voce, chitară, pian

Ruben Gallego - chitară

Ed McNulty - chitară bass

JP Flexner - tobe

AllMusic: 3,5/5; Rate Your Music: 3,2/5; Metacritic: 79%.

În peisajul tot mai complex al rock-ului alternativ și al punk-ului, de puțin timp a apărut o trupă care ”sună bine”, într-un stil mai degrabă caracteristic anilor 90: Beach Slang. Creată de curând (2013) în Philadelphia în jurul lui James Alex Snyder (fost solist vocal la Weston), care a revenit în muzică după o carieră ca designer, formația a pornit cu dreptul, cu două EP-uri, Who Would Ever Want Anything So Broken? și Cheap Thrills on a Dead End Street, ambele apărute în 2014. Succesul la public a fost unul imediat, astfel că băieții n-au mai stat mult pe gânduri și astfel, la sfârșitul lui octombrie 2015, au scos primul album ”complet” (deși n-are nici măcar 27 de minute), The Things We Do to Find People Who Feel Like Us. Titlul se vrea inteligent dar n-are aparent nicio legătură cu melodiile (sau poate nu sunt eu suficient de deștept ca să descopăr) ci reprezintă mai degrabă asumarea unui obiectiv.
Albumul începe în forță cu primele acorduri ale melodiei Throwaways, care dă semnalul: îți place sau nu, că nu prea ai timp să te hotărăști? Nicio introducere, nimic: cel care ascultă află în primele 10-15 secunde cam cum sună tot albumul. Pentru că, la drept vorbind, este nevoie de mai multe audiții pentru a-ți da seama de diferențele dintre melodii. A doua melodie, Bad Art and Weirdo Ideas, este mai ”lucrată”, mai romantică, și este cea mai lungă de pe întreg albumul: singura care depășește 3 minute! Este și piesa pe care trupa a promovat-o cel mai mult.
Personal, cea mai reușită melodie mi se pare Ride the Wild Haze. Există chiar și o baladă, Too Late to Die Young, deși aș fi preferat să nu fie, dar e bine, măcar pentru diversitate. Jumătatea a doua a albumului este mai ”liniștită” (dacă un astfel de termen se poate aplica) iar încheierea, cu piesa Dirty Lights, este apoteotică.
Ca de obicei, în afară de muzică, la producțiile de acest gen contează foarte mult și versurile. Temele abordate sunt cele recurente pentru trupele punk, care mai nou se adresează și tinerilor atinși de curentul emo. În ciuda faptului că James Alex (compozitorul tuturor melodiilor și, se presupune, ”poetul” de serviciu) a depășit 40 de ani și prin urmare este un ”dinozaur” pentru fanii care sunt cu predilecție adolescenți, versurile sunt tocmai potrivite pentru tinerii ajunși la vârsta la care au dreptul să viseze orice, să facă (chiar?) orice, să nu le pese de nimic și să nu aibă responsabilități. Pe lângă ”sex, drugs & rock'n'roll” plus băutura și beția, prezente mai evident sau mai subtil în aproape fiecare cântec, una din temele importante este cea a evadării, pe diverse căi, din lumea reală, precum și cea a desconsiderării de sine, a promovării imaginii sinelui ca o victimă, ca un ghinionist, care cerșește indulgența și înțelegerea celor din jur, dar rămâne până la final un neînțeles, ”tânăr și neliniștit” - ca să parodiem titlul unui arhicunoscut serial dar și totodată, măcar în parte, titlul unei melodii, Young & Alive, care, până la urmă, definește cu destulă exactitate genul de public pe care Beach Slang caută să-l atragă.
Spre deosebire însă de majoritatea formațiilor rock din ultima vreme, ale căror compoziții sunt mai degrabă deprimante și îndeamnă la meditație, The Things We Do to Find People Who Feel Like Us, în mare măsură în spiritul celor două EP-uri apărute în 2014, transmite un mesaj pozitiv, crează emoție, bună dispoziție, te încarcă cu energie.
Pentru promovarea albumului, băieții de la Beach Slang merg în ianuarie-februarie 2016 și într-un turneu european care, din păcate, nu ajunge și în România. Cea mai apropiată locație ar fi Viena (9 februarie 2016).