Quills / Marchizul de Sade (2000)

Regia: Philip Kaufman. Producători: Julia Chasman, Peter Kaufman, Nick Wechsler.

Scenariul: Doug Wright, după piesa de teatru cu același nume, scrisă tot de Doug Wright.

Cu: Geoffrey Rush, Kate Winslet, Joaquin Phoenix, Michael Caine, Billie Whitelaw.

Interzis copiilor și adolescenților sub 18 ani.

Nominalizat la premiile Oscar (2001) pentru cel mai bun actor (Geoffrey Rush), cele mai bune costume (Jacqueline West), cele mai bune decoruri (Martin Childs, Jill Quertier).

Nominalizat la Globul de Aur (2001) pentru cel mai bun actor (Geoffrey Rush) și cel mai bun scenariu (Doug Wright).

Nominalizat la premiile BAFTA (2001) pentru cel mai bun actor (Geoffrey Rush), cele mai bune costume (Jacqueline West), cele mai bune decoruri (Martin Childs, Jill Quertier) și cel mai bun machiaj/coafură (Peter Swords King, Nuala Conway).

IMDb: 7,3/10; Rotten Tomatoes: 75%; Metacritic: 70%.

Am văzut oarecum întâmplător acest film în anii 2000 și m-a speriat, pentru că trăiam cu impresia (falsă) că pot ”înghiți” orice în materie de cinematografie. L-am revăzut, cu teamă, recent, încercând să trec cu bine peste anumite scene din partea a doua a filmului. De altfel, cum ar putea fi un film despre marchizul de Sade altfel decât sadic? Sadic în raport cu personajele din film, dar și în raport cu audiența, care este astfel supusă unei terori și unor orori greu de imaginat în cinematografia actuală, orientată clar spre succesul de piață și satisfacerea necesităților și gusturilor unor categorii cât mai largi de public.

Dar acest film nu este pentru publicul larg, cred eu. Aparențele înșeală - cu siguranță, majoritatea spectatorilor își imaginează că un film cu și despre marchizul de Sade ar fi mai degrabă o producție erotică sau chiar pornografică, cu niște eventuale scene mai ”tari”, dar nimic mai greșit în acest caz. Regizorul chiar manipulează audiența în acest sens, oferind o primă jumătate a filmului cât se poate de voioasă, cu o atmosferă de epocă, dar caracteristică mai degrabă unei comedii de moravuri.

Marchizul de Sade, interpretat într-o manieră entuziasmantă de Geoffrey Rush, transpare chiar ca un personaj simpatic, internat într-un azil de nebuni (Charenton), unde beneficiază însă de toate condițiile pentru a-și elabora scrierile, transmise în secret editorilor cu ajutorul unei spălătorese, Madeleine (Kate Winslet). Madeleine este ”sufletul” acestui film, iar Kate Winslet se dovedește a fi o actriță cu un talent extraordinar, a cărei prezență luminează fiecare scenă.

Atmosfera de la azilul de nebuni este hazlie și aduce aminte de Zbor deasupra unui cuib de cuci (1975), cu importuri generoase din mult mai contemporanul Shakespeare in Love (1998), făcând trecerea spre actuala serie Fifty shades, deschisă de Cele cincizeci de umbre ale lui Grey (2015), din punct de vedere strict erotic. Deci, nimic ieșit din comun până aici; iar dacă filmul s-ar fi orientat doar spre comedia de moravuri, finalizată într-un fel sau altul, ar fi fost ușor de ”consumat” de către publicul actual. În treacăt trebuie spus că scrierile marchizului de Sade, oricât de revoluționare ar fi fost în epocă, sunt niște glume în raport cu literatura cu tematică asemănătoare din prezent. Dacă ele au putut stârni imaginația atunci, nu înseamnă că impactul lor astăzi ar fi la fel de mare. În ultimele două secole, omenirea a trecut prin câteva revoluții sexuale, așa că orice referire actuală la creațiile marchizului de Sade mai poate șoca doar pe copii și pe unii conservatori.

Într-o ciudată întorsătură a realităților istorice, reprezentantul Bisericii, abatele de Coulmier (Joaquin Phoenix), cel care administrează azilul de la Charenton și are grijă de marchiz, apare drept un om luminat, deschis, care își respectă pacienții și angajații, și este respectat și chiar iubit de aceștia. Paradoxal, omul de știință, doctorul psihiatru Royer-Collard (interpretat magistral de Michael Caine), este cel care transformă în rău această atmosferă paradisiacă de la azil. Deși el ar fi, teoretic, reprezentatul științei iluministe, în realitate este un adept al unor metode de tortură demne de cele mai negre zile ale Inchiziției. Trimis de Napoleon să oprească cumva scrierile marchizului de Sade, doctorul este adevăratul personaj negativ al filmului; el este adevăratul sadic, în ciuda aparenței de conservatorism afișate, dar care nu este credibilă nici pentru marchizul de Sade și nici măcar pentru ceilalți nebuni, a căror piesă de teatru regizată de marchiz ridiculizează căsătoria și relația vârstnicului doctor cu adolescenta Simone (Amelia Warner).

Crudul doctor se răzbună, profitând de indecizia și de principiile morale ale abatelui de Coulmier. În a doua parte a filmului, toate personajele se transformă în victime ale unui sistem menit să elimine libertatea de expresie, indiferent de conținutul acesteia. Tonul devine macabru, chiar sinistru, această parte cu accente horror este greu de ”digerat”, dar provoacă audiența la introspecție și reflecție pe tema permanentei lupte dintre cenzura impusă de sistem și libertatea de a scrie și publica orice, fie chiar și în dauna cutumelor acceptate. Filmul însuși iese din tiparele obișnuite, cu un final oarecum greu de prevăzut.
Producția se bazează doar într-o mică măsură pe realitatea istorică. Într-adevăr, marchizul de Sade și-a petrecut ultimii ani de viață la azilul de la Charenton și a cunoscut toate aceste personaje, care au existat cu adevărat. Relațiile dintre ele au fost însă cu totul altele în realitate, evenimentele din film fiind (din fericire) în totalitate rodul imaginației.