The Book of Love / Cartea iubirii (2016)

Regia: Bill Purple. Producători: Jessica Biel, Mike Landry, Chuck Pacheco, Michelle Purple, Carlos Velazquez.

Scenariul: Robbie Pickering, Bill Purple.

Cu: Jason Sudeikis, Maisie Williams, Jessica Biel, Mary Steenburgen, Orlando Jones.

Nerecomandat copiilor sub 12 ani.

IMDb: 6,0/10; Rotten Tomatoes: 8%; Metacritic: 27%.

Moartea este irațională. Și atunci, de ce să nu existe și un film irațional care să exploreze absurditatea existenței atunci când cei dragi nu mai sunt? Sigur, este o temă recurentă în producțiile aparținând genului tragic sau dramatic, și care în principal abordează felul în care oamenii reușesc să depășească asemenea momente triste, și să-și continue viața, într-un fel sau altul. Dar dacă moartea cuiva drag te schimbă atât de mult încât viața de dinainte nu pare să mai aibă vreun sens? Pentru unii, poate o astfel de tragedie să aibă un efect de catharsis, să-i transforme pentru totdeauna?

Iată câteva din întrebările pe care le ridică vizionarea unui film precum ”The Book of Love” în regia debutantului Bill Purple. Tragedia este la cote maxime, în contextul în care personajul principal, Henry Herschel (interpretat în mod paradoxal de Jason Sudeikis, cunoscut comediant), își pierde soția însărcinată, Penny (Jessica Biel - care chiar era însărcinată în momentul filmărilor).

Henry se transformă vizibil, dintr-un arhitect cu rezultate foarte bune, angajat într-un plan măreț de remodelare a orașului New Orleans, într-o epavă umană, care își găsește un nou scop (absurd) în viață: acela de a ajuta o adolescentă cam vagaboandă, Millie (Maisie Williams, o actriță britanică care vorbește în limbaj de cartier din New Orleans), să construiască o plută (tot un fel de epavă... în devenire) pentru a călători peste oceane, la fel ca Thor Heyerdahl și alții după el. O misiune vădit sinucigașă, dar care în ansamblul irațional al filmului are totuși un sens: o călătorie inițiatică, ”departe de lumea dezlănțuită” și de realitatea cotidiană, în căutarea sinelui, a identității pierdute.

Eforturile șefului Wendell (Paul Reiser) și mai ales ale soacrei Julia (Mary Steenburgen) de a-l readuce pe Henry la normalitate dau greș, în vreme ce relația sa cu Millie se consolidează, ceea ce psihologic este oarecum explicabil: pentru Millie, el este un surogat de tată, în vreme ce Millie înlocuiește deopotrivă soția și copilul lui Henry. Cu toate acestea, relația lor rămâne castă, deși curiozitatea audienței cam în direcția asta se îndreaptă: oare ce au de gând totuși ăștia doi??

În contextul general dramatic, există și momente comice, oferite atât de cei doi protagoniști, cât și de ajutoarele lor, Dumbass (ăsta da nume de personaj!!, interpretat de Orlando Jones, afro-americanul de serviciu) și Pascal (Richard Robichaux, care vorbește non-inteligibil în Cajun sau ceva dialect creol). Merită o mențiune și câinele maidanez Ahab, păzitorul lui Millie.

Povestea este destul de complexă, și este narată de Millie de la început până la sfârșit, dar abia în a doua jumătate a filmului ne dăm seama a cui e vocea omniscientă care intervine pentru a anticipa pasajele importante ale filmului sau a filozofa pe marginea lor. Asta ne dă o siguranță că totul se sfârșește cu bine, ceea ce este sugerat și de ultima însemnare vizibilă din jurnal (”we made it” = am reușit), în ciuda aparentei imposibilități.
Problema peliculei este lipsa sa de verosimilitate și, de aici, dificultatea audienței (masculine sau feminine) de a se identifica cu personajele principale, și chiar de a empatiza cu acestea, de a le aproba deciziile.

Soțul Jessicăi Biel, mult mai cunoscutul Justin Timberlake, a compus muzica pentru acest film, iar elementul muzical este foarte prezent și important, marcând în mod semnificativ anumite momente.

Este în primul rând un film emoționant, sentimental, siropos până la extrem, nerecomandat persoanelor excesiv de raționale sau foarte bine ancorate în realitate.