La hantise / Obsesia (1912)

Regia: Louis Feuillade. Producția: Gaumont.

Scenariul: Louis Feuillade.

Cu: Renée Carl, René Navarre, Maurice Mathieu, Henri Jullien, Miss Edith.

Scurt-metraj mut, audiență generală.

IMDb: 5,9/10; SensCritique: 4/10.

În 1912, studiourile Gaumont erau cele mai mari producătoare de filme din lume iar Louis Feuillade era, din 1907, regizorul și scenaristul ”de serviciu”. Înainte de crearea vestitelor filme Fantomas (1913) și Judex (1916), care au lăsat o amprentă specifică în istoria filmului prin creionarea unor eroi (Judex) și anti-eroi (Fantomas) care au constituit modele pentru viitori regizori, Louis Feuillade s-a aplecat asupra unor probleme sociale, fără a uita de evenimentele curente. Ori, în 1912, cel mai șocant eveniment a fost scufundarea Titanicului, în noaptea de 14 spre 15 aprilie. Filmul La hantise (Obsesia) a fost în mod evident realizat după această tragedie, fiind lansat în octombrie în Franța; în momentul de față este considerat ca fiind al treilea film, cronologic vorbind, care include povestea Titanicului și cel de-al doilea care supraviețuiește până în ziua de azi (primul film, Saved from the Titanic, s-a pierdut, iar al doilea, In Nacht und Eis, este o producție germană).

Totuși, scufundarea Titanicului nu este subiectul principal al filmului lui Feuillade. Regizorul folosește în mod inteligent un eveniment de amploare mondială pentru a scoate în evidență o problemă socială: felul în care diverse persoane sunt prinse în capcana pseudo-științelor, a paranormalului, a ezotericului. În acest caz, o doamnă respectabilă, Jeanne Trévoux (Renée Carl), crede în chiromanție și în ceea ce o ghicitoare în palmă, Josepha de Delphes (Miss Edith), îi prezice - și anume, că va pierde pe cineva drag.

Cu siguranță că audiența de atunci, ca și cea de astăzi, se va lăsa ușor înșelată și va crede că prezicerile se vor îndeplini atunci când soțul doamnei, Jacques Trévoux (René Navarre, devenit celebru mai târziu pentru interpretarea criminalului Fantomas), se îmbarcă la bordul Titanicului pentru a călători în America.

Știrile despre scufundarea Titanicului ajung în Franța și la urechile familiei Trévoux. Doamna este devastată; copilul (Maurice Mathieu) cade la pat, bolnav. De aici încolo, tocmai când toată lumea își imagina că filmul a ajuns la final, încep surprizele.

Păcat că unele scene din finalul filmului s-au pierdut, fiind totuși înlocuite cu descrieri ale acestora, care edifică audiența cu privire la epilogul filmului: ghicitoarea în palmă este prinsă înșelând oamenii. Ultimele scene prezintă o familie Trévoux reunită și fericită.

Filmul apare pe un DVD lansat de Gaumont în 2007 și care include numeroase producții din perioada 1897-1929; în 2009 s-a adăugat și varianta în limba engleză. În total, acest film are aproape 24 de minute; probabil, cu scenele pierdute, originalul ar fi avut în jur de 30 de minute, ceea ce pare puțin astăzi, dar era destul de mult atunci. În ciuda tehnologiei primitive, regizorul reușește în multe momente să amplifice emoțiile (foarte bine redate de actrița principală, Renée Carl, deloc frumoasă, după standardele de acum, dar foarte expresivă) prin utilizarea unor jocuri de lumini și umbre, unice în acea perioadă. Dincolo de arta cinematografică, filmul poate să dezamăgească prin lipsa de acțiune și rolul (prea) principal jucat de chiromanție și efectele acesteia, într-o producție care folosește scufundarea Titanicului, însă doar în plan secundar. Accentul pus pe emoțiile și stările de spirit schimbătoare ale personajelor principale, în special ale doamnei Trévoux, anticipează oarecum producțiile de tip telenovelă din prezent.

