Erich Maria Remarque - Pe frontul de vest nimic nou

Erich Maria Remarque, Pe frontul de vest nimic nou, Editura Polirom, Colecția Top10+ (nr. 392), Iași, 2017, 272 pag., traducere din limba germană de Emanoil Cerbu (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Erich Maria Remarque, Im Westen nichts Neues, Propyläen Verlag (Ullstein Verlag), Berlin, 1929 (ca și carte). Romanul a apărut prima dată sub formă de episoade (capitole), publicate serializat în ziarul Vossische Zeitung din Berlin la sfârșitul anului 1928.

Goodreads: 3,95/5; Amazon: 4,7/5; Barnes & Noble: 4,6/5.

Dintotdeauna am avut o părere proastă despre armată, iar despre război, una și mai proastă. La asta a contribuit în primul rând bunica mea, care îmi povestea, când eram copil, întâmplări teribile din al doilea război mondial, pe care ea le trăise, și care o bântuiau și după câteva decenii, și asta în condițiile în care n-a prins decât câteva bombardamente, raiduri aeriene și niște marșuri ale diferitelor armate (română, maghiară, germană, sovietică) prin oraș, urmate de staționări de mai scurtă sau mai lungă durată. Ea îi compătimea în egală măsură pe ”săracii soldați”, indiferent de naționalitate, și spunea că pe fiecare îl aștepta acasă o mamă. Ea văzuse, cunoscuse condițiile subumane în care luptau acești soldați, murind în număr mare, ”pentru nimic”.

Tatăl ei, străbunicul meu, luptase și supraviețuise în primul război mondial; eu nu l-am prins, dar câteodată bunica mai îmi povestea și câte ceva din viața lui de soldat în război. Și un alt străbunic al meu, din partea mamei, luptase în același prim război mondial, dar nu supraviețuise; bunicul meu a rămas fără tată de la vârsta de 2 ani.

Cât despre armată, era suficient să ascult poveștile tatălui meu sau ale altor bărbați (unchi, verișori, prieteni de familie) care făcuseră armata ca să îmi dau seama ce experiență traumatizantă era aceasta, chiar și în condiții de pace. Un verișor de-al meu, care a intrat la facultate și a făcut armata ”cu termen redus”, deci pe o perioadă mai scurtă, venea acasă distrus și plângea ca un copil. Spunea că era tratat ca un sclav, era umilit și batjocorit, supus la tot felul de josnicii.

În aceste condiții, nu e de mirare că am privit mereu armata ca pe o amenințare, și am fost foarte fericit că, în cele din urmă, am scăpat de serviciul militar.

Tot din cauza poveștilor de groază ale bunicii, am evitat multă vreme să citesc cărți având drept tematică războiul, deși, evident, la școală, Pădurea spânzuraților de Liviu Rebreanu sau Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, au fost lecturi obligatorii și n-am avut ce face. Nici la filme inspirate de războaie nu m-am prea uitat, decât absolut întâmplător.

Și totuși, mi-a plăcut Pe frontul de vest nimic nou, care mi se pare un roman ce descrie foarte realist condițiile groaznice pe care au trebuit să le înfrunte soldații în Primul Război Mondial. Autorul, Erich Maria Remarque, se bazează în bună măsură pe propria sa experiență ca soldat în război; el își exprimă punctul de vedere prin intermediul protagonistului principal, tânărul recrut Paul Bäumer, ajuns pe frontul de vest alături de colegii săi de clasă în urma îndemnurilor profesorului Kantorek, a cărui viziune despre patrie și despre război este una idealistă.

Înainte de a ajunge pe front, tinerii mai trebuie să treacă printr-o perioadă de instrucție, unde dau peste caporalul Himmelstoss, un om mic, cu complex napoleonian, și căruia îi face plăcere să-și maltrateze subalternii. Am recunoscut descrierile chinurilor prin care treceau recruții ce ajungeau pe mâna lui Himmelstoss: unele sunt similare cu cele de care auzisem povestindu-se în realitate despre instrucția de pe la noi. Nici o exagerare, așadar.

Cât despre experiența de pe front, aici trebuie să-l credem pe cuvânt pe narator, care prezintă atâtea detalii, încât cititorul are permanent impresia că este acolo, în mijlocul acțiunii, ferindu-se mereu de moarte, transformându-se într-un animal redus la instinctul de supraviețuire, care ucide pentru a nu fi ucis.

Există și momente de relaxare, chiar și unele comice, iar autorul știe foarte bine să îmbine părțile mai cenușii cu cele în care predomină voia bună. De altfel, soldații au și simțul umorului, un umor negru, adaptat situației. Printre puținele elemente pozitive prezentate se numără și camaraderia, prietenia care se înfiripă și se dezvoltă între oameni care trăiesc și depășesc (sau nu) împreună momente tragice. Între Paul și camarazii săi de arme nu există conflicte, toți au aceleași păreri, aceleași convingeri, aceeași mentalitate de viață, chiar dacă provin din sfere diverse - Detering e țăran, Westhus e muncitor, Katczinsky e cizmar. Precum mușchetarii, sunt toți pentru unul și unul pentru toți.

Războiul îi schimbă însă pe oameni, în special pe cei tineri, îi îmbătrânește, îi maturizează înainte de vreme. Cu moartea pândind în fiecare secundă, asistând la atâtea orori, atâtea mutilări, nu poți rămâne indiferent. 

Paul realizează cât de mult s-a schimbat atunci când merge acasă în permisie. E casa lui, dar parcă nu mai e la fel ca înainte, cărțile nu-i mai vorbesc, nu-i mai spun nimic. Mama lui dragă e bolnavă, tatăl ar vrea doar să se laude cu el prin oraș, oamenii trăiesc greu, foametea e la ordinea zilei. Sentimentul de înstrăinare predomină atâta vreme cât protagonistul se află în orașul natal. Adevărata lui familie nu mai e acasă; acum, adevărata lui familie e pe front... și se împuținează pe zi ce trece.

Tragedia rezultă din faptul că acești tineri nu-și mai pot imagina viitorul. Tot ceea ce ei năzuiau sau visau odată pare irealizabil; singura realitate e lupta din tranșee. La fel de tragică este și inutilitatea acestei lupte și a războiului, în general: în ciuda zecilor de mii de morți, frontul nu se mișcă, rămâne același vreme de ani de zile, fiecare parte câștigând sau pierzând pe moment câțiva metri și nimic mai mult.

Cizmele lui Kemmerich simbolizează fragilitatea vieții umane pe front, unde este mai probabil ca o pereche de cizme să rămână intacte decât ca cel care le poartă să supraviețuiască. Ele trec de la unul la altul: viețile sunt frânte, dar cizmele rămân.

Aici nu există eroi sau anti-eroi, nu există alb și negru, ca în atâtea alte narațiuni de război. Germanii nu sunt cu nimic mai buni sau mai răi decât cei de pe partea cealaltă a baricadei, francezii, englezii, americanii sau rușii. Felul uman în care Paul se poartă cu prizonierii ruși, frământările sale în fața francezului ucis, sunt tot atâtea dovezi ale faptului că toți suntem oameni, toți suntem de fapt o mare familie, ”camarazi”, pe care niște decizii stupide ale unor conducători i-au pus față în față ca să se măcelărească reciproc.

Autorul lansează așadar indirect o critică foarte dură la adresa celor care au inițiat războiul, care a dus la pierderea atâtor vieți omenești. Noile tehnici de război au făcut posibil acest genocid în masă, și Paul vorbește de mitraliere, de avioane, de gaze, de grenade, de aruncătoare de flăcări, iar spre final, de tancuri.

Dacă cei care au câștigat în cele din urmă războiul, între care și românii, mai pot spune că sacrificiul nu a fost zadarnic, cei care au pierdut, cum au fost germanii, au resimțit și mai puternic pierderile uriașe de pe toate planurile.

Romanul, care seamănă bine cu un jurnal de front, se încheie oarecum în mod așteptat cam deodată cu războiul.

Erich Maria Remarque a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură (1931) și totodată la Premiul Nobel pentru Pace (în același an), dar n-a primit niciunul dintre ele tocmai din cauza opoziției venită din propria sa țară, Germania. Peste câțiva ani, regimul nazist îi ardea cărțile; el se retrăsese prudent în Elveția, iar peste câțiva ani a emigrat în Statele Unite ale Americii.

Cartea a fost și ecranizată la Hollywood, în regia lui Lewis Milestone, pe numele său real Leib Milstein, evreu născut la Chișinău. Filmul, cu numele All Quiet on the Western Front, a câștigat premiul Oscar pentru cel mai bun film și cea mai bună regie în 1930.

Impactul pe care cartea și filmul le-au avut asupra cititorilor și audienței a fost unul foarte mare, dar tot nu a fost suficient pentru a evita cel de-al doilea război mondial.