The Wedding Present - Seamonsters, RCA/First Warning Records, 1991.
Sunt trecute, pe rând, melodia și durata:
01. Dalliance 4:24
02. Dare 3:43
03. Suck 3:57
04. Blonde 5:06
05. Rotterdam 3:14
06. Lovenest 5:11
07. Corduroy 3:29
08. Carolyn 3:36
09. Heather 3:31
10. Octopussy 6:17
Toate melodiile au fost compuse de David Gedge.
Producător: Steve Albini.
The Wedding Present (în 1991):
David Gedge - solist vocal, chitară, liderul formației
Peter Solowka - chitară
Keith Gregory - chitară bass
Simon Smith - baterie
AllMusic: 5/5; Rate Your Music: 3,71/5; Amazon: 4,2/5.
The Wedding Present este o trupă britanică de (post-)punk, formată în anul 1985 la Leeds, în jurul solistului vocal, chitaristului și compozitorului David Gedge. După două albume de succes, George Best (1987) și Bizarro (1989), dar a căror linie melodică era specifică punk-ului britanic din epocă, ei au trecut la un stil mai agresiv, mai apropiat de rock și chiar de grunge, odată cu colaborarea cu producătorul american Steve Albini.
Albumul Seamonsters (1991) este consecința acestei colaborări. El a fost produs chiar în Statele Unite ale Americii, în studiorile Pachyderm din Cannon Falls (Minnesota), iar influența producătorului Steve Albini este evidentă pe toate piesele, deși acestea poartă în continuare o pecete tipic britanică, grație compoziției (aparținând exclusiv lui David Gedge, liderul formației) și a subiectelor lirice alese, ca să nu mai vorbim de vocea aceluiași David Gedge care, deși lasă mult de dorit, se potrivește perfect în cadrul general și reprezintă una dintre caracteristicile reprezentative ale unei trupe care, iată, supraviețuiește și în prezent.
Pentru cineva ca mine, care în acea perioadă asculta hard rock, heavy metal și thrash, de la Bon Jovi și AC/DC până la Iron Maiden și Metallica, un astfel de album a trecut neobservat. Au trebuit să treacă aproape 30 de ani ca să ascult acest album, și mai multe audiții ca să și prind gustul.
Ritmul nu este unul prea grozav și există o anumită monotonie, specifică trupelor de punk, astfel că la început toate piesele sună oarecum la fel. Și totuși, monotonia este spartă programatic aproape în fiecare melodie.
Din acest punct de vedere, prima piesă, Dalliance, este probabil cea mai reprezentativă. Ea începe relativ lent, cu un ritm monoton, care se tot repetă, și cu niște versuri mai degrabă mormăite, decât cântate. Dar, după vreo două minute, totul explodează! Tobele sunt fantastice aici, și de altfel pe tot albumul, cred că este primul album rock la care îmi place mai mult felul în care se cântă la baterie decât la orice alt instrument. Tobele sunt acompaniate (și nu invers!) de chitări, care impun un ritm fenomenal și fac un zgomot infernal, din care vocea solistului abia se mai aude.
Aș zice că și următoarele două piese, Dare și Suck, sunt la fel de bune, și au aceeași structură compozițională, care merge de la mai lent spre mai rapid și mai agresiv, sfârșind într-o explozie de sunete și ritmuri alerte.
Urmează două melodii mai lente, Blonde și Rotterdam. După părerea mea, Rotterdam este cea mai bună piesă mai lentă de pe acest album. Îmi și imaginez cum se poate asculta în timp ce conduci, la volan, printr-un peisaj de poveste (dar desigur, nu chiar prin Rotterdam).
Apoi Lovenest vine să spargă din nou tiparele, cu urletele și vaietele solistului, acompaniate de celelalte instrumente. Pe această piesă, din nou, tobele vin să marcheze momentele de vârf, de extaz sau poate mai degrabă de agonie, care pare a fi trăită din plin de solist.
Următoarele două piese, Corduroy și Carolyn, sunt din nou mai lente, probabil a doua fiind cea mai slabă de pe tot albumul, cu un ritm adormitor și o voce îngânată, care abia se aude. Este poate un fel de preludiu la Heather, cea mai puternică (și mai frumoasă) melodie din partea a doua a albumului. David Gedge, cu vocea sa groasă, reușește aici să transmită emoții și sentimente mai bine decât pe alte cântece, și, deși vaietele aduc cu cele de pe Lovenest, ele sunt acompaniate de un ritm energic, bine susținut de toate instrumentele, care se lansează în final într-un solo instrumental demn de toată lauda.
Albumul se încheie cu Octopussy. Titlul acestei piese, ca și Dalliance și Corduroy, mi-a dat bătăi de cap și nici dicționarul nu a fost de mare ajutor, așa că a trebuit să caut referințe mai ample. Am dedus de aici faptul că trupa și-a dorit subiecte mai complexe, titluri cu subînțelesuri, formate însă (la fel ca și titlul albumului) în mod intenționat dintr-un singur cuvânt.
Din păcate, chiar dacă titlurile sunt provocatoare (mă gândesc, de pildă, la Suck), tematica este cam tot aceeași, fiind vorba de iubire. Mai mult, specifice compozițiilor acestei trupe sunt versurile mai degrabă depresive, deci nu e vorba doar despre dragostea romantică, care induce sentimente frumoase, înălțătoare, ci dimpotrivă, sunt versuri asociate unor sentimente de furie, de frustrare, de supărare, într-un context aproape repetitiv - dragoste ilicită, despărțire, trădare, respingere, eșec, dragostea pierdută și niciodată recăpătată.
Eu personal nu agreez acest gen de versuri, dar, din fericire, acesta este ultimul lucru pe care îl iau în considerare atunci când ascult un album rock. În plus, în acest caz, muzica se potrivește bine cu tematica lirică. Neputința, incapacitatea de adaptare în lipsa ființei iubite, sunt în mod melancolic evocate în prima jumătate a multora dintre piese, pentru ca apoi să iasă la suprafață mânia, frustrarea, alte sentimente și emoții care sparg barierele subconștientului pentru a-și face simțită prezența, acompaniate de un ritm frenetic, care trădează refularea.
Este un album dificil, dar care, dacă i se acordă timp, poate pătrunde în sufletele ascultătorilor. Din punct de vedere melodic, liric și al producției, este la fel de contemporan și acum, ca și atunci. Din nefericire, The Wedding Present n-a mai scos nimic asemănător, albumele următoare fiind mai slabe după opinia mea, și a existat chiar o perioadă în care formația s-a destrămat, pentru a se reuni ulterior. Singurul membru constant a fost și este David Gedge.
Următoarele două piese, Corduroy și Carolyn, sunt din nou mai lente, probabil a doua fiind cea mai slabă de pe tot albumul, cu un ritm adormitor și o voce îngânată, care abia se aude. Este poate un fel de preludiu la Heather, cea mai puternică (și mai frumoasă) melodie din partea a doua a albumului. David Gedge, cu vocea sa groasă, reușește aici să transmită emoții și sentimente mai bine decât pe alte cântece, și, deși vaietele aduc cu cele de pe Lovenest, ele sunt acompaniate de un ritm energic, bine susținut de toate instrumentele, care se lansează în final într-un solo instrumental demn de toată lauda.
Albumul se încheie cu Octopussy. Titlul acestei piese, ca și Dalliance și Corduroy, mi-a dat bătăi de cap și nici dicționarul nu a fost de mare ajutor, așa că a trebuit să caut referințe mai ample. Am dedus de aici faptul că trupa și-a dorit subiecte mai complexe, titluri cu subînțelesuri, formate însă (la fel ca și titlul albumului) în mod intenționat dintr-un singur cuvânt.
Din păcate, chiar dacă titlurile sunt provocatoare (mă gândesc, de pildă, la Suck), tematica este cam tot aceeași, fiind vorba de iubire. Mai mult, specifice compozițiilor acestei trupe sunt versurile mai degrabă depresive, deci nu e vorba doar despre dragostea romantică, care induce sentimente frumoase, înălțătoare, ci dimpotrivă, sunt versuri asociate unor sentimente de furie, de frustrare, de supărare, într-un context aproape repetitiv - dragoste ilicită, despărțire, trădare, respingere, eșec, dragostea pierdută și niciodată recăpătată.
Eu personal nu agreez acest gen de versuri, dar, din fericire, acesta este ultimul lucru pe care îl iau în considerare atunci când ascult un album rock. În plus, în acest caz, muzica se potrivește bine cu tematica lirică. Neputința, incapacitatea de adaptare în lipsa ființei iubite, sunt în mod melancolic evocate în prima jumătate a multora dintre piese, pentru ca apoi să iasă la suprafață mânia, frustrarea, alte sentimente și emoții care sparg barierele subconștientului pentru a-și face simțită prezența, acompaniate de un ritm frenetic, care trădează refularea.
Este un album dificil, dar care, dacă i se acordă timp, poate pătrunde în sufletele ascultătorilor. Din punct de vedere melodic, liric și al producției, este la fel de contemporan și acum, ca și atunci. Din nefericire, The Wedding Present n-a mai scos nimic asemănător, albumele următoare fiind mai slabe după opinia mea, și a existat chiar o perioadă în care formația s-a destrămat, pentru a se reuni ulterior. Singurul membru constant a fost și este David Gedge.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu