José Saramago - Cain

José Saramago, Cain, Editura Polirom, Colecția Top 10+ (nr. 231), Iași, 2014, 160 pag., traducere din limba portugheză de Simina Popa (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: José Saramago, Caim, Editorial Caminho, Alfragide, 2009, 182 pag.
José Saramago este laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1998).

Goodreads: 3,92/5; Amazon: 4/5; Barnes&Noble: 4,2/5.

Ar trebui poate să încep cu altceva, dar de data asta o fac cu o recomandare: această carte nu este pentru credincioși și nici pentru pudibonzi. O persoană credincioasă ar considera (poate pe bună dreptate) cartea drept o blasfemie, poate ceva mai lejeră la început, dar tot mai serioasă spre final. Eu, nefiind prea credincios de felul meu, am putut să citesc fără a fi atât de marcat de prejudecăți, dar cred că este o lectură destul de dificilă pentru cineva care are o educație religioasă. Educația mea religioasă este una elementară, spre deloc: nu am făcut religie la școală (nu se făcea în perioada comunistă), părinții mei nu erau bisericoși și nici din cale-afară de credincioși, așa că singurele mele cunoștințe, absolut minimale, le-am primit de la bunica. Tot acolo, la bunica, în vacanțe, fiind mare avid de lectură și citind aproape orice îmi cădea în mână, am început să citesc și Biblia, din lipsă de alte cărți. Copil fiind, n-am înțeles mare lucru, și oricum nu cred că am trecut de primul capitol din Vechiul Testament, ”Facerea”, pe care am luat-o așa cum probabil și este, un fel de poveste, nicidecum ca pe o dogmă care trebuie acceptată ad litteram. Ați început deja să constatați blasfemia? Atunci poate e mai bine să nu mai continuați să citiți.
José Saramago este ateu declarat și comunist. Pentru un ateu, este destul de preocupat de problemele biblice, fapt atestat și de un alt roman al său, mai celebru, Evanghelia după Isus Cristos (1991). Cain, apărut în 2009, este ultimul său roman, publicat cu câteva luni înainte de trecerea sa în neființă în 2010. Așadar, se poate spune și că este un fel de roman-testament, deși îmi vine greu să cred că opera literară a lui Saramago, în ansamblul ei, ar putea fi judecată atât de simplist; și n-aș acorda o importanță mai mare acestui volum decât altora doar pentru că s-a întâmplat să fie ultimul. Mi-e greu să cred că autorul ”a știut” că este ultimul său roman, și că l-a scris în consecință.
Dacă Evanghelia după Isus Cristos are legătură cu Noul Testament, Cain se leagă de Dumnezeu din Vechiul Testament. În acest fel, este un roman oarecum mai universal, sau mai comprehensibil pentru categorii mai largi de oameni, deoarece, într-un fel sau altul, Vechiul Testament, în forme diferite dar totuși asemănătoare, este valabil și pentru evrei, și pentru musulmani. Mai exact, romanul tratează unele evenimente din primele cinci cărți (Pentateuh) ale Vechiului Testament, în general arhi-cunoscute, dacă nu din lectura Bibliei, atunci din diverse alte surse care popularizează în felurite maniere întâmplările/învățăturile cuprinse acolo.
Această carte a fost scrisă ca să incite la reflecție și să provoace o reacție, demontând convenții. Eu personal m-am distrat copios, la anumite pasaje, dar n-aș zice că am fost atât de incitat. Din punct de vedere strict literar, narațiunea are destule minusuri. Saramago este celebru pentru stilul său, dar cred că, pentru cititorul obișnuit, ortografia sa mai mult încurcă decât ajută: nu știu dacă este chiar atât de grozav să fii original doar pentru că scrii toate substantivele proprii cu literă mică (începând cu adam și terminând cu dumnezeu, ca să dau un exemplu, deși aici poate că este ceva mai mult decât o simplă chestiune de stil), că folosești semnele de punctuație mai rar, alineatele și mai rar, sau că nu marchezi dialogurile, lăsând cititorului sarcina să ”ghicească” cine anume vorbește, doar pe baza literei mari de la începutul dialogului, de multe ori în mijlocul rândului. Rezultă un text foarte fluent, însă e mai degrabă o aparență, care obligă deseori cititorul la reluarea anumitor fraze.
Romanul este altfel destul de scurt și se citește relativ repede. Eu mi-am acordat niște pauze, ca să-mi las un pic de timp să ”rumeg” câteva chestiuni, și astfel, secționat, am avut nevoie de câteva zile. Altfel, cred că se poate citi liniștit într-o zi (liberă).
Cartea are, din punctul meu de vedere, patru părți. Prima parte este un fel de introducere, și aproape că n-are legătură cu restul: este versiunea lui Saramago despre facerea lumii în context biblic. Este, aș zice, un fel de pamflet, o parodie siropoasă despre Adam și Eva, relația lor cu Dumnezeu (scriu cu majuscule, deși autorul n-o face), și ieșirea lor din grădina Edenului. Primele semne de întrebare mi-au apărut cu privire la relația Evei cu Azazel, îngerul pus să păzeasză grădina. Nu de alta, dar despre Azazel ăsta, de la Asimov citire, știam că e un fel de drăcușor, și nu vreun heruvim.
Abia în partea a doua intră în scenă personajul principal al romanului, Cain, precum și fratele său, Abel, care i-a devenit victimă. Perspectiva autorului asupra evenimentului este diferită de cea biblică, și îl exonerează parțial pe Cain de vină. Mai mult, Cain, în dialogul său cu un Dumnezeu omniscient, îl acuză pe acesta (pe Dumnezeu!) că este la rândul său vinovat că a permis ca așa ceva să se întâmple. Oare de câte ori nu ne întrebăm cum de este posibil ca atâtea lucruri să aibă loc, și cum de Dumnezeu tolerează atâtea nedreptăți? În carte, surprinzător, Dumnezeu își acceptă oarecum partea de vină, dar îl condamnă pe Cain la o viață de fugar, mereu pe drumuri, marcându-l cu un semn, care să îi asigure supraviețuirea în cazul în care ar fi atacat.
Practic de aici începe romanul propriu-zis, și anume peregrinarea lui Cain prin lumea biblică a Vechiului Testament, dintr-un loc în altul, dintr-un timp în altul, un fel de ”prezent”, deoarece, în acest roman, timpul nu există cu adevărat, toate evenimentele se produc în ”prezent”, cel puțin pentru Cain și pentru antagonistul său, ați ghicit, însuși Dumnezeu. Saramago crează o perspectivă inversă asupra lumii așa cum o cunoaștem sau cum ne-o reprezentăm: Cain, personajul negativ în mod obișnuit, primul criminal din istoria omenirii, devine mai degrabă personajul pozitiv (cu unele lipsuri inerente), în vreme ce Dumnezeu este nemilos, crud, fițos, face pariuri cu Satana, pune oamenii la teste și încercări fără sens, contribuie, direct sau indirect, la uciderea multor oameni, inclusiv nevinovați. Aș zice că oarecum este la modă de o vreme încoace să se creeze o perspectivă inversă asupra lucrurilor: este suficient să vizionăm un film precum Shrek ca să înțelegem acest lucru.
Spuneam însă că sunt patru părți. Da, deoarece prima călătorie a lui Cain nu este în lumea biblică, ci în cetatea lui Lilith, iar această Lilith nu apare în Biblie, cel puțin nu în versiunile acceptate (înțeleg că există în unele apocrife). Nu știu sincer, filosofic vorbind, care este sensul acestei călătorii inițiatice și totodată inițiale în afara lumii Vechiului Testament. Era oare necesară pentru restul romanului? Este oare semnul că ceea ce urmează nu este o călătorie în lumea ”reală” a Vechiului Testament, ci într-o lume imaginară a Vechiului Testament, diferită de cea biblică?
Cert este că celelalte călătorii, cu excepția unei scurte reveniri la Lilith, se desfășoară exclusiv în spațiul și timpul Vechiului Testament, așa cum este el perceput de Cain, care este purtat încoace și încolo de o forță inexplicabilă (în acest caz, autorul își asumă puteri mai mari decât ale lui Dumnezeu, care nu pare ”vinovat” de aceste plimbări ale lui Cain). De cele mai multe ori călare pe un măgar, la fel ca Sancho Panza (și poate paralela cu Don Quijote nu e întâmplătoare), Cain vizitează Turnul din Babel, Sodoma și Gomora, Ierihonul, Muntele Sinai, are de a face cu Avram, cu Lot și cu Iov, și cu neamurile lor, și ajunge în cele din urmă pe celebra arcă a lui Noe. Conflictul său cu Dumnezeu se accentuează pe măsură ce lectura înaintează, atingând paroxismul la finalul cărții, deși propriu-zis romanul nu are o încheiere, autorul lăsând la latitudinea cititorului o eventuală concluzie.
Cartea începe ca un pamflet, dar tonul se schimbă într-unul tot mai serios pe parcurs. Narațiunea (atâta câtă există) este tot mai fragmentată, personajele mai mereu se schimbă. Este greu să judeci personajele, când unul dintre ele este chiar Dumnezeu (îmi și imaginez un subiect de literatură cu tema: caracterizați personajul ”dumnezeu” din romanul Cain de José Saramago). Provocarea este la alt nivel, iar cei îndreptățiți să aibă un punct de vedere sunt cei care se dedică studiului Bibliei, în special al Vechiului Testament. Cât despre Saramago, deși opiniile lui variază, cel puțin o versiune mai acceptabilă este, după cum spune chiar în acest roman, ”istoria oamenilor este istoria neînțelegerilor lor cu Dumnezeu, nici El nu ne înțelege pe noi, nici noi nu îl înțelegem pe El”.

The Wedding Present - Seamonsters (1991)

The Wedding Present - Seamonsters, RCA/First Warning Records, 1991.

Sunt trecute, pe rând, melodia și durata:

01. Dalliance 4:24

02. Dare 3:43

03. Suck 3:57

04. Blonde 5:06

05. Rotterdam 3:14

06. Lovenest 5:11

07. Corduroy 3:29

08. Carolyn 3:36

09. Heather 3:31

10. Octopussy 6:17

Toate melodiile au fost compuse de David Gedge.

Producător: Steve Albini.

The Wedding Present (în 1991):

David Gedge - solist vocal, chitară, liderul formației

Peter Solowka - chitară

Keith Gregory - chitară bass

Simon Smith - baterie

AllMusic: 5/5; Rate Your Music: 3,71/5; Amazon: 4,2/5.

The Wedding Present este o trupă britanică de (post-)punk, formată în anul 1985 la Leeds, în jurul solistului vocal, chitaristului și compozitorului David Gedge. După două albume de succes, George Best (1987) și Bizarro (1989), dar a căror linie melodică era specifică punk-ului britanic din epocă, ei au trecut la un stil mai agresiv, mai apropiat de rock și chiar de grunge, odată cu colaborarea cu producătorul american Steve Albini.

Albumul Seamonsters (1991) este consecința acestei colaborări. El a fost produs chiar în Statele Unite ale Americii, în studiorile Pachyderm din Cannon Falls (Minnesota), iar influența producătorului Steve Albini este evidentă pe toate piesele, deși acestea poartă în continuare o pecete tipic britanică, grație compoziției (aparținând exclusiv lui David Gedge, liderul formației) și a subiectelor lirice alese, ca să nu mai vorbim de vocea aceluiași David Gedge care, deși lasă mult de dorit, se potrivește perfect în cadrul general și reprezintă una dintre caracteristicile reprezentative ale unei trupe care, iată, supraviețuiește și în prezent.

Pentru cineva ca mine, care în acea perioadă asculta hard rock, heavy metal și thrash, de la Bon Jovi și AC/DC până la Iron Maiden și Metallica, un astfel de album a trecut neobservat. Au trebuit să treacă aproape 30 de ani ca să ascult acest album, și mai multe audiții ca să și prind gustul.

Ritmul nu este unul prea grozav și există o anumită monotonie, specifică trupelor de punk, astfel că la început toate piesele sună oarecum la fel. Și totuși, monotonia este spartă programatic aproape în fiecare melodie. 

Din acest punct de vedere, prima piesă, Dalliance, este probabil cea mai reprezentativă. Ea începe relativ lent, cu un ritm monoton, care se tot repetă, și cu niște versuri mai degrabă mormăite, decât cântate. Dar, după vreo două minute, totul explodează! Tobele sunt fantastice aici, și de altfel pe tot albumul, cred că este primul album rock la care îmi place mai mult felul în care se cântă la baterie decât la orice alt instrument. Tobele sunt acompaniate (și nu invers!) de chitări, care impun un ritm fenomenal și fac un zgomot infernal, din care vocea solistului abia se mai aude.

Aș zice că și următoarele două piese, Dare și Suck, sunt la fel de bune, și au aceeași structură compozițională, care merge de la mai lent spre mai rapid și mai agresiv, sfârșind într-o explozie de sunete și ritmuri alerte.

Urmează două melodii mai lente, Blonde și Rotterdam. După părerea mea, Rotterdam este cea mai bună piesă mai lentă de pe acest album. Îmi și imaginez cum se poate asculta în timp ce conduci, la volan, printr-un peisaj de poveste (dar desigur, nu chiar prin Rotterdam).

Apoi Lovenest vine să spargă din nou tiparele, cu urletele și vaietele solistului, acompaniate de celelalte instrumente. Pe această piesă, din nou, tobele vin să marcheze momentele de vârf, de extaz sau poate mai degrabă de agonie, care pare a fi trăită din plin de solist.
Următoarele două piese, Corduroy și Carolyn, sunt din nou mai lente, probabil a doua fiind cea mai slabă de pe tot albumul, cu un ritm adormitor și o voce îngânată, care abia se aude. Este poate un fel de preludiu la Heather, cea mai puternică (și mai frumoasă) melodie din partea a doua a albumului. David Gedge, cu vocea sa groasă, reușește aici să transmită emoții și sentimente mai bine decât pe alte cântece, și, deși vaietele aduc cu cele de pe Lovenest, ele sunt acompaniate de un ritm energic, bine susținut de toate instrumentele, care se lansează în final într-un solo instrumental demn de toată lauda.
Albumul se încheie cu Octopussy. Titlul acestei piese, ca și Dalliance și Corduroy, mi-a dat bătăi de cap și nici dicționarul nu a fost de mare ajutor, așa că a trebuit să caut referințe mai ample. Am dedus de aici faptul că trupa și-a dorit subiecte mai complexe, titluri cu subînțelesuri, formate însă (la fel ca și titlul albumului) în mod intenționat dintr-un singur cuvânt.
Din păcate, chiar dacă titlurile sunt provocatoare (mă gândesc, de pildă, la Suck), tematica este cam tot aceeași, fiind vorba de iubire. Mai mult, specifice compozițiilor acestei trupe sunt versurile mai degrabă depresive, deci nu e vorba doar despre dragostea romantică, care induce sentimente frumoase, înălțătoare, ci dimpotrivă, sunt versuri asociate unor sentimente de furie, de frustrare, de supărare, într-un context aproape repetitiv - dragoste ilicită, despărțire, trădare, respingere, eșec, dragostea pierdută și niciodată recăpătată.
Eu personal nu agreez acest gen de versuri, dar, din fericire, acesta este ultimul lucru pe care îl iau în considerare atunci când ascult un album rock. În plus, în acest caz, muzica se potrivește bine cu tematica lirică. Neputința, incapacitatea de adaptare în lipsa ființei iubite, sunt în mod melancolic evocate în prima jumătate a multora dintre piese, pentru ca apoi să iasă la suprafață mânia, frustrarea, alte sentimente și emoții care sparg barierele subconștientului pentru a-și face simțită prezența, acompaniate de un ritm frenetic, care trădează refularea.
Este un album dificil, dar care, dacă i se acordă timp, poate pătrunde în sufletele ascultătorilor. Din punct de vedere melodic, liric și al producției, este la fel de contemporan și acum, ca și atunci. Din nefericire, The Wedding Present n-a mai scos nimic asemănător, albumele următoare fiind mai slabe după opinia mea, și a existat chiar o perioadă în care formația s-a destrămat, pentru a se reuni ulterior. Singurul membru constant a fost și este David Gedge.

Quills / Marchizul de Sade (2000)

Regia: Philip Kaufman. Producători: Julia Chasman, Peter Kaufman, Nick Wechsler.

Scenariul: Doug Wright, după piesa de teatru cu același nume, scrisă tot de Doug Wright.

Cu: Geoffrey Rush, Kate Winslet, Joaquin Phoenix, Michael Caine, Billie Whitelaw.

Interzis copiilor și adolescenților sub 18 ani.

Nominalizat la premiile Oscar (2001) pentru cel mai bun actor (Geoffrey Rush), cele mai bune costume (Jacqueline West), cele mai bune decoruri (Martin Childs, Jill Quertier).

Nominalizat la Globul de Aur (2001) pentru cel mai bun actor (Geoffrey Rush) și cel mai bun scenariu (Doug Wright).

Nominalizat la premiile BAFTA (2001) pentru cel mai bun actor (Geoffrey Rush), cele mai bune costume (Jacqueline West), cele mai bune decoruri (Martin Childs, Jill Quertier) și cel mai bun machiaj/coafură (Peter Swords King, Nuala Conway).

IMDb: 7,3/10; Rotten Tomatoes: 75%; Metacritic: 70%.

Am văzut oarecum întâmplător acest film în anii 2000 și m-a speriat, pentru că trăiam cu impresia (falsă) că pot ”înghiți” orice în materie de cinematografie. L-am revăzut, cu teamă, recent, încercând să trec cu bine peste anumite scene din partea a doua a filmului. De altfel, cum ar putea fi un film despre marchizul de Sade altfel decât sadic? Sadic în raport cu personajele din film, dar și în raport cu audiența, care este astfel supusă unei terori și unor orori greu de imaginat în cinematografia actuală, orientată clar spre succesul de piață și satisfacerea necesităților și gusturilor unor categorii cât mai largi de public.

Dar acest film nu este pentru publicul larg, cred eu. Aparențele înșeală - cu siguranță, majoritatea spectatorilor își imaginează că un film cu și despre marchizul de Sade ar fi mai degrabă o producție erotică sau chiar pornografică, cu niște eventuale scene mai ”tari”, dar nimic mai greșit în acest caz. Regizorul chiar manipulează audiența în acest sens, oferind o primă jumătate a filmului cât se poate de voioasă, cu o atmosferă de epocă, dar caracteristică mai degrabă unei comedii de moravuri.

Marchizul de Sade, interpretat într-o manieră entuziasmantă de Geoffrey Rush, transpare chiar ca un personaj simpatic, internat într-un azil de nebuni (Charenton), unde beneficiază însă de toate condițiile pentru a-și elabora scrierile, transmise în secret editorilor cu ajutorul unei spălătorese, Madeleine (Kate Winslet). Madeleine este ”sufletul” acestui film, iar Kate Winslet se dovedește a fi o actriță cu un talent extraordinar, a cărei prezență luminează fiecare scenă.

Atmosfera de la azilul de nebuni este hazlie și aduce aminte de Zbor deasupra unui cuib de cuci (1975), cu importuri generoase din mult mai contemporanul Shakespeare in Love (1998), făcând trecerea spre actuala serie Fifty shades, deschisă de Cele cincizeci de umbre ale lui Grey (2015), din punct de vedere strict erotic. Deci, nimic ieșit din comun până aici; iar dacă filmul s-ar fi orientat doar spre comedia de moravuri, finalizată într-un fel sau altul, ar fi fost ușor de ”consumat” de către publicul actual. În treacăt trebuie spus că scrierile marchizului de Sade, oricât de revoluționare ar fi fost în epocă, sunt niște glume în raport cu literatura cu tematică asemănătoare din prezent. Dacă ele au putut stârni imaginația atunci, nu înseamnă că impactul lor astăzi ar fi la fel de mare. În ultimele două secole, omenirea a trecut prin câteva revoluții sexuale, așa că orice referire actuală la creațiile marchizului de Sade mai poate șoca doar pe copii și pe unii conservatori.

Într-o ciudată întorsătură a realităților istorice, reprezentantul Bisericii, abatele de Coulmier (Joaquin Phoenix), cel care administrează azilul de la Charenton și are grijă de marchiz, apare drept un om luminat, deschis, care își respectă pacienții și angajații, și este respectat și chiar iubit de aceștia. Paradoxal, omul de știință, doctorul psihiatru Royer-Collard (interpretat magistral de Michael Caine), este cel care transformă în rău această atmosferă paradisiacă de la azil. Deși el ar fi, teoretic, reprezentatul științei iluministe, în realitate este un adept al unor metode de tortură demne de cele mai negre zile ale Inchiziției. Trimis de Napoleon să oprească cumva scrierile marchizului de Sade, doctorul este adevăratul personaj negativ al filmului; el este adevăratul sadic, în ciuda aparenței de conservatorism afișate, dar care nu este credibilă nici pentru marchizul de Sade și nici măcar pentru ceilalți nebuni, a căror piesă de teatru regizată de marchiz ridiculizează căsătoria și relația vârstnicului doctor cu adolescenta Simone (Amelia Warner).

Crudul doctor se răzbună, profitând de indecizia și de principiile morale ale abatelui de Coulmier. În a doua parte a filmului, toate personajele se transformă în victime ale unui sistem menit să elimine libertatea de expresie, indiferent de conținutul acesteia. Tonul devine macabru, chiar sinistru, această parte cu accente horror este greu de ”digerat”, dar provoacă audiența la introspecție și reflecție pe tema permanentei lupte dintre cenzura impusă de sistem și libertatea de a scrie și publica orice, fie chiar și în dauna cutumelor acceptate. Filmul însuși iese din tiparele obișnuite, cu un final oarecum greu de prevăzut.
Producția se bazează doar într-o mică măsură pe realitatea istorică. Într-adevăr, marchizul de Sade și-a petrecut ultimii ani de viață la azilul de la Charenton și a cunoscut toate aceste personaje, care au existat cu adevărat. Relațiile dintre ele au fost însă cu totul altele în realitate, evenimentele din film fiind (din fericire) în totalitate rodul imaginației.

Lisa A. Tortorello - My Hero, My Ding / Eroul meu, "Ding" al meu

Lisa A. Tortorello, My Hero, My Ding. A Memoir of a Girl and Her Grandfather, Tate Publishing & Enterprises LLC, Mustang, Oklahoma, USA, 2010, 124 pag. (este ediția originală, pe care am citit-o).

Cartea nu a fost tradusă în limba română.

Goodreads: 4,61/5; Amazon: 4,7/5; Barnes&Noble: 4,8/5.

Am avut personal șansa să am parte de o familie grozavă - sunt cât se poate de îndatorat părinților și bunicilor pentru tot ceea ce am reușit în viață, și consider că influența lor asupra mea a fost mereu una pozitivă. Am învățat multe lucruri de la ei și, dacă ar fi să mă gândesc doar la bunici, relația mea mai specială a fost cu bunica, unde am petrecut multe vacanțe de vară și mi-am făcut mulți prieteni. Poveștile inspirate din realitate ale bunicii mi-au permis să înțeleg mai bine lumea în care trăiesc, să apreciez mai corect trecutul, să prețuiesc mai mult viitorul.

Lisa A. Tortorello este profesoară în Chicago, în Statele Unite ale Americii, și a avut la rândul ei o relație deosebită cu bunicul ei, pe care o împărtășește cu cititorii în această carte. Deși nu este nici pe departe vreo operă literară sau măcar autobiografică de excepție, cartea reușește să insufle o stare de spirit pozitivă, în ton cu întâmplările hazlii trăite de autoare alături de bunicul ei și alți membri ai familiei sale.

Singurele părți mai ”întunecate” sunt chiar începutul și sfârșitul, și ambele se referă la perioade mai târzii, când autoarea este deja adultă. Poate dacă le-ar fi lăsat pe dinafară, lectura ar fi avut de câștigat, fiindcă atmosfera de fericire paradisiacă creată de amintirile copilăriei și adolescenței s-ar fi perpetuat, și am fi avut o anumită uniformitate narativă și stilistică. Pe de altă parte, începutul are rolul său, de a explica motivele care au stat la baza scrierii acestei cărți, și acestea sunt foarte bine expuse. Iar finalul are și el rolul său, acela de a arăta că în orice familie mai există și probleme, nu curge mereu lapte și miere.

Între aceste două momente, autoarea recurge la tehnica ”flash-back” pentru a povesti o parte din experiențele sale trăite alături de bunicul ei, dar și ceilalți membri ai familiei, în cele mai frumoase perioade ale existenței, cred eu, pentru majoritatea oamenilor: copilăria și adolescența. Întrucât aflăm de la bun început că autoarea e născută în 1968, majoritatea celor relatate au loc în anii 1970 și 1980, iar locația este Chicago și împrejurimile, cu excepția povestirilor despre vacanțele din Florida și Jamaica.

Senzația este de expunere liberă, este ca și când ai sta la un pahar de vorbă cu Lisa, și ea ți-ar povesti niște chestii haioase de când era copil sau adolescent. Sigur, bunicul ei ”Ding” este în majoritatea cazurilor eroul principal al acestor povestiri, alături de autoare însăși, iar relația lor specială transpare cu multă claritate. Deși întâmplările par foarte specific americane, merită menționat faptul că autoarea provine dintr-o familie foarte... italiană, aici incluzând bineînțeles și pe bunici, ceea ce schimbă poate, puțin, substratul poveștii, mai ales din punct de vedere culinar și al obiceiurile religioase catolice, de Crăciun și cu alte ocazii.

Pe de altă parte, bunicul este foarte... american, dacă ar fi să judecăm după unele din pasiunile sale - jocul de golf și echipa de baseball Chicago Cubs (care iată, între timp, a reușit în 2016 să câștige un nou titlu de World Series, după o pauză de... 108 ani). O bună parte din carte este dedicată magazinului de bijuterii patronat de bunic, ”Deno's Jewelry”, menționat mai ales ca ”The Store” pe parcursul cărții, unde a lucrat și autoarea ca ajutor și ucenic, la fel ca și sora ei. Responsabilitățile asumate de autoare, de exemplu cele legate de transportul diamantelor, par astăzi neverosimile pentru un copil. Întâmplările de la fermă sunt de asemenea interesante, precum și amintirile legate de animalele de la fermă, în special câinii.

Multe din întâmplări sunt cu adevărat hazlii și denotă un simț al umorului foarte dezvoltat, astfel că lectura ”curge” cu destul de multă ușurință. Cele câteva poze adaugă o notă de autenticitate în plus unei cărți care, oricum, pare foarte clar bazată pe realitate. Mi-ar fi plăcut să fie și mai multe fotografii, dar poate autoarea nu a dorit să implice și alți membri ai familiei care, cu siguranță, ar fi apărut în unele dintre acestea.

În concluzie, o lectură pentru toate vârstele care, cel puțin în cazul meu, reprezintă o încurajare de a scrie cândva, fără pretenții literare, o autobiografie asemănătoare...