Scenes of a Sexual Nature / Scene de viață sexuală (2006)

Regia: Ed Blum. Producția: Tin Pan Films.

Scenariul: Aschlin Ditta.

Cu: Tom Hardy, Ewan McGregor, Eileen Atkins, Benjamin Whitrow, Gina McKee.

Filmul nu este recomandat copiilor și adolescenților sub 16 ani datorită limbajului și scenelor cu încărcătură erotică.

IMDb: 6,1/10; Rotten Tomatoes: 40%; AlloCine: 3,1/5.

Foarte probabil, titlul acestui film i-a indus în eroare pe mulți dintre cei care au crezut că ar fi vorba despre o producție cu caracter erotic, cu ceva sex... Nici pe departe așa ceva, deși problematica sexuală este prezentă, însă doar în conversațiile purtate între diferitele cupluri care își petrec o zi frumoasă, cu mult soare, în parcul Hampstead Heath de la marginea Londrei.

Cuplurile nu au nicio legătură unele cu altele și singurul element unificator al filmului este decorul, reprezentat de elementele naturale din parc și de băncile specifice, cu mesaje gravate pe ele. Din când în când, unele dintre personaje (din anumite cupluri) se mai întâlnesc cu altele (din alte cupluri) dar interacțiunea lor este absolut minimală. Astfel, mesajul acestui film este unul oarecum ambiguu - fiecare cuplu este de altfel foarte diferit, totodată reprezentativ pentru societatea actuală, așa că audiența este liberă să aleagă de unde și ce are de învățat din ceea ce regizorul ne prezintă.

Poveștile nu sunt duse tocmai până la final și imaginația este așadar liberă să lucreze. Avem câteva cazuri mai mult sau mai puțin tipice: nevasta geloasă pe soțul care trage cu ochiul la tinerica din apropiere, care își expune (nu tocmai inocent) lenjeria intimă; tânăra crizată care se desparte de partenerul ei pentru a fi imediat abordată de un obișnuit al parcului; un cuplu de vârstnici care se regăsesc după 50 de ani; doi părinți de rase diferite care divorțează dar par foarte fericiți împreună; un cuplu de homosexuali care discută despre adopția unui copil; un om de afaceri care plătește pentru a avea o conversație de tip familial cu o domnișoară de companie; în fine, doi adulți la 40 de ani și un pic aflați la o blind date și care se străduiesc din răsputeri să se facă plăcuți unul celuilalt.

Singura poveste mai ”evoluată” și care pare să revină mai des în atenție comparativ cu celelalte este cea a vârstnicilor, văduvii Iris (Eileen Atkins) și Eddie (Benjamin Whitrow), a căror întâlnire romantică poate crea un impact emoțional asupra spectatorului. Celelalte scene le putem încadra mai degrabă în categoria ”umor britanic”. Chiar și momentele de tensiune sunt repede anihilate prin mutarea rapidă a atenției asupra unui alt cuplu sau prin intervenția comică a unui personaj, în special Noel (Tom Hardy) jucând rolul clown-ului de ocazie (alături de câinele lui).

Personajele sunt interpretate de actori britanici de primă mână, ca de exemplu Ewan McGregor, care joacă rolul lui Billy, un homosexual flușturatic, dornic să adopte copii dar nu și să-i fie fidel partenerului său, Brian (Douglas Hodge). Scena cu cei doi nu este introdusă în film doar pentru a acoperi toate minoritățile posibile ci și pentru că Hampstead Heath are o reputație în rândul acestei categorii de cetățeni.

Având în vedere bugetul foarte redus, regizorul Ed Blum, aflat la debut, face o treabă bună. Atmosfera pozitivă, cu mult soare și multă verdeață, produce o stare de liniște, cât se poate de utilă pentru a medita asupra provocărilor pe care le lansează fiecare dintre scenele vizionate.

Ken Follett - Stâlpii Pământului

Ken Follett, Stâlpii Pământului, Editura RAO, București, 2013, 991 pag., traducere de Andreea Ioana Șeler (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Ken Follett, The Pillars of the Earth, William Morrow and Co., New York, 1989.
Goodreads: 4,28/5; Amazon: 4,4/5; Barnes&Noble: 4,3/5.

Romanele istorice mi-au plăcut dintotdeauna. Am început, poate, ca și mulți copii, cu Povestiri istorice a lui Dumitru Almaș; apoi m-au încântat romanele cavalerești ale lui Ioan Dan, Cavalerii Ordinului Basarab și Taina Cavalerilor; după care am citit și romane mai ”serioase”, precum Căderea Constantinopolului a lui Vintilă Corbul și, în fine, romane scrise de autori străini, dintre care cel mai mult m-a impresionat Numele Trandafirului de Umberto Eco.
Ken Follett nu are erudiția lui Umberto Eco și, de altfel, vine dintr-o altă sferă literară, fiind specializat pe scrierea de romane de acțiune (thriller), Stâlpii Pământului fiind primul său roman istoric. Fără a avea pregătire în domeniu, Ken Follett a fost nevoit să se instruiască îndelung pentru a face narațiunea cât mai credibilă. Nu a reușit de fiecare dată, dar și-a atins cu siguranță scopurile: este una dintre cele mai complexe cărți istorice pe care le-am citit (ceea ce nu e de mirare, la cele aproximativ 1000 de pagini) și recrează cu multă dexteritate scriitoricească atmosfera specifică secolului al XII-lea din Anglia. De altfel, un secol foarte puțin cunoscut publicului larg și cu puține evenimente remarcabile, ceea ce constituie un avantaj pentru un autor care dorește să pună în lumină mai degrabă viața unor oameni ”simpli” (caractere non-istorice) și nu cea a unor regi sau a altor personaje cu impact din acea epocă, deși și acestea apar în carte - de exemplu regele Stephen, regina Maud, arhiepiscopul Thomas Becket, însă doar cu rol secundar.
Romanul are ca fundal construcția unei catedrale în micul orășel (inventat) Kingsbridge, eveniment care se desfășoară pe durata mai multor decenii, timp în care personajele romanului trec prin perioade de glorie și decădere, într-un ritm demn de un thriller, genul în care s-a specializat autorul. Fiecare din cele șase părți se desfășoară într-un interval temporal bine precizat iar între ele sunt perioade în care deducem că nu se întâmplă mare lucru, din moment ce autorul nu se oprește asupra lor, scurte referiri fiind făcute în părțile care urmau cronologic.
Romanul abundă în scene de violență și de altfel începe destul de abrupt din acest punct de vedere. Primele (zeci de) pagini sunt destul de greu de digerat pentru un cititor mai sensibil. În plus, lectura în sine e mai dificilă deoarece autorul urmărește mai multe fire narative în paralel. Odată ce legăturile dintre acestea se întrevăd, romanul devine mult mai ușor de citit și, în ciuda celor 1000 de pagini, poate fi terminat relativ repede. Un editor mai exigent ar fi putut să-i ceară autorului să mai scurteze și ar fi avut de unde. În special ultima parte, a cărei desfășurare are loc la mult timp după celelalte, mi s-a părut a nu fi necesară. Autorul a dorit să lege toate firele narative, să rezolve toate misterele, să ofere satisfacție tuturor cititorilor care doreau un happy-end după atâtea cruzimi, și pedepse pe măsură celor vinovați. Dar asta se putea face și în partea anterioară. Totuși, introducerea poveștii lui Thomas Becket a subliniat încă odată ideea principală a cărții, în care lupta dintre bine și rău se suprapune în mare măsură cu cea dusă de spiritualitate și educație împotriva obscurantismului și a forței brute.
Toate personajele pozitive ale romanului - Phillip, Tom, Ellen, Jack, Aliena - sunt bine educate, instruite, cu mult peste nivelul obișnuit al acelor timpuri. Ei sunt cei care crează, cei care duc civilizația mai departe. Din anumite puncte de vedere, ele sunt personaje moderne - inserarea lor în lumea medievală este parcă puțin forțată. Dar asta nu face altceva decât să-l ajute pe cititor să privească evenimentele dintr-o perspectivă care-i este familiară. Dintr-odată, Evul Mediu se transformă într-o scenă nu foarte diferită de cea actuală.

Pat Barker - O altă lume / Another World

Pat Barker, Another World, Penguin Books, London, 1999 (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Pat Barker, Another World, London, Viking Press, 1998.

Din câte îmi dau seama, nu există (până acum) o traducere în limba română a acestei cărți.

Goodreads: 3,45/5; Amazon: 3,8/5.

Mi-a luat o veșnicie să citesc acest roman. Și nu pentru că ar fi fost prea lung sau pentru că am fost nevoit să-l citesc în engleză. Nu, dar a fost pur și simplu groaznic. Horror, dacă se acceptă anglicisme. Deși nu cred că se încadrează în acest gen literar, dar pentru mine, ca ”cititor obișnuit”, a fost oarecum prea mult. M-am chinuit realmente să termin cartea, fiindu-mi frică de fiecare cuvânt care urma.
Autoarea este o fină cunoscătoare a naturii umane și abordează cu temeritate subiecte aproape tabu (credeați că nu mai există?). Da, moartea pare să fie mai degrabă un subiect la modă, dar nu în felul în care o privește Pat Barker. Apoi, fratricidul nu e tocmai întâlnit (cel puțin nu în cărțile pe care le-am citit eu) iar despre copii, de obicei, citim doar de bine, ei fiind de cele mai multe ori personificarea inocenței. Ori, în acest roman, personajul cel mai sinistru este un copil, Gareth. Știm din experiență că uneori copiii sunt cruzi; ne putem imagina, de asemenea, că viziunea lor despre viață, despre bine și rău, este încă ambiguă și neclară. Ceea ce face acest roman aproape imposibil de citit este realismul său. Caracterele sunt atât de bine conturate încât par cât se poate de reale, gândurile și acțiunile lor sunt absolut perfect motivate psihologic, și doar apariția fantomei (un roman realist cu fantome???) mai diluează realitatea și induce o notă de fantastic.
Tema fundamentală și centrală a romanului pare să fie ura dintre frați, la vârste fragede. Ea apare la trei generații distincte: cea mai îndepărtată, a lui Robert și Muriel Fanshawe față de fratele lor mai mic, James; cea a lui Geordie, veteranul de 101 ani din Primul Război Mondial care se culpabilizează pentru moartea fratelui său, Harry, în timpul marii conflagrații; și cea a lui Gareth (și parțial Miranda) față de fratele lor vitreg, Jasper. Autoarea ne cam lasă în ceață cu privire la conexiunile simbolice între aceste trei situații, unificate doar prin Nick, caracterul central al romanului și totodată singurul care cunoaște toate cele trei cazuri.
Finalul cărții lasă deoparte tensiunile din familia lui Nick pentru a se concentra asupra singurului fir narativ pe care autoarea îl duce până la capăt: cel legat de Geordie. Felul în care Geordie se îndreaptă conștient spre moarte este absolut terifiant dar cât se poate de realist: oricine a avut în familie pe cineva în această situație nu poate să rămână insensibil la descrierile plastice, de o acuratețe și un naturalism ieșit din comun, mergând până la cel mai mic detaliu. Atunci când Geordie afirmă că este în iad, cititorul este alături de el, cu singura diferență că are oricând o cale de scăpare.

La casta divina / Casta divină (1976)

Regia: Julián Pastor. Producător: CONACINE.
Scenariul: Eduardo Luján Urzáiz.
Cu: Ignacio López Tarso, Ana Luisa Peluffo, Pedro Armendáriz Jr., Tina Romero, Jorge Martínez de Hoyos.

Filmul nu este recomandat copiilor și adolescenților sub 16 ani datorită scenelor de violență și evidențierea unor practici sexuale.

IMDb: 6,3/10.

Nu am văzut prea multe filme mexicane la viaţa mea. Sigur, imaginea despre Mexic a fost mai mereu influenţată de clişeele inspirate din numeroasele producţii americane care se referă într-un fel sau altul şi la Mexic.
Nimic mai revelator însă decât un film mexican în care imaginea Revoluţiei este privită dintr-o perspectivă surprinzător de critică şi totodată realistă. În plus, este vorba despre o anumită faţetă a Revoluţiei mexicane, cea din Yucatán, unde, în anul 1915 (iată, au trecut peste 100 de ani de atunci!), oligarhii locali, câteva zeci de familii care controlau economia şi comerţul cu henequén, o plantă industrială (textilă) care creşte doar în Yucatán şi asupra căreia deţineau un monopol global, doreau să-şi păstreze cu orice preţ privilegiile. În contextul unei societăţi organizate pe un sistem asemănător castelor indiene, această aristocraţie extrem de bogată a fost numită "casta divină".
Aceste familii l-au angajat pe colonelul Abel Ortiz Argumedo (Pedro Armendáriz Jr.) ca să creeze o armată cu proprii lor angajaţi (practic sclavi), transformaţi peste noapte în soldaţi, pentru a apăra Yucatán-ul (devenit separatist) de armata revoluţionară constituţionalistă condusă de generalul Salvador Alvarado (Jorge Martinez de Hoyos).
Filmul nu se concentrează deloc asupra scenelor de luptă sau război; acesta rămâne mereu în fundal, ca o ameninţare, ca element care produce mereu fapte şi consecinţe. Spre deosebire de filmele "clasice" cu eroi şi anti-eroi, cei doi conducători de oaste sunt mai degrabă personaje secundare, care apar mai mult în calitate de ideologi decât ca strategi militari. În fond, nu este altceva decât un contrapunct între ideologia capitalistă primitivă, aproape banditească, a lui Argumedo, şi filosofia de sorginte socialistă, populară şi anti-clericală a lui Alvarado. Filmul se putea realiza la fel de bine şi fără aceştia doi; în special inserţia scenelor cu Alvarado îi conferă un aspect de documentar, oarecum în mod inoportun.
Acţiunea propriu-zisă se desfăşoară aproape exclusiv în familia şi în jurul familiei lui Don Wilfrido (Ignacio López Tarso), un magnat fără prea multe scrupule şi care îşi trimite singurul său fiu, Efraín (Jorge Balzaretti), la luptă. Este oare acesta un act de eroism sau mai degrabă prostie, ignoranţă, nepăsare faţă de propriul copil? Este independenţa Yucatánului o aspiraţie firească sau mai curând doar o modalitate de a păstra bogăţiile şi privilegiile, inclusiv dreptul senioral, în varianta (latino-)americană?
În orice caz, familia lui Don Wilfrido este în descompunere, în dezagregare, care se intensifică pe măsură ce armata revoluţionară / constituţionalistă se apropie de Mérida. Don Wilfrido însuşi, personajul negativ prin definiţie, îşi pierde încetul cu încetul siguranţa şi luciditatea.
Personajele cele mai interesante sunt însă cele feminine. Dacă soţia lui Don Wilfrido, Doňa Amira (Blanca Torres), pare să fie împăcată cu situaţia şi îşi îneacă amarul în alcool, fiica sa Elidé (Tina Romero) suferă transformări spectaculoase, ajungând în situaţia de a-şi renega tatăl. Este de altfel personajul dramatic cel mai interesant şi cel mai captivant, mai ales că nu se potriveşte cu vreun clişeu tipic al "eroinei", Elidé nefiind vreo revoluţionară, ci mai degrabă o victimă a unui context social aparte, care încearcă să-şi regăsească identitatea şi calea spre supravieţuire.
Un personaj feminin şi mai ambiguu este Tulita (Ana Luisa Peluffo), al cărui rol de agent dublu / spion / trădător este greu de definit sau de încastrat în nişte canoane. Prezenţa unor personaje feminine atât de complexe într-un film despre Revoluţia Mexicană (dominată în mod normal de personaje şi eroi de sex masculin) este mai mult decât surprinzătoare.
Filmul prezintă cu un realism specific documentarelor situaţia deosebit de grea a populaţiei băştinaşe, de amerindieni şi mayaşi, care munceau pe imensele plantaţii de henequén. Fără îndoială că un asemenea film putea la fel de bine să fi fost ecranizat şi în perioada comunistă din România, întrucât, în ansamblu, socialiştii sunt cei "buni", care au alături de ei clasele oprimate şi subjugate, iar capitaliştii sunt cei "răi", o mână de oameni care controlau întreaga economie şi nu se dădeau în lături de la nimic pentru a-şi menţine supremaţia politică şi economică, având alături de ei şi pe reprezentanţii Bisericii.

Eminem - Recovery (2010)

Eminem - Recovery, Aftermath / Interscope Records, 2010.

Sunt trecute, pe rând, melodia, durata și, în paranteză, compozitorul sau compozitorii și, după linia oblică, producătorul sau producătorii:

01. Cold Wind Blows 5:03 (Marshall Mathers, Justin Smith, Simon Byrne, Henry Marsh, John Perry, Casey Synge / Just Blaze)

02. Talkin' 2 Myself (featuring Kobe) 5:00 (Marshall Mathers, Khalil Rahman, Pranam Injeti, Brian Honeycutt / DJ Khalil)
03. On Fire 3:33 (Marshall Mathers, Denaun Porter, Carlos Wilson, Lou Wilson, Ric Wilson / Mr. Porter)
04. Won't Back Down (featuring P!nk) 4:25 (Marshall Mathers, Khalil Rahman, Erik Alcock, Liz Rodrigues, Columbus Smith / DJ Khalil)
05. W.T.P. 3:58 (Marshall Mathers, Luis Resto, Dwayne Chin-Quee, Jason Gilbert / Supa Dups, JG, Eminem)
06. Going Through Changes 4:58 (Marshall Mathers, Emile Heynie, John Osbourne, Tony Iommi, Bill Ward, Geezer Butler / Emile)
07. Not Afraid 4:10 (Marshall Mathers, Luis Resto, Matthew Samuels, Jordan Evans, Matthew Burnett / Boi-1da, Jordan Evans, Matthew Burnett, Eminem)
08. Seduction 4:35 (Marshall Mathers, Matthew Samuels, Matthew Burnett, Sly Jordan / Boi-1da, Matthew Burnett)
09. No Love (featuring Lil Wayne) 4:59 (Marshall Mathers, Dwayne Carter Jr., Justin Smith, Dee Dee Halligan, Junior Torello / Just Blaze)
10. Space Bound 4:38 (Marshall Mathers, James Scheffer, Steve McEwan / Jim Jonsin)
11. Cinderella Man 4:39 (Marshall Mathers / Script Shepherd)
12. 25 to Life 4:01 (Marshall Mathers, Khalil Rahman, Liz Rodrigues, Danny Tannenbaum / DJ Khalil)
13. So Bad 5:25 (Marshall Mathers, Andre Young, Mark Batson, Dawaun Parker, Trevor Lawrence, Sean Cruse, Nick Brongers / Dr. Dre)
14. Almost Famous 4:52 (Marshall Mathers, Khalil Rahman, Liz Rodrigues, Erik Alcock, Pranam Injeti, Danny Tannenbaum / DJ Khalil)
15. Love the Way You Lie (featuring Rihanna) 4:15 (Marshall Mathers, Alexander Grant, Holly Hafermann / Alex da Kid)
16. You're Never Over 5:05 (Marshall Mathers, Justin Smith, Mike Mainieri Jr., Gerard McMahon / Just Blaze)
17. Untitled 3:14 (Marshall Mathers, Kejuan Muchita, Michael Crawford, John Medora, David White / Havoc, Magnedo 7)

AllMusic: 3,5/5; Rate Your Music: 2,52/5; Metacritic: 63/100.

Eminem a revenit în lumea muzicii cu un nou album, Relapse, în 2009, dar adevărata sa revenire s-a consemnat în 2010, cu albumul Recovery. Lăsând un pic în umbră personalitatea lui Slim Shady, care apare totuși pe destule melodii, Eminem și-a scos mai mult în evidență propriile sale caracteristici, ca Marshall Mathers (numele său adevărat), în hituri cu un succes comercial fulminant, precum Not Afraid și Love the Way You Lie. În această a doua melodie, una din cheile reușitei a fost Rihanna, care a cântat alături de el.
De altfel, s-a văzut constanta preocupare a cântărețului hip-hop de a cuceri noi piețe, noi ascultători, un mijloc fiind și acesta, de a coopta, pe unele melodii, voci renumite - cazul Rihanna, dar și P!nk (Won't Back Down) sau Lil Wayne în No Love - una din cele mai reușite melodii de pe album, cu o temă împrumutată de la What is Love? a lui Haddaway. Și alți artiști au avut contribuții semnificative - fie vocale, ca de exemplu Liz Rodrigues (deși nu e menționată ca atare) în 25 to Life sau Kobe în Talkin' to Myself - alte două melodii cu adevărat foarte bune, fie vizuale, în videoclipuri, precum actrițele Megan Fox în Love the Way You Lie sau Sasha Grey (?!?) în Space Bound, probabil tot cu scopul de a atrage noi fani, deși ne putem întreba ce legătură au cei care o urmăresc pe actrița amintită cu genul muzical promovat de Eminem.
În afara cântecelor deja menționate, iese în evidență melodia de debut, Cold Wind Blows, unde Eminem (ca Slim Shady de data aceasta) își dă drumul și ”le zice”, deși ritmul cam seamănă cu cel din Déjá Vu de pe albumul anterior, Relapse. W.T.P., Cinderella Man, So Bad sunt din categoria cântecelor de ”voie bună” și induc o atmosferă de petrecere, în contrast cu You're Never Over, dedicat prietenului său decedat, Proof, dar și cu majoritatea celorlalte melodii, care au un ton mai degrabă introspectiv.
Ca de obicei, și pe acest album Eminem este un geniu liric. Profunzimea ideilor, metaforele, jocurile de cuvinte, șicanele adresate adversarilor, sunt la ordinea zilei. Oricare ar fi gradul de educație al ascultătorului, acesta nu va fi dezamăgit: de la obscenități proferate în cel mai pur și dur limbaj al străzii la versuri vizând relațiile complicate dintre oameni și dintre artist și creația sa muzicală sau industria hip-hop, toate se regăsesc în diverse forme și variante pe Recovery. În spatele unui album atât de reușit au stat însă, alături de Eminem, și o armată de alți compozitori și producători, dar într-o mai mică măsură Dr. Dre, prietenul favorit, care apare doar ca producător la So Bad.
Albumul a ajuns încă din prima săptămână după lansare pe locul 1 în topurile din America și din majoritatea țărilor vorbitoare de limba engleză, fiind unul din cele mai vândute albume din lume în 2010. În total, s-au vândut peste 5 milioane de copii ale albumului în lume doar în 2010 și aproape 10 milioane până în prezent. A câștigat numeroase premii: American Music Awards 2010 (cel mai bun album rap/hip-hop), Billboard Music Award 2011 (Top Billboard 200 Album și Top Rap Album), Grammy Awards 2011 (cel mai bun album rap, fiind nominalizat și la cel mai bun album al anului 2010). Love the Way You Lie este cel mai bine vândut single al lui Eminem din toate timpurile, cu peste 9 milioane de vânzări doar în 2010.

Dennis E. Adonis - Child of a Slave (Copil al unui sclav)

Dennis E. Adonis, Child of a Slave, Roots Publishing, Greater Accra, Ghana, 2012, 170 pag.

Nu există o traducere în limba română a acestei cărți.

Goodreads: 4/5.

De mult timp n-am mai citit o carte atât de slabă. După cât am stat ca să ajungă (cam o lună), aș fi putut să ghicesc că, în conformitate cu legile lui Murphy, așteptarea nu se justifică.

Autorul, originar din Guyana, este specialist în IT dar în ultima vreme s-a apucat să scrie cărți, de toate felurile. Multe și cu subiecte dintre cele mai variate (de la Obama la violatori în serie), vizând probabil succesul comercial. Din păcate pentru el, stilul cam amatoristic (cel puțin din această carte) nu-l ajută foarte mult. Nu e totuna să scrii ghiduri pentru utilizatorii unor programe de calculator sau romane de acțiune. Sigur, dacă o astfel de carte ar fi fost scrisă de un elev, probabil că cineva ar fi realizat cam cât de talentat este dar și ce probleme are, și cum ar trebui îndrumat mai departe, dacă dorește să ajungă un scriitor ”adevărat”. Mă îndoiesc însă că cineva îl ajută pe Dennis E. Adonis, așa cum nu cred că această carte îl recomandă ca un ”scriitor” ci mai degrabă ca un amator, care își încearcă talentul.

Problemele par a fi multiple. În primul rând, cele de limbă engleză - sunt numeroase greșeli, se vede că nimeni n-a stat să corecteze textul. Dincolo de ortografie și gramatică, chiar stilul de scriere, topica frazelor, indică faptul că autorul este familiarizat cu un alt fel de engleză decât cea standard, și anume un gen de creolă-engleză, o fi varianta din Guyana. În plus, autorul confundă secolele, nu cunoaște punctele cardinale și are și alte probleme de logică geografică (și nu numai).

Acțiunea este destul de interesantă dar autorul nu prea știe s-o prezinte. Din cele 12 capitole, faptele se petrec în Africa (Ghana) în primele 11, deși era mai normal să existe o simetrie între partea ”africană” a poveștii și cea ”americană”. Titlul sugerează de altfel de la început deznodământul și reduce interesul cititorului. Subtitlul ”The Story of Cuffy and Atu” (Povestea lui Cuffy și Atu) pare de neînțeles. Abia la pagina 162 (din 169) aflăm cine este Cuffy. Probabil autorul s-a grăbit și a încheiat cartea prea repede (o fi avut vreun deadline), altfel nu înțeleg cum un singur capitol (cel final) este dedicat celor petrecute pe tărâm american, în Guyana, deși existau premise pentru o poveste cel puțin la fel de suculentă ca și cea din Africa. Totul se termină abrupt și un pic ambiguu.

Ca să aflu totuși ”ce și cum” (deci măcar atât interes mi-a trezit cartea asta), am căutat un pic pe net și am găsit că, de fapt, Cuffy este eroul național al Guyanei. Ahaaaaaaa... Păi spune așa... În cazul ăsta se poate afirma că acest roman este mai degrabă destinat locuitorilor din Guyana și, eventual, Ghana. Evident, cei din Guyana nu mai aveau nevoie de restul capitolelor, că doar au învățat despre ce ar fi vorba la lecțiile de istorie. Trebuie totuși menționat că, deși se bazează pe o fărâmă de adevăr, tot ce este scris în roman e ficțiune...