José Saramago - Cain

José Saramago, Cain, Editura Polirom, Colecția Top 10+ (nr. 231), Iași, 2014, 160 pag., traducere din limba portugheză de Simina Popa (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: José Saramago, Caim, Editorial Caminho, Alfragide, 2009, 182 pag.
José Saramago este laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1998).

Goodreads: 3,92/5; Amazon: 4/5; Barnes&Noble: 4,2/5.

Ar trebui poate să încep cu altceva, dar de data asta o fac cu o recomandare: această carte nu este pentru credincioși și nici pentru pudibonzi. O persoană credincioasă ar considera (poate pe bună dreptate) cartea drept o blasfemie, poate ceva mai lejeră la început, dar tot mai serioasă spre final. Eu, nefiind prea credincios de felul meu, am putut să citesc fără a fi atât de marcat de prejudecăți, dar cred că este o lectură destul de dificilă pentru cineva care are o educație religioasă. Educația mea religioasă este una elementară, spre deloc: nu am făcut religie la școală (nu se făcea în perioada comunistă), părinții mei nu erau bisericoși și nici din cale-afară de credincioși, așa că singurele mele cunoștințe, absolut minimale, le-am primit de la bunica. Tot acolo, la bunica, în vacanțe, fiind mare avid de lectură și citind aproape orice îmi cădea în mână, am început să citesc și Biblia, din lipsă de alte cărți. Copil fiind, n-am înțeles mare lucru, și oricum nu cred că am trecut de primul capitol din Vechiul Testament, ”Facerea”, pe care am luat-o așa cum probabil și este, un fel de poveste, nicidecum ca pe o dogmă care trebuie acceptată ad litteram. Ați început deja să constatați blasfemia? Atunci poate e mai bine să nu mai continuați să citiți.
José Saramago este ateu declarat și comunist. Pentru un ateu, este destul de preocupat de problemele biblice, fapt atestat și de un alt roman al său, mai celebru, Evanghelia după Isus Cristos (1991). Cain, apărut în 2009, este ultimul său roman, publicat cu câteva luni înainte de trecerea sa în neființă în 2010. Așadar, se poate spune și că este un fel de roman-testament, deși îmi vine greu să cred că opera literară a lui Saramago, în ansamblul ei, ar putea fi judecată atât de simplist; și n-aș acorda o importanță mai mare acestui volum decât altora doar pentru că s-a întâmplat să fie ultimul. Mi-e greu să cred că autorul ”a știut” că este ultimul său roman, și că l-a scris în consecință.
Dacă Evanghelia după Isus Cristos are legătură cu Noul Testament, Cain se leagă de Dumnezeu din Vechiul Testament. În acest fel, este un roman oarecum mai universal, sau mai comprehensibil pentru categorii mai largi de oameni, deoarece, într-un fel sau altul, Vechiul Testament, în forme diferite dar totuși asemănătoare, este valabil și pentru evrei, și pentru musulmani. Mai exact, romanul tratează unele evenimente din primele cinci cărți (Pentateuh) ale Vechiului Testament, în general arhi-cunoscute, dacă nu din lectura Bibliei, atunci din diverse alte surse care popularizează în felurite maniere întâmplările/învățăturile cuprinse acolo.
Această carte a fost scrisă ca să incite la reflecție și să provoace o reacție, demontând convenții. Eu personal m-am distrat copios, la anumite pasaje, dar n-aș zice că am fost atât de incitat. Din punct de vedere strict literar, narațiunea are destule minusuri. Saramago este celebru pentru stilul său, dar cred că, pentru cititorul obișnuit, ortografia sa mai mult încurcă decât ajută: nu știu dacă este chiar atât de grozav să fii original doar pentru că scrii toate substantivele proprii cu literă mică (începând cu adam și terminând cu dumnezeu, ca să dau un exemplu, deși aici poate că este ceva mai mult decât o simplă chestiune de stil), că folosești semnele de punctuație mai rar, alineatele și mai rar, sau că nu marchezi dialogurile, lăsând cititorului sarcina să ”ghicească” cine anume vorbește, doar pe baza literei mari de la începutul dialogului, de multe ori în mijlocul rândului. Rezultă un text foarte fluent, însă e mai degrabă o aparență, care obligă deseori cititorul la reluarea anumitor fraze.
Romanul este altfel destul de scurt și se citește relativ repede. Eu mi-am acordat niște pauze, ca să-mi las un pic de timp să ”rumeg” câteva chestiuni, și astfel, secționat, am avut nevoie de câteva zile. Altfel, cred că se poate citi liniștit într-o zi (liberă).
Cartea are, din punctul meu de vedere, patru părți. Prima parte este un fel de introducere, și aproape că n-are legătură cu restul: este versiunea lui Saramago despre facerea lumii în context biblic. Este, aș zice, un fel de pamflet, o parodie siropoasă despre Adam și Eva, relația lor cu Dumnezeu (scriu cu majuscule, deși autorul n-o face), și ieșirea lor din grădina Edenului. Primele semne de întrebare mi-au apărut cu privire la relația Evei cu Azazel, îngerul pus să păzeasză grădina. Nu de alta, dar despre Azazel ăsta, de la Asimov citire, știam că e un fel de drăcușor, și nu vreun heruvim.
Abia în partea a doua intră în scenă personajul principal al romanului, Cain, precum și fratele său, Abel, care i-a devenit victimă. Perspectiva autorului asupra evenimentului este diferită de cea biblică, și îl exonerează parțial pe Cain de vină. Mai mult, Cain, în dialogul său cu un Dumnezeu omniscient, îl acuză pe acesta (pe Dumnezeu!) că este la rândul său vinovat că a permis ca așa ceva să se întâmple. Oare de câte ori nu ne întrebăm cum de este posibil ca atâtea lucruri să aibă loc, și cum de Dumnezeu tolerează atâtea nedreptăți? În carte, surprinzător, Dumnezeu își acceptă oarecum partea de vină, dar îl condamnă pe Cain la o viață de fugar, mereu pe drumuri, marcându-l cu un semn, care să îi asigure supraviețuirea în cazul în care ar fi atacat.
Practic de aici începe romanul propriu-zis, și anume peregrinarea lui Cain prin lumea biblică a Vechiului Testament, dintr-un loc în altul, dintr-un timp în altul, un fel de ”prezent”, deoarece, în acest roman, timpul nu există cu adevărat, toate evenimentele se produc în ”prezent”, cel puțin pentru Cain și pentru antagonistul său, ați ghicit, însuși Dumnezeu. Saramago crează o perspectivă inversă asupra lumii așa cum o cunoaștem sau cum ne-o reprezentăm: Cain, personajul negativ în mod obișnuit, primul criminal din istoria omenirii, devine mai degrabă personajul pozitiv (cu unele lipsuri inerente), în vreme ce Dumnezeu este nemilos, crud, fițos, face pariuri cu Satana, pune oamenii la teste și încercări fără sens, contribuie, direct sau indirect, la uciderea multor oameni, inclusiv nevinovați. Aș zice că oarecum este la modă de o vreme încoace să se creeze o perspectivă inversă asupra lucrurilor: este suficient să vizionăm un film precum Shrek ca să înțelegem acest lucru.
Spuneam însă că sunt patru părți. Da, deoarece prima călătorie a lui Cain nu este în lumea biblică, ci în cetatea lui Lilith, iar această Lilith nu apare în Biblie, cel puțin nu în versiunile acceptate (înțeleg că există în unele apocrife). Nu știu sincer, filosofic vorbind, care este sensul acestei călătorii inițiatice și totodată inițiale în afara lumii Vechiului Testament. Era oare necesară pentru restul romanului? Este oare semnul că ceea ce urmează nu este o călătorie în lumea ”reală” a Vechiului Testament, ci într-o lume imaginară a Vechiului Testament, diferită de cea biblică?
Cert este că celelalte călătorii, cu excepția unei scurte reveniri la Lilith, se desfășoară exclusiv în spațiul și timpul Vechiului Testament, așa cum este el perceput de Cain, care este purtat încoace și încolo de o forță inexplicabilă (în acest caz, autorul își asumă puteri mai mari decât ale lui Dumnezeu, care nu pare ”vinovat” de aceste plimbări ale lui Cain). De cele mai multe ori călare pe un măgar, la fel ca Sancho Panza (și poate paralela cu Don Quijote nu e întâmplătoare), Cain vizitează Turnul din Babel, Sodoma și Gomora, Ierihonul, Muntele Sinai, are de a face cu Avram, cu Lot și cu Iov, și cu neamurile lor, și ajunge în cele din urmă pe celebra arcă a lui Noe. Conflictul său cu Dumnezeu se accentuează pe măsură ce lectura înaintează, atingând paroxismul la finalul cărții, deși propriu-zis romanul nu are o încheiere, autorul lăsând la latitudinea cititorului o eventuală concluzie.
Cartea începe ca un pamflet, dar tonul se schimbă într-unul tot mai serios pe parcurs. Narațiunea (atâta câtă există) este tot mai fragmentată, personajele mai mereu se schimbă. Este greu să judeci personajele, când unul dintre ele este chiar Dumnezeu (îmi și imaginez un subiect de literatură cu tema: caracterizați personajul ”dumnezeu” din romanul Cain de José Saramago). Provocarea este la alt nivel, iar cei îndreptățiți să aibă un punct de vedere sunt cei care se dedică studiului Bibliei, în special al Vechiului Testament. Cât despre Saramago, deși opiniile lui variază, cel puțin o versiune mai acceptabilă este, după cum spune chiar în acest roman, ”istoria oamenilor este istoria neînțelegerilor lor cu Dumnezeu, nici El nu ne înțelege pe noi, nici noi nu îl înțelegem pe El”.