Twilight - Original Motion Picture Soundtrack (2008)

Twilight: Original Motion Picture Soundtrack, Chop Shop Records / Atlantic Records, 2008.

Sunt trecuți, pe rând, interpretul (sau interpreții), melodia și durata acesteia:

01. Muse - Supermassive Black Hole 3:31

02. Paramore - Decode 4:21

03. The Black Ghosts - Full Moon 3:50

04. Linkin Park - Leave Out All the Rest 3:19

05. MuteMath - Spotlight (Twilight Mix) 3:20

06. Perry Farrell - Go All the Way (Into the Twilight) 3:27

07. Collective Soul - Tremble for My Beloved 3:53

08. Paramore - I Caught Myself 3:55

09. Blue Foundation - Eyes on Fire 5:01

10. Robert Pattinson - Never Think 4:29

11. Iron & Wine - Flightless Bird, American Mouth 4:02

12. Carter Burwell - Bella's Lullaby 2:20

Rate Your Music: 3,0/5; AllMusic: 3,0/5; Amazon: 4,5/5.

Muzica din filme este deseori trecută cu vederea de publicul larg, și oarecum pe bună dreptate: ea este compusă pentru a fi ascultată într-un anumit context foarte specific, și anume în film, unde are un anumit rol, în funcție de ceea ce se petrece, sau de sentimentele și emoțiile pe care vrea să le transmită regizorul. Așadar, aceeași muzică, scoasă din context, ar putea să aibă un cu totul alt impact.

Totuși, în ultima vreme, tot mai mulți muzicieni valoroși doresc ca melodiile lor să apară pe coloanele sonore ale filmelor, mai ales ale celor de (presupus) succes. Este o variantă mult mai sigură de a avea asigurată o publicitate universală, mult mai amplă decât orice campanie de marketing de care ar fi capabilă o casă de discuri.

Este și cazul filmului Twilight (Amurg în limba română), care a apărut în 2008, și a cărui coloană sonoră (soundtrack) l-a precedat cu câteva săptămâni. Așteptările fanilor erau atât de mari, încât albumul cu coloana sonoră s-a vândut foarte bine încă de dinainte de a fi lansat filmul, ocupând primul loc în diverse topuri muzicale de specialitate. Era pe undeva firesc, deoarece scriitoarea Stephenie Meyer, autoarea cărții (și a seriei) pe baza căreia s-a făcut filmul, admitea deschis faptul că muzica o inspira atunci când scria anumite capitole, iar melodiile respective au ajuns chiar să devină publice, fiind de mare interes pentru fani. Evident, nu toate acestea au putut fi incluse pe coloana sonoră a filmului; selecția finală a fost făcută de Alexandra Patsavas, care a fost producătoarea albumului.
Au fost adăugate și câteva cântece noi, create special pentru coloana sonoră a filmului, și care (evident) nu făcuseră parte din play-list-urile scriitoarei. Astfel, trupa americană de pop-punk Paramore, condusă de solista Hayley Williams, fană declarată a seriei Twilight, a contribuit cu două melodii noi: Decode și I Caught Myself, de altfel foarte potrivite, având în vedere acțiunea din film și grupa de vârstă căreia i se adresează (adolescenții). Hayley însăși avea doar 19 ani la momentul respectiv, iar formația sa, Paramore, avea (și încă are) un stil foarte energic, tineresc, de abordare a unor teme proprii generației ”emo”; iar criza economică a coincis cu punctul culminant al culturii emo în Statele Unite ale Americii și nu numai, ceea ce explică și succesul unor filme cu vampiri și vârcolaci adolescenți. Decode, melodia mai reușită dintre cele două, a și fost lansată ca un prim single de pe acest album.
Al doilea single a fost Go All the Way (Into the Twilight) a lui Perry Farrell, care se detașează cumva de celelalte piese, atât prin tematică, cât și prin stil, fiind un cântec vesel, de dans și voie bună.
Dintre celelalte melodii originale, se mai remarcă Never Think și Bella's Lullaby. Never Think este cântată chiar de actorul principal din film, Robert Pattinson, acesta fiind de altfel debutul său muzical. E foarte lentă și prea mormăită, îngânată, pentru a fi inteligibilă, și sună mai degrabă a doină de jale decât a cântec de dragoste. Ultima piesă de pe album, Bella's Lullaby, este instrumentală și aparține compozitorului Carter Burwell, care de altfel s-a ocupat de întreaga partitură, aceasta fiind doar o mostră, destul de reușită, dar foarte diferită de restul melodiilor.
Celelalte piese au fost alese ”pe sprânceană” și sunt în medie mai bune decât cele originale. Nu e de mirare, când ai de unde să alegi, și poți include o melodie precum Leave Out All the Rest a băieților de la Linkin Park, trupă cu o popularitate uriașă. Albumul se deschide cu Supermassive Black Hole a formației britanice Muse, care cu ocazia aceasta și-a făcut serios intrarea pe piața americană. De altfel, pe prima parte a compilației predomină melodiile pop-rock sau punk, cu mici excepții, una dintre acestea fiind Full Moon a duetului The Black Ghosts. Cele mai multe dintre aceste cântece sunt recente, raportate la data de apariție a albumului, respectiv din perioada 2005-2008; totuși, este și unul mai vechi, Tremble for My Beloved, a trupei Collective Soul, care e din 1999, și care este unul dintre preferatele mele - și se pare că a plăcut și altora destul de mult, altfel fiind greu de explicat cum și-a făcut loc pe coloana sonoră a unei astfel de producții.
După cum arată și titlurile, chiar dacă stilurile mai diferă, tematica abordată este destul de unitară, fiind în general una mai sobră, mai întunecată, în acord cu atmosfera gotică a filmului.
Ultimele patru piese sunt mai lente. Surpriza cea mai mare este Eyes on Fire a trupei daneze Blue Foundation, aceștia fiind unicii interpreți din altă țară decât Statele Unite ale Americii sau Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, care au prins loc pe acest album. Melodia este ea însăși surprinzătoare, după atâta energie debordantă: agresivă în altă manieră, calmă și provocatoare. Penultima piesă, aleasă (se pare) de actrița principală din film, Kristen Stewart, este Flightless Bird, American Mouth a lui Iron & Wine, o baladă romantică, numai bună de dansat pe ea la bal (cum e în film) sau ca piesă de deschidere pentru mire și mireasă la nunți (cum am aflat că se mai întâmplă), în ciuda unor versuri mai controversate.
Per total, este o compilație aparte de melodii originale și existente, în mod profesionist îmbinate pentru un efect maxim asupra unei audiențe specifice, alcătuită predominant din adolescenți rebeli, și cu precădere de sex feminin.

The Book of Love / Cartea iubirii (2016)

Regia: Bill Purple. Producători: Jessica Biel, Mike Landry, Chuck Pacheco, Michelle Purple, Carlos Velazquez.

Scenariul: Robbie Pickering, Bill Purple.

Cu: Jason Sudeikis, Maisie Williams, Jessica Biel, Mary Steenburgen, Orlando Jones.

Nerecomandat copiilor sub 12 ani.

IMDb: 6,0/10; Rotten Tomatoes: 8%; Metacritic: 27%.

Moartea este irațională. Și atunci, de ce să nu existe și un film irațional care să exploreze absurditatea existenței atunci când cei dragi nu mai sunt? Sigur, este o temă recurentă în producțiile aparținând genului tragic sau dramatic, și care în principal abordează felul în care oamenii reușesc să depășească asemenea momente triste, și să-și continue viața, într-un fel sau altul. Dar dacă moartea cuiva drag te schimbă atât de mult încât viața de dinainte nu pare să mai aibă vreun sens? Pentru unii, poate o astfel de tragedie să aibă un efect de catharsis, să-i transforme pentru totdeauna?

Iată câteva din întrebările pe care le ridică vizionarea unui film precum ”The Book of Love” în regia debutantului Bill Purple. Tragedia este la cote maxime, în contextul în care personajul principal, Henry Herschel (interpretat în mod paradoxal de Jason Sudeikis, cunoscut comediant), își pierde soția însărcinată, Penny (Jessica Biel - care chiar era însărcinată în momentul filmărilor).

Henry se transformă vizibil, dintr-un arhitect cu rezultate foarte bune, angajat într-un plan măreț de remodelare a orașului New Orleans, într-o epavă umană, care își găsește un nou scop (absurd) în viață: acela de a ajuta o adolescentă cam vagaboandă, Millie (Maisie Williams, o actriță britanică care vorbește în limbaj de cartier din New Orleans), să construiască o plută (tot un fel de epavă... în devenire) pentru a călători peste oceane, la fel ca Thor Heyerdahl și alții după el. O misiune vădit sinucigașă, dar care în ansamblul irațional al filmului are totuși un sens: o călătorie inițiatică, ”departe de lumea dezlănțuită” și de realitatea cotidiană, în căutarea sinelui, a identității pierdute.

Eforturile șefului Wendell (Paul Reiser) și mai ales ale soacrei Julia (Mary Steenburgen) de a-l readuce pe Henry la normalitate dau greș, în vreme ce relația sa cu Millie se consolidează, ceea ce psihologic este oarecum explicabil: pentru Millie, el este un surogat de tată, în vreme ce Millie înlocuiește deopotrivă soția și copilul lui Henry. Cu toate acestea, relația lor rămâne castă, deși curiozitatea audienței cam în direcția asta se îndreaptă: oare ce au de gând totuși ăștia doi??

În contextul general dramatic, există și momente comice, oferite atât de cei doi protagoniști, cât și de ajutoarele lor, Dumbass (ăsta da nume de personaj!!, interpretat de Orlando Jones, afro-americanul de serviciu) și Pascal (Richard Robichaux, care vorbește non-inteligibil în Cajun sau ceva dialect creol). Merită o mențiune și câinele maidanez Ahab, păzitorul lui Millie.

Povestea este destul de complexă, și este narată de Millie de la început până la sfârșit, dar abia în a doua jumătate a filmului ne dăm seama a cui e vocea omniscientă care intervine pentru a anticipa pasajele importante ale filmului sau a filozofa pe marginea lor. Asta ne dă o siguranță că totul se sfârșește cu bine, ceea ce este sugerat și de ultima însemnare vizibilă din jurnal (”we made it” = am reușit), în ciuda aparentei imposibilități.
Problema peliculei este lipsa sa de verosimilitate și, de aici, dificultatea audienței (masculine sau feminine) de a se identifica cu personajele principale, și chiar de a empatiza cu acestea, de a le aproba deciziile.

Soțul Jessicăi Biel, mult mai cunoscutul Justin Timberlake, a compus muzica pentru acest film, iar elementul muzical este foarte prezent și important, marcând în mod semnificativ anumite momente.

Este în primul rând un film emoționant, sentimental, siropos până la extrem, nerecomandat persoanelor excesiv de raționale sau foarte bine ancorate în realitate.

Erich Maria Remarque - Pe frontul de vest nimic nou

Erich Maria Remarque, Pe frontul de vest nimic nou, Editura Polirom, Colecția Top10+ (nr. 392), Iași, 2017, 272 pag., traducere din limba germană de Emanoil Cerbu (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Erich Maria Remarque, Im Westen nichts Neues, Propyläen Verlag (Ullstein Verlag), Berlin, 1929 (ca și carte). Romanul a apărut prima dată sub formă de episoade (capitole), publicate serializat în ziarul Vossische Zeitung din Berlin la sfârșitul anului 1928.

Goodreads: 3,95/5; Amazon: 4,7/5; Barnes & Noble: 4,6/5.

Dintotdeauna am avut o părere proastă despre armată, iar despre război, una și mai proastă. La asta a contribuit în primul rând bunica mea, care îmi povestea, când eram copil, întâmplări teribile din al doilea război mondial, pe care ea le trăise, și care o bântuiau și după câteva decenii, și asta în condițiile în care n-a prins decât câteva bombardamente, raiduri aeriene și niște marșuri ale diferitelor armate (română, maghiară, germană, sovietică) prin oraș, urmate de staționări de mai scurtă sau mai lungă durată. Ea îi compătimea în egală măsură pe ”săracii soldați”, indiferent de naționalitate, și spunea că pe fiecare îl aștepta acasă o mamă. Ea văzuse, cunoscuse condițiile subumane în care luptau acești soldați, murind în număr mare, ”pentru nimic”.

Tatăl ei, străbunicul meu, luptase și supraviețuise în primul război mondial; eu nu l-am prins, dar câteodată bunica mai îmi povestea și câte ceva din viața lui de soldat în război. Și un alt străbunic al meu, din partea mamei, luptase în același prim război mondial, dar nu supraviețuise; bunicul meu a rămas fără tată de la vârsta de 2 ani.

Cât despre armată, era suficient să ascult poveștile tatălui meu sau ale altor bărbați (unchi, verișori, prieteni de familie) care făcuseră armata ca să îmi dau seama ce experiență traumatizantă era aceasta, chiar și în condiții de pace. Un verișor de-al meu, care a intrat la facultate și a făcut armata ”cu termen redus”, deci pe o perioadă mai scurtă, venea acasă distrus și plângea ca un copil. Spunea că era tratat ca un sclav, era umilit și batjocorit, supus la tot felul de josnicii.

În aceste condiții, nu e de mirare că am privit mereu armata ca pe o amenințare, și am fost foarte fericit că, în cele din urmă, am scăpat de serviciul militar.

Tot din cauza poveștilor de groază ale bunicii, am evitat multă vreme să citesc cărți având drept tematică războiul, deși, evident, la școală, Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu sau Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, au fost lecturi obligatorii și n-am avut ce face. Nici la filme inspirate de războaie nu m-am prea uitat, decât absolut întâmplător.

Și totuși, mi-a plăcut Pe frontul de vest nimic nou, care mi se pare un roman ce descrie foarte realist condițiile groaznice pe care au trebuit să le înfrunte soldații în Primul Război Mondial. Autorul, Erich Maria Remarque, se bazează în bună măsură pe propria sa experiență ca soldat în război; el își exprimă punctul de vedere prin intermediul protagonistului principal, tânărul recrut Paul Bäumer, ajuns pe frontul de vest alături de colegii săi de clasă în urma îndemnurilor profesorului Kantorek, a cărui viziune despre patrie și despre război este una idealistă.

Înainte de a ajunge pe front, tinerii mai trebuie să treacă printr-o perioadă de instrucție, unde dau peste caporalul Himmelstoss, un om mic, cu complex napoleonian, și căruia îi face plăcere să-și maltrateze subalternii. Am recunoscut descrierile chinurilor prin care treceau recruții ce ajungeau pe mâna lui Himmelstoss: unele sunt similare cu cele de care auzisem povestindu-se în realitate despre instrucția de pe la noi. Nici o exagerare, așadar.

Cât despre experiența de pe front, aici trebuie să-l credem pe cuvânt pe narator, care prezintă atâtea detalii, încât cititorul are permanent impresia că este acolo, în mijlocul acțiunii, ferindu-se mereu de moarte, transformându-se într-un animal redus la instinctul de supraviețuire, care ucide pentru a nu fi ucis.

Există și momente de relaxare, chiar și unele comice, iar autorul știe foarte bine să îmbine părțile mai cenușii cu cele în care predomină voia bună. De altfel, soldații au și simțul umorului, un umor negru, adaptat situației. Printre puținele elemente pozitive prezentate se numără și camaraderia, prietenia care se înfiripă și se dezvoltă între oameni care trăiesc și depășesc (sau nu) împreună momente tragice. Între Paul și camarazii săi de arme nu există conflicte, toți au aceleași păreri, aceleași convingeri, aceeași mentalitate de viață, chiar dacă provin din sfere diverse - Detering e țăran, Westhus e muncitor, Katczinsky e cizmar. Precum mușchetarii, sunt toți pentru unul și unul pentru toți.

Războiul îi schimbă însă pe oameni, în special pe cei tineri, îi îmbătrânește, îi maturizează înainte de vreme. Cu moartea pândind în fiecare secundă, asistând la atâtea orori, atâtea mutilări, nu poți rămâne indiferent. 

Paul realizează cât de mult s-a schimbat atunci când merge acasă în permisie. E casa lui, dar parcă nu mai e la fel ca înainte, cărțile nu-i mai vorbesc, nu-i mai spun nimic. Mama lui dragă e bolnavă, tatăl ar vrea doar să se laude cu el prin oraș, oamenii trăiesc greu, foametea e la ordinea zilei. Sentimentul de înstrăinare predomină atâta vreme cât protagonistul se află în orașul natal. Adevărata lui familie nu mai e acasă; acum, adevărata lui familie e pe front... și se împuținează pe zi ce trece.

Tragedia rezultă din faptul că acești tineri nu-și mai pot imagina viitorul. Tot ceea ce ei năzuiau sau visau odată pare irealizabil; singura realitate e lupta din tranșee. La fel de tragică este și inutilitatea acestei lupte și a războiului, în general: în ciuda zecilor de mii de morți, frontul nu se mișcă, rămâne același vreme de ani de zile, fiecare parte câștigând sau pierzând pe moment câțiva metri și nimic mai mult.

Cizmele lui Kemmerich simbolizează fragilitatea vieții umane pe front, unde este mai probabil ca o pereche de cizme să rămână intacte decât ca cel care le poartă să supraviețuiască. Ele trec de la unul la altul: viețile sunt frânte, dar cizmele rămân.

Aici nu există eroi sau anti-eroi, nu există alb și negru, ca în atâtea alte narațiuni de război. Germanii nu sunt cu nimic mai buni sau mai răi decât cei de pe partea cealaltă a baricadei, francezii, englezii, americanii sau rușii. Felul uman în care Paul se poartă cu prizonierii ruși, frământările sale în fața francezului ucis, sunt tot atâtea dovezi ale faptului că toți suntem oameni, toți suntem de fapt o mare familie, ”camarazi”, pe care niște decizii stupide ale unor conducători i-au pus față în față ca să se măcelărească reciproc.

Autorul lansează așadar indirect o critică foarte dură la adresa celor care au inițiat războiul, care a dus la pierderea atâtor vieți omenești. Noile tehnici de război au făcut posibil acest genocid în masă, și Paul vorbește de mitraliere, de avioane, de gaze, de grenade, de aruncătoare de flăcări, iar spre final, de tancuri.

Dacă cei care au câștigat în cele din urmă războiul, între care și românii, mai pot spune că sacrificiul nu a fost zadarnic, cei care au pierdut, cum au fost germanii, au resimțit și mai puternic pierderile uriașe de pe toate planurile.

Romanul, care seamănă bine cu un jurnal de front, se încheie oarecum în mod așteptat cam deodată cu războiul.

Erich Maria Remarque a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură (1931) și totodată la Premiul Nobel pentru Pace (în același an), dar n-a primit niciunul dintre ele tocmai din cauza opoziției venită din propria sa țară, Germania. Peste câțiva ani, regimul nazist îi ardea cărțile; el se retrăsese prudent în Elveția, iar peste câțiva ani a emigrat în Statele Unite ale Americii.

Cartea a fost și ecranizată la Hollywood, în regia lui Lewis Milestone, pe numele său real Leib Milstein, evreu născut la Chișinău. Filmul, cu numele All Quiet on the Western Front, a câștigat premiul Oscar pentru cel mai bun film și cea mai bună regie în 1930.

Impactul pe care cartea și filmul le-au avut asupra cititorilor și audienței a fost unul foarte mare, dar tot nu a fost suficient pentru a evita cel de-al doilea război mondial.

Galactic Cowboys - Machine Fish (1996)

Galactic Cowboys - Machine Fish, Metal Blade Records, 1996.

Sunt trecute, pe rând, melodia, durata și, în paranteză, compozitorul sau compozitorii:

01. Feel The Rage 3:14 (Colvin, Huggins)
02. The Struggle 5:54 (Colvin)
03. Fear Not 5:03 (Colvin)
04. Stress 4:35 (Colvin)
05. Psychotic Companion 7:32 (Colvin)
06. In This Life 3:14 (Colvin, Huggins)
07. Easy To Love 4:09 (Colvin)
08. Red Sun 4:59 (Colvin, Huggins, Doss)
09. Idle Minds 4:11 (Huggins, Colvin, Doss)
10. The Lens 5:25 (Doss, Huggins, Colvin)
11. Pattin' Yourself On The Back 3:45 (Colvin)
12. In A Lonely Room 4:45 (Colvin)
13. 9th Of June 5:24 (Colvin)
14. Arrow 6:58 (Huggins, Doss)

Galactic Cowboys:

Ben Huggins - solist vocal, chitară
Monty Colvin - chitară bass, voce, liderul trupei
Wally Farkas - chitară, voce, clape
Alan Doss - baterie, voce, producătorul albumului

AllMusic: 4/5; Rate Your Music: 3,49/5; Amazon: 4,5/5.

La începutul anilor 1990, muzica heavy metal atingea apogeul iar trupele cele mai cunoscute scoteau albume de referință, care ajungeau și în topuri, spre surprinderea multor critici, care vedeau acest gen muzical ca fiind unul în esență ”de nișă”, cu adresabilitate redusă. The Black Album al celor de la Metallica (1991) avea să spargă toate barierele, aducând stilul thrash metal, o variantă mai agresivă de heavy metal, la un nivel de popularizare de nebănuit înainte, în America și nu numai.

Tot în acel an, 1991, avea însă să apară și Nevermind al trupei Nirvana, care a avut de asemenea un impact notabil. Stilul grunge, promovat de Nirvana, a ajuns în scurt timp foarte popular în special în Statele Unite ale Americii, iar formații precum Alice in Chains, Soundgarden, Pearl Jam, Stone Temple Pilots și altele, majoritatea din Seattle, au călcat în scurt timp pe urmele celor de la Nirvana, cunoscând un succes comercial care a depășit așteptările. 

În scurt timp, preferințele publicului și ale caselor de discuri americane au rămas fixate pe grunge, iar trupele care cântau un heavy metal mai clasic au trebuit să se adapteze, uneori să se reinventeze sau să renunțe. Puține au mai rămas ”pe baricade”, fidele stilului original și fanilor acestuia.

Printre aceste formații se numără și Galactic Cowboys, o trupă din Houston (statul american Texas), înființată în 1989 de bassistul Monty Colvin (liderul trupei) și toboșarul Alan Doss, care inițial făceau parte din formația The Awful Truth. Lor li s-au adăugat solistul vocal Ben Huggins și chitaristul Dane Sonnier. Primele două albume, Galactic Cowboys (1991) și Space In Your Face (1993) au fost realizate în această formulă și au apărut la DGC Records, aceeași casă de discuri care a scos și albumul Nevermind al celor de la Nirvana. Cu toate acestea, Galactic Cowboys au abordat un stil heavy metal mai clasic, cu influențe de rock progresiv, albumele fiind produse de Sam Taylor, care era și producătorul trupei King's X din Austin (tot Texas), cu care Galactic Cowboys seamănă cel mai bine ca abordare melodică.

După 1993, Galactic Cowboys au trecut prin niște momente mai dificile, s-au și separat o perioadă, apoi au revenit, dar cu unele schimbări: Wally Farkas l-a înlocuit pe Dane Sonnier la chitară, și trupa a părăsit casa de discuri DGC și, prin urmare, și pe producătorul Sam Taylor, pentru Metal Blade Records, iar toboșarul Alan Doss a trecut și în postura de producător.

Primul album în noua formulă, Machine Fish (1996), a dat măsura stilului muzical care va caracteriza trupa și pe următoarele trei albume, până în anul 2000, când s-a produs ruptura aparent definitivă. Pe Machine Fish, Galactic Cowboys sună mult mai heavy decât pe precedentele două albume, elementele de rock progresiv aproape au dispărut, iar stilul este apropiat ca agresivitate de thrash-ul promovat cu ani înainte de cele 4 mari trupe americane care au definit acest gen: Metallica, Megadeth, Slayer și Anthrax. Sunt însă audibile și influențele grunge, care în acel moment era stilul dominant pe scena heavy metal americană.

Albumul este neobișnuit de uniform, cel puțin la primele audiții, dând impresia că este aceeași piesă repetată la infinit, cu două excepții notabile: baladele Easy To Love (de la mijloc) și Arrow (la final). După câteva rulări, piesele se diferențiază tot mai pregnant.

Prima parte a albumului este mai reușită și mai compactă din punct de vedere stilistic. Piesa de început, Feel The Rage, este una dintre cele mai bune, abordarea este directă, stilul agresiv, vocea lui Ben Huggins (ajutat de ceilalți) se încadrează perfect. Urmează, cam pe același calapod, The Struggle, o melodie poate puțin prea lungă, dar aproape de același nivel de agresivitate cu prima. A treia piesă, Fear Not, este cea mai complexă și mai reușită de pe tot albumul, după părerea mea. Trupa reușește să îmbine stilul thrash cu grunge și progresiv, într-un tot unitar care dă rezultate. Vocea lui Ben Huggins iese din nou în evidență în sens pozitiv, iar fundalul sonor, în care se aude ”Animals Smell Fear”, adaugă o notă de agresivitate suplimentară. Următoarele trei piese, Stress, Psychotic Companion și In This Life, sunt asemănătoare cu primele ca linie melodică. Surprinde neplăcut durata uneori exagerată a melodiilor, de parcă băieții ar fi fost plătiți la secundă și au lungit în mod nejustificat unele piese: Psychotic Companion are cel puțin vreo două minute în plus în care se repetă la nesfârșit același ritm. De altfel, repetiția și monotonia sunt principalele probleme ale acestui album. O piesă mai scurtă, cum e In This Life, are un impact mult mai pregnant decât un lălăit care nu se mai termină.

Prima parte se încheie cu balada Easy To Love, oarecum în afara registrului obișnuit al formației, și care este de o calitate mediocră, ceea ce se poate spune și despre Arrow, din final.

În a doua jumătate a albumului, aparent, trupa experimentează. Piesele sunt ușor diferite ca stil comparativ cu cele de pe prima jumătate, unele chiar sunt mai vechi - de exemplu, Red Sun este o melodie mai veche, care n-a fost suficient de bună (??) pentru a apare pe albumele precedente, dar a apărut pe acesta. Două melodii merită evidențiate ca fiind mai apropiate de rock-ul progresiv: The Lens și In A Lonely Room, totodată dintre cele mai frumoase de pe acest album. Pattin' Yourself On The Back pare să fie un fel de parodie, o miștocăreală muzicală. 9th of June, penultima piesă, este oarecum asemănătoare cu cele din prima jumătate, are un nivel ridicat de agresivitate, dar vocea aici parcă joacă rolul de a contrabalansa, de a contrasta, refrenul fiind foarte melodic, în opoziție cu forța instrumentală emanată și care se accentuează (și se accelerează) pe final.

Temele abordate sunt cele obișnuite în lumea heavy metal. Trupa nu excelează la capitolul liric dar nici nu se afundă în grotesc. Lupta dintre bine și rău (The Struggle), diferența dintre aparență și esență (The Lens), mânia (Feel The Rage), singurătatea (In A Lonely Room), manipularea (9th Of June), iubirea (Easy To Love) sunt câteva dintre subiectele prezente. Nu lipsesc mesajele ironice (Psychotic Companion, Pattin' Yourself On The Back). Din perspectiva unora (dar nu și a membrilor trupei!), Galactic Cowboys este o trupă creștină, în sensul că există și unele mesaje cu tentă religioasă (pozitivă). De exemplu, se face apel la frica de Dumnezeu (Idle Minds), se vorbește de îngeri (Easy To Love dar și altele), de trup și spirit (The Struggle). Ultimele două melodii, 9th Of June și Arrow, au un text care poate fi interpretat și în sens religios. Cu toate acestea, tematica nu este în mod clar sau majoritar religioasă.

Oricum, acestea sunt mai degrabă detalii de finețe, pentru că ascultătorul pune în primul rând preț pe melodie și abia în mod secundar pe text. Iar Machine Fish este un album care excelează la capitolul melodic. Este în primul rând meritul lui Monty Colvin, basistul și liderul trupei, care este totodată și compozitorul, unic sau împreună cu alți membri, a 13 din cele 14 piese de pe album.

Vestea bună pentru fanii acestei trupe este că ei s-au reunit și, după 17 ani, au scos un nou album, Long Way Back To The Moon (2017), în formula originală, deci cu Dane Sonnier la chitară. Deși aflați acum la o vârstă venerabilă, cowboy-ii galactici încă mai fac furori!