Celine Dion - Let's Talk About Love (1997)

Celine Dion - Let's Talk About Love, Columbia Records / Epic Records, 1997.

Sunt trecute, pe rând, melodia, durata și, în paranteză, compozitorul sau compozitorii și, după linia oblică, producătorul sau producătorii:

01. The Reason 5:01 (Carole King, Mark Hudson, Greg Wells / George Martin)

02. Immortality (cu Bee Gees) 4:11 (Barry Gibb, Robin Gibb, Maurice Gibb / Walter Afanasieff)

03. Treat Her Like a Lady (featuring Diana King & Brownstone) 4:05 (Diana King, Andy Marvel, Billy Mann, Celine Dion / Ric Wake)

04. Why Oh Why 4:50 (Marti Sharron, Dan Sembello / David Foster)

05. Love Is on the Way 4:25 (Peter Zizzo, Denise Rich, Tina Shafer / Ric Wake)

06. Tell Him (duet cu Barbra Streisand) 4:51 (Linda Thompson, Walter Afanasieff, David Foster / David Foster, Walter Afanasieff)

07. Amar Haciendo el Amor 4:11 (Billy Mann, Denise Rich, Manny Benito / Ric Wake, Humberto Gatica)

08. When I Need You 4:12 (Albert Hammond, Carole Bayer Sager / David Foster)

09. Miles to Go (Before I Sleep) 4:40 (Corey Hart / Corey Hart)

10. Us 5:47 (Billy Pace / Humberto Gatica, Billy Pace, Jim Steinman)

11. Just a Little Bit of Love 4:06 (Maria Christensen, Arnie Roman, Arthur Jacobson / Ric Wake)

12. My Heart Will Go On (tema din filmul Titanic) 4:40 (James Horner, Will Jennings / Walter Afanasieff, James Horner)

13. Where is the Love 4:55 (Corey Hart / Corey Hart)

14. Be the Man 4:39 (David Foster, Junior Miles / David Foster)

15. I Hate You Then I Love You (duet cu Luciano Pavarotti) 4:43 (Tony Renis, Manuel de Falla, Alberto Testa, Fabio Testa, Norman Newell / David Foster, Humberto Gatica, Tony Renis)

16. Let's Talk About Love 5:12 (Bryan Adams, Jean-Jacques Goldman, Eliot Kennedy / David Foster)

Albumul a primit Premiul Juno pentru cel mai bun album al anului și pentru cel mai vândut album al anului și a fost nominalizat la Premiul Grammy pentru cel mai bun album pop al anului.
Melodia My Heart Will Go On a primit Premiul Grammy pentru cea mai bună melodie a anului, cea mai bună înregistrare a anului, cea mai bună performanță vocală feminină pop a anului, cea mai bună melodie scrisă în mod specific pentru un film, și Premiul Oscar pentru cea mai bună melodie originală de pe coloana sonoră a unui film (Titanic), printre altele.
Melodia Tell Him a fost nominalizată la premiul Grammy pentru cea mai bună colaborare vocală pop.

AllMusic: 4/5; Rate Your Music: 2,49/5; Amazon: 4,5/5.

Au trecut, iată, 20 de ani de la lansarea acestui album, Let's Talk About Love, al lui Celine Dion, care a reprezentat probabil momentul de maximă glorie și de consacrare definitivă pe scena muzicală mondială pentru tânăra canadiancă. Celine Dion a rămas până în prezent artistul canadian cu cele mai mari vânzări la scară globală, ceea ce nu e puțin lucru, având în vedere competiția cu alți muzicieni consacrați, între care Shania Twain, Bryan Adams sau Alanis Morissette.
De fapt, Celine era deja în acel moment o cântăreață consacrată, îndeosebi în lumea francofonă, câștigase și Eurovision-ul în 1988 (la doar 20 de ani), dar albumele în limba engleză lansate în anii 1990 au fost cele care i-au adus faima și pe scena americană sau europeană. Cu doar un înainte, Falling into You (1996) fusese un album bine primit de fani; cu toate acestea, Let's Talk About Love (1997) l-a depășit cu mult, așa cum dovedesc cifrele amețitoare de vânzări și lista foarte lungă de premii internaționale.
În mod fericit, lansarea albumului a coincis oarecum cu cea a filmului de mare succes Titanic, iar piesa My Heart Will Go On (care apare și pe album, și pe coloana sonoră a filmului) a devenit în scurt timp cel mai important hit al acelui an și a rămas până în prezent cea mai cunoscută și mai reprezentativă melodie a lui Celine Dion. Nu este așadar de mirare că albumul s-a vândut atât de bine, oricum ar fi fost celelalte melodii.
Bineînțeles, pentru cine avea așteptări ca toate melodiile să sune la fel ca și My Heart Will Go On, albumul a fost o dezamăgire. Probabil, dezamăgirea a fost la fel de mare și pentru cei care se așteptau ca celelalte melodii să NU sune la fel. Și aceasta pentru că, într-adevăr, albumul abundă în piese lente, balade care scot în evidență vocea extraordinară a Celinei, dar care păstrează un ritm lent, monoton, la un moment dat plictisitor, pe parcursul întregii audiții. Unele dintre melodii abia se diferențiază de altele, și doar fanii înrăiți ai acestui gen muzical (balada romantică / melancolică), de obicei de sex feminin, ar putea să asculte la nesfârșit albumul și să diferențieze cu claritate melodiile.
Mai la subiect, din cele 16 melodii care au apărut în versiunea europeană a albumului, doar 3 nu sunt propriu-zis balade: Treat Her Like a Lady (în care Celine Dion sună de-a dreptul ciudat, încercând să cânte reggae), Amar Haciendo el Amor (care nici nu apare pe versiunea americană a albumului) și Just a Little Bit of Love, care precede marele hit My Heart Will Go On, probabil pentru ca acesta să nu se confunde cu balada anterioară. Deci, pe scurt, cele trei piese care nu sunt balade sună destul de ridicol în context, dar sunt singurele care ies cumva în evidență, fie și într-un mod negativ.
În rest, doar melodia care deschide albumul, The Reason, mi s-a părut că pune mai bine în valoare vocea Celinei și că sună suficient de ”contemporan”, având și conotații de baladă rock, fapt explicabil prin aceea că a fost produsă de George Martin (producătorul celor de la The Beatles). Începând cu a doua melodie, Immortality (cântată împreună cu Bee Gees), ritmul scade covârșitor, iar vocea Celinei aproape că nu se mai diferențiază de cea a fraților Gibb. De altfel, după scurta trezire în altă tonalitate din a treia melodie,  Treat Her Like a Lady, se revine la un ciclu repetitiv de tânguiri specifice (Why Oh Why și următoarele).
Trebuie spus că, judecând după aparențe, albumul este totuși foarte bine gândit ca un produs de top. Celine beneficiază de o serie de colaboratori, dintre cei mai vestiți pe plan mondial. O astfel de listă de colaborări nu se face peste noapte și probabil a fost intens negociată, pentru ca albumul să penetreze și pe alte piețe, să ajungă și la fanii celor care au colaborat cu Celine; în plus, au ajutat-o și pe Celine să-și îmbunătățească imaginea, prin asocierea cu aceștia; și poate că și invers. Altfel cum s-ar putea explica duetul cu Barbra Streisand, în Tell Him, considerată una dintre melodiile reprezentative de pe album? Din punct de vedere al strategiei de marketing, este grozav să poți pune laolaltă două dintre cele mai bune voci ale unor cântărețe albe - nici o conotație rasială aici, ba dimpotrivă, se poate constata statistic că sunt mai numeroase artistele de culoare care pot să atingă anumite note. Păcat că Tell Him nu se ridică la nivelul celor două cântărețe. La fel se poate afirma și despre duetul cu Luciano Pavarotti (!!) pe I Hate You Then I Love You.
Albumul include și un număr (foarte) mare de cover-uri și remake-uri. Cele mai evidente, la primă audiție, au fost When I Need You, care este interpretat într-o manieră foarte asemănătoare cu originalul lui Leo Sayer, și Treat Her Like a Lady, care și beneficiază de colaborarea Dianei King, interpreta originalului, și a trupei Brownstone. Mai puțin evidente sunt Amar Haciendo el Amor, melodie interpretată în spaniolă (!), deși originalul e în engleză (You Only Love Once), Love Is on the Way și I Hate You Then I Love You (originalul fiind de data aceasta în italiană, Grande, Grande, Grande).
Tot din categoria cover-urilor face parte și ultima melodie de pe album, care dă și titlul acestuia, Let's Talk About Love, originalul fiind în franceză (Puisque Tu Pars a lui Jean-Jacques Goldman) iar varianta engleză aparținând lui Bryan Adams. Este un final apoteotic, cu un cor de copii, al unui album extrem de siropos, care dezbate aproape exclusiv teme romantice, legate de dragoste, în diferitele sale ipostaze, de la fericire la suferință, de la împlinire la regret, în interpretarea deosebită (dar nu foarte variată) a lui Celine Dion, a cărei singură contribuție semnificativă la album este cea vocală.

Le Monocle noir / Monoclul negru (1961)

Regia: Georges Lautner. Producător: Lucien Viard.

Scenariul: Pierre Laroche și Jacques Robert, după romanul lui (Colonel) Rémy.

Cu: Paul Meurisse, Elga Andersen, Bernard Blier, Pierre Blanchar, Jacques Marin.

Copiii sub 12 ani ar trebui să vizioneze filmul cu acordul părinților sau împreună cu aceștia.

IMDb: 6,3/10; AlloCiné: 2,8/5; SensCritique: 6,3/10.

După al doilea război mondial, cărțile cu și despre spioni au avut un mare succes la public. Era evident că și cinematografia va urma aceeași tendință, pentru a satisface gusturile unei audiențe tot mai interesată de agenți secreți și viața, presupus aventuroasă și periculoasă, a acestora. Agentul 007, James Bond, a apărut pentru prima dată într-o carte în anul 1953, dar primul film cu personajul James Bond a fost turnat abia în 1962.

Iată însă că cinematografia franceză a produs un James Bond avant-la-lettre, comandantul Théobald Dromard, supranumit ”Monoclul negru”, caracter inspirat din romanul Colonelului Rémy cu același titlu (editura Hachette) și care a fost și premiat - Prix du Quai des Orfèvres (1960). Erou al Rezistenței Franceze, Rémy și-l imaginează pe Dromard angajat într-o acțiune de combatere a unui cuib de neonaziști, de mai multe naționalități.

Regizorul Georges Lautner, la început de carieră, nu respectă întocmai acțiunea din carte, marcată de multă violență, și nici atmosfera sumbră, apocaliptică, pe baza căreia s-ar fi putut crea un film noir în adevăratul sens al cuvântului. Deși într-o anumită măsură filmul are multe din particularitățile tipice unei pelicule de spionaj (în alb și negru), Georges Lautner introduce destul de des elemente umoristice, menite a destinde atmosfera. De altfel, suntem avertizați încă de la început că nu trebuie să luăm prea în serios nimic din ceea ce se întâmplă! Astfel, avem și scene de groază (urmărirea secretarei Monique Abadie), dar și personaje comice, în frunte cu muzeograful Mérignac (jucat de Albert Rémy) pe post de bufon. Chiar și unul dintre personajele negative, marchizul de Villemaur (Pierre Blanchar, la ultimul său rol), apare mai degrabă ca un bătrân senil, absurd, iar prietenii săi, niște personaje curioase, demne mai degrabă de un muzeu sau un circ.

Până și eroul principal, Dromard (excelent interpretat de Paul Meurisse), nu este mereu serios, are un temperament flegmatic și este înclinat spre glume, la fel ca și ajutorul său, Trochu (Jacques Marin). Putem spune așadar că filmul înclină spre o comedie de spionaj, ba chiar o parodie a filmelor americane de gen. În anii ce vor urma, regizorul Georges Lautner se va specializa în comedii polițiste, care abia atunci începuseră să apară cu succes pe piața cinematografică. De altfel, și Monoclul negru a fost unul dintre marile succese ale anului 1961 în Franța, în ciuda criticilor destul de acide din epocă, legate mai ales de luarea în derâdere a unor chestiuni care încă mai erau considerate drept foarte serioase, nazismul lăsând urme adânci, tragice, în rândul francezilor.

Fiind adresat în primul rând unei audiențe masculine, rolurile feminine nu sunt atât de importante. Totuși, avem trei personaje diferite - spioana ușuratică și seducătoare (interpretată de Elga Andersen), secretara sedusă și abandonată (Catherine Sola) și fiica marchizului, inocentă și naivă (Marie Dubois). Toate trei sunt bineînțeles foarte frumoase și adaugă o latură ușor erotică acestei producții.

Filmul este însă în primul rând unul de acțiune. Sigur, nu în termenii în care înțelegem azi ”filmul de acțiune”. Dialogurile sunt lungi, epuizante, ritmul este unul destul de lent. Castelul Villemaur din Bretagne (s-a filmat la castelul Josselin din aceeași regiune) este locul de desfășurare a majorității scenelor. Intriga este destul de complicată, castelul - de asemenea. Sunt prezente turnuri, ruine, donjoane, tuneluri, pasaje secrete, plus spectacole de lumini (pe muzică de Wagner), toate folosite pentru a mări suspansul și impactul. Răsturnările de situație sunt la ordinea zilei, nimeni și nimic nu este ceea ce pare să fie. În contrast cu peliculele cu James Bond din perioada ”războiului rece”, spionul rus (interpretat de Lutz Gabor) este un personaj pozitiv, probabil în logica care fusese în vigoare în timpul celui de-al doilea război mondial.
Filmul pare să fi trecut testul timpului și este demn de a fi urmărit de cei interesați de primele producții ”de spionaj”. Succesul și cererea din partea publicului a condus și la realizarea unei serii, de fapt o trilogie - acest film a fost urmat de Ochiul Monoclului (1962) și Monoclul râde galben (1964), ambele având același regizor și același erou principal.

Robert Johnson - The Memphis Demos (1978)

Robert Johnson - The Memphis Demos,  Ensign Records/Mercury, 1978.

Sunt trecute pe rând melodiile:

A. I'll Be Waiting 4:07

B. Guide My Energy 4:26

Rate Your Music: 3,67/5; Discogs: 5/5.

În primul rând, trebuie făcută o precizare: nu este vorba despre albumul (LP) The Memphis Demos al aceluiași Robert Johnson, apărut în 1980, ci de o variantă extrem de scurtă (doar două melodii) a unui disc cu același titlu, și care a apărut în scopuri promoționale cu doi ani mai devreme, în 1978, cu puțin înaintea lansării albumului de debut a chitaristului american, Close Personal Friend. A doua precizare, care oarecum rezultă din prima: nu este vorba despre celebrul chitarist cântăreț de blues Robert Johnson, din perioada interbelică, ci de un alt chitarist, contemporan cu noi...

Robert Johnson s-a născut în 1952 în Memphis și, fiind în același oraș cu ”Regele” Elvis, s-a orientat de mic spre chitară. La 17 ani era deja în trupa lui Isaac Hayes, și cânta la chitară pe celebrul album al lui Hayes, Hot Buttered Soul. După câțiva ani de concerte cu Isaac Hayes și alți cântăreți de muzică soul din Memphis (între care și Ann Peebles), asociați cumva cu casa de discuri Staxx, Robert Johnson se orientează spre rock și, după un drum la Londra, se alătură trupei bassistului de la The Who, John Entwistle's ”Ox”, cu care merge în turnee prelungite, mai ales în Statele Unite ale Americii. În 1975 dă probe pentru a se alătura celebrei trupe britanice Rolling Stones în locul prietenului său Mick Taylor, ceea ce probabil a constituit momentul de glorie și de maximă expunere mediatică a lui Robert Johnson. Până la urmă, în ciuda talentului, faptul că era american a cântărit mult, se pare, în opțiunile celor de la Rolling Stones, care l-au preferat pe Ron Wood.
Revenit în Statele Unite ale Americii, deși a continuat să cânte alături de John Entwistle și alți artiști, își conturează și propriul său proiect, materializat în cele din urmă în formația Bell Heirs, în care era lider, solist vocal și chitarist, având alături pe David Cochran (chitară bass), colaboratorul său cel mai de durată, și pe Blair Cunningham la tobe (locul acestuia fiind uneori luat de Willie Hall). În iarna anului 1977, împreună cu cei menționați, Robert Johnson începe să lucreze la primul său album solo, care avea să apară în anul următor (1978), cu titlul Close Personal Friend.
Înainte însă de lansarea albumului, casa de discuri londoneză Ensign Records a dorit să promoveze produsul și a scos gratuit pe piață un disc incluzând două piese ”demo” de pe viitorul album, cu titlul The Memphis Demos. Cele două melodii, I'll Be Waiting și Guide My Energy, sunt probabil cele mai reprezentative dintre cele care aveau să apară pe Close Personal Friend, și dau o idee destul de bună ascultătorilor despre talentul de chitarist al lui Robert Johnson, deși, pe de altă parte, el lasă de dorit ca vocalist iar versurile sunt destul de banale. Probabil acestea au și fost motivele pentru care cariera sa solo nu a durat prea mult; albumul Close Personal Friend nu a avut succesul așteptat, deși Robert Johnson și Bell Heirs l-au promovat în turnee în deschiderea unor trupe precum The Police sau The Knack. Robert Johnson a renunțat să mai încerce, deși un nou album al său, chiar cu titlul The Memphis Demos, a fost lansat în 1980, incluzând piese care nu au fost alese pentru albumul precedent, sau variante ușor diferite ale pieselor deja apărute.
După 1980, relația lui Robert Johnson cu lumea muzicii, în general, s-a răcit tot mai mult, artistul lăsând tot mai mult chitara deoparte și încercând să descopere alte fațete ale vieții. Lumea muzicii l-a redescoperit însă pe Robert Johnson și în 2008 Angel Air Records a scos pe piață un CD cu Close Personal Friend, având ca bonus piesele de pe The Memphis Demos, deci practic toată creația sa. Chiar și la o vârstă relativ înaintată, Robert Johnson a reapărut timid pe scenă, demonstrând că talentul a rămas același, și chiar amenințând că va scoate un nou album! Sigur că scena muzicii rock de acum nu mai aceeași cu cea a power-pop-ului din anii 70, dar ne putem aștepta la surprize din partea unuia care a fost la un moment dat considerat ca unul dintre cei mai buni chitariști din lume.
Revenind la cele două piese, I'll Be Waiting și Guide My Energy, ele sunt chintesența realizărilor muzicale ale lui Robert Johnson. Făcând oarecum abstracție de partea vocală, solourile la chitară și ritmul foarte susținut sunt cu adevărat memorabile. Păcat că acest chitarist nu a putut fi la timp integrat într-o formație în care valoarea lui să poată fi cu adevărat materializată - în folosul muzicii rock.

Turner & Hooch / Turner și Hooch (1989)

Regia: Roger Spottiswoode. Producători: Daniel Petrie, Jr., Raymond Wagner, Michele Ader.

Scenariul: Dennis Shryack, Michael Blodgett, Daniel Petrie, Jr., Jim Cash, Jack Epps, Jr.

Cu: Tom Hanks, Mare Winningham, Craig T. Nelson, Reginald VelJohnson, John McIntire.

Copiii sub 12 ani ar trebui să vizioneze filmul cu acordul părinților sau împreună cu aceștia.

IMDb: 6,1/10; Rotten Tomatoes: 54%; Amazon: 4,6/5.

Înainte de a deveni celebru și de a câștiga premii Oscar, în anii 80 Tom Hanks a avut rolul principal și în filme mai puțin ”serioase”, în special în comedii. Este și cazul lui Turner și Hooch, produs de Disney (prin Touchstone Pictures), unde celebrul actor american joacă rolul unui polițist (Scott Turner) dintr-un orășel de pe malul Oceanului Pacific, unde nu se întâmplă niciodată nimic, motiv pentru care vrea să se mute în capitala statului California, Sacramento.

Ei bine, tocmai când este pe cale să-i lase postul ajutorului său, simpaticul detectiv de culoare David Sutton (Reginald VelJohnson), încep să se întâmple lucruri (căci altfel care ar fi fost rostul filmului?).

În mod ciudat, pe plajă sunt găsiți bani. În plus, bătrânul Amos Reed (John McIntire, în ultimul său rol din carieră) o pățește iar Scott Turner, un obsedat al curățeniei și ordinii, se vede cumva obligat să-i adopte câinele, Hooch, un uriaș bălos și periculos Dogue de Bordeaux, care îi dă viața peste cap dar totodată îl ajută să-i găsească pe răufăcători.

Povestea se desfășoară pe (prea) multe planuri într-un film prea scurt ca toate acestea să poată fi duse la bun sfârșit într-un mod care să satisfacă gusturile publicului. Principala ”acțiune”, și cea care de fapt conferă filmului o notă de specificitate aparte, este relația dintre om și câine. Prezența lui Hooch (jucat de Beasley the Dog, mai puțin cascadoriile, executate de un alt câine, Igor) dă culoare filmului, iar felul în care Scott Turner și Hooch interacționează este extrem de comic, mai ales că este vorba de două caractere oarecum ”contrare” (dar știm că, surprinzător, contrariile se atrag).

Al doilea plan este cel tipic polițist. Tom Hanks este poate mai puțin credibil aici în postura de detectiv puternic, inteligent și cu spirit de sacrificiu, dar o scoate cumva la capăt. Narațiunea este cam trasă de păr, dar corespunde cu tipologia filmelor polițiste din anii 80.

În fine, ultimul plan, care nu era tocmai necesar, este cel romantic. Scott Turner n-a avut vreme atâția ani să-și găsească o prietenă, dar fix acum, când vrea să părăsească orașul și are de rezolvat un caz, se îndrăgostește de domnișoara doctor veterinar Emily Carlson (Mare Winningham) - o relație cam pe repede înainte, foarte pe fugă, și în care domnișoara (din motive comice, presupunem) are mult mai mult inițiativa. Motiv pentru realizatorii peliculei de a trasa unele paralele cu alte producții cu câini - 101 Dalmațieni sau, având în vedere relația lui Hooch cu frumoasa Camille (de rasă Collie), Doamna și Vagabondul. De remarcat că domnișoara doctor își dorește (în film) cinci copii, iar în realitate Mare Winningham chiar a avut cinci copii!

În disonanță cu atmosfera în general veselă, finalul include în mod nefericit câteva scene mai violente și triste, care fac filmul mai greu digerabil pentru copii (și probabil și pentru unii adulți). Altfel, cu un final mai bine gândit, ar fi fost cu adevărat un film de recomandat pentru a fi vizionat cu toată familia.

Am vizionat filmul joi, 6 iulie 2017, de la ora 21.10, pe TVR 2. Probabil va mai fi inclus în programele TVR.

Jessie J - Who You Are (2011)

Jessie J - Who You Are, Lava Records / Island Records, 2011.

Sunt trecute, pe rând, melodia, durata și, în paranteză, compozitorul sau compozitorii și, după linia oblică, producătorul sau producătorii:

01. Price Tag (feturing B.o.B) 3:43 (Jessica Cornish, Lukasz Gottwald, Claude Kelly, Bobby Ray Smmons, Jr. / Dr. Luke)

02. Nobody's Perfect 4:19 (Jessica Cornish, Claude Kelly / Andre Brissett)

03. Abracadabra 3:50 (Jessica Cornish, Lukasz Gottwald, Claude Kelly / Dr. Luke)

04. Big White Room (live) 5:30 (Jessica Cornish / Jessie J)

05. Casualty of Love 3:54 (Jessica Cornish, Farrah Fleurimond, Martin Kleveland, Natalie Walker / Martin K)

06. Rainbow 3:05 (Jessica Cornish, Warren ”Oak” Felder, Edwin ”Lil' Eddie” Serrano, Kasia ”KC” Livingstone / Oak)

07. Who's Laughing Now 3:54 (Jessica Cornish, Talay Riley, Kyle Abrahams, George Astasio, Jon Shave, Peter Ighile, Jason Pebworth / Parker and James, The Invisible Men)

08. Do It Like a Dude 3:15 (Jessica Cornish, George Astasio, Jason Pebworth, Jon Shave, Kyle Abrahams, Peter Ighile / Parker and James, The Invisible Men)

09. Mamma Knows Best 3:15 (Jessica Cornish, Ashton Thomas / Thomas)

10. L.O.V. E. 3:52 (Jessica Cornish, Toby Gad / Gad)

11. Stand Up 3:27 (Jessica Cornish, Karl ”K-Gee” Gordon, Chris Arnold, David Martin, Geoff Morrow / K-Gee)

12. I Need This 4:20 (Jessica Cornish, Robert Allen, Warren ”Oak” Felder, Chris Brown / Oak)

13. Who You Are 3:50 (Jessica Cornish, Toby Gad, Shelly Peiken / Gad)

+ Platinum/Deluxe Edition bonus tracks:

14. Domino 3:51 (Jessica Cornish, Lukasz Gottwald, Claude Kelly, Max Martin, Henry Walter / Dr. Luke, Cirkut)

15. My Shadow 3:29 (Jessica Cornish, George Astasio, Jason Pebworth, Jon Shave, Carl Haley, Greg Haley, Rafael Haley, Charlie Platt / The Invisible Men, The Fives)

16. Laserlight (featuring David Guetta) 3:31 (Jessica Cornish, The Invisible Men, David Guetta, Giorgio Tuinfort, Frédéric Riesterer / David Guetta, Giorgio Tuinfort, Frédéric Riesterer)

AllMusic: 3/5; Rate Your Music: 1,91/5; Metacritic: 51%.

Jessie J, pe numele său adevărat Jessica Cornish, a debutat în 2011 cu mult-așteptatul album ”Who You Are”, precedat de o adevărată campanie publicitară menită să asigure publicul (în special pe cel britanic, de unde provine artista) că avem în față o nouă stea a muzicii mondiale, o Lady Gaga de sorginte britanică și așa mai departe. Campania aceasta s-a bazat și pe cele două melodii lansate ca single-uri înainte ca albumul să apară pe piață, Do It Like a Dude (încă din noiembrie 2010) și Price Tag, care sunt, fără îndoială, cele mai reușite, și care de fapt au vândut și restul albumului, având succes și în Statele Unite ale Americii.

Pe de altă parte, deși din punct de vedere comercial probabil că a meritat, această campanie a atras și o serie de critici din partea celor dezamăgiți de diferența dintre ceea ce s-a ”trâmbițat” și ceea ce s-a oferit în realitate: un album totuși mediocru, în care ies în evidență unele melodii și vocea cu adevărat neobișnuită și foarte puternică a Jessicăi, dar care are carențe mai ales din punct de vedere al omogenității, melodiile variind foarte mult, de la un gen muzical la altul, ceea ce are darul de a-i nemulțumi pe cei atașați de un anumit fel de muzică.

Jessie J are într-adevăr talent și voce și a avut șansa ca, încă de la început, să colaboreze cu compozitori și producători de primă mână. Albumul începe foarte bine, cu Price Tag și Nobody's Perfect, dar apoi pierde din cadență și scade în valoare. Pe la mijloc mai apar două piese mai bune, Who's Laughing Now și Do It Like a Dude, apoi o nouă pauză, până la final, care se încheie bine cu I Need This și Who You Are, două melodii mai lente. Surprinzător, ediția ”platinum” sau ”deluxe”, apărută la sfârșitul anului 2011, aduce încă trei melodii, dintre care două sunt la nivelul celor mai bune de pe albumul original: Domino și Laserlight, aceasta din urmă în colaborare cu David Guetta. Ar fi interesant de știut dacă aceste două piese nu au intrat pe varianta originală a albumului din motive de marketing sau fiindcă nu au fost gata la timp (??) sau nu au încăput (????).

În ceea ce privește gama muzicală abordată, Jessie J sare cu mult tupeu de la pop la R&B, soul, și apoi la disco, dance și ce vrea fiecare. Aș zice că această varietate este mai degrabă un minus al albumului și conduce la o lipsă de identitate a artistului, în acest caz Jessie J, care ar trebui să-și construiască o anumită imagine în rândul publicului, dar care oferă un pluralism de imagini care nu fac decât să creeze confuzie și ambiguitate.

De altfel, poate că nici ea nu este foarte hotărâtă. Poate ar vrea să fie un fel de divă sexy dar nu o prea ajută calitățile fizice. Ei, în ziua de azi nimic nu ar fi însă imposibil, nu? Culmea este însă că ea s-ar potrivi mai bine, și din punct de vedere vocal, cu un alt tipar ”la modă” - acela al femeii puternice, independente, aproape masculine, inclusiv ca înfățișare, ea aducând mai degrabă cu Pink. De altfel, este imaginea pe care Jessie J a promovat-o și în single-ul de debut, Do It Like a Dude, de unde au apărut și primele zvonuri că ar fi bisexuală (probabil tot marketing - între timp s-au lămurit lucrurile și în această privință). Pe de altă parte, în Price Tag parcă e o fetiță din povești... deci așa nu merge!

Pe acest album, de asemenea, se exagerează un pic cu melodiile lente, menite să-i scoată în evidență vocea. OK, ne-am lămurit, fata are voce... dar melodiile acestea parcă nu au nici cap, nici coadă, or fi având ele un fel de mesaj, mai mult sau mai puțin melodramatic, dar parcă ceva nu se leagă din punct de vedere strict muzical. Piesa Big White Room este cel mai bun exemplu în acest sens, apare și ca fiind live pe un album de studio?! Se poate înțelege că Jessica a dorit să-și păstreze melodia pe album așa cum e, să-și imortalizeze emoțiile și trăirile pe care le-a avut în spital, când era bolnavă, copil fiind, dar totuși, cântecul mai putea fi prelucrat, adaptat. Chiar și melodia de final, care dă și titlul albumului, Who You Are, pare să transmită un mesaj ambiguu, legat de identitate... da, un mesaj pozitiv, dar muzica poate lasă puțin de dorit pentru o piesă care ar trebui să fie definitorie pentru un astfel de album de debut.

Iată că ne-am transformat în critici la fel de acerbi ca și cei care au atacat-o de la bun început pe săraca Jessie J pentru acest album, care este totuși unul remarcabil, mai ales că este un debut, iar artista a confirmat în anii următori, cu albumele Alive (2013) și Sweet Talker (2014), că este într-adevăr o nouă stea a muzicii la nivel internațional. Succesul pe care l-a avut peste ocean a făcut-o între timp să se mute din Londra în Los Angeles, iar cariera ei pare să fie în ascensiune.

Să încheiem prin a menționa că ea este totodată și o reputată compozitoare. Jessie J apare ca principală compozitoare pe toate piesele de pe albumul său de debut, Who You Are, dar a compus și pentru alți numeroși artiști.

Ivanhoe (1982)

Regia: Douglas Camfield. Producători: Norman Rosemont și William Hill.

Scenariul: John Gay, după romanul lui Walter Scott.

Cu: James Mason, Anthony Andrews, Olivia Hussey, Sam Neill, Lysette Anthony.

IMDb: 6,9/10; Rotten Tomatoes (Audience Score): 74%; Letterboxd: 3,03/5.

De cele mai multe ori, când vizionezi un film făcut pe baza unei cărți, este mai bine să nu fi citit cartea înainte. Din punctul acesta de vedere, am avut noroc: în copilărie și adolescență, deși acasă aveam o bibliotecă plină de romane de aventuri, cavalerești și nu numai, Ivanhoe lipsea. De altfel, unul dintre romanele lui Walter Scott, Rob Roy, a fost probabil cea mai chinuitoare lectură din viața mea; am reușit să-l citesc abia la a treia încercare, după ce am sărit peste primele 100 de pagini, în care mi se părea că nu se întâmplă nimic. Restul, ce-i drept, m-a încântat, și mi-a deschis apetitul și pentru alte cărți ale aceluiași autor (îmi stăteau la dispoziție, în bibliotecă, O legendă din vremea lui Montrose, Quentin Durward și Mireasa din Lammermoor).

Mi-a plăcut mult și am vizionat chiar de mai multe ori și celebra ecranizare a lui Rob Roy din 1995 cu Liam Neeson în rolul principal. Ivanhoe n-a avut norocul unei ecranizări similare, cel puțin nu în ”vremea noastră”; varianta hollywoodiană, unica de până acum, a fost realizată în 1952, cu Robert Taylor și Elizabeth Taylor în rolurile principale, și este oarecum depășită, cinematografic vorbind. Aceasta poate vizionată uneori și la noi, pe TCM.

Totuși, britanicii nu s-au lăsat și au creat o versiune de-a lor a lui Ivanhoe în 1982, este drept, doar pentru televiziune. Filmul a fost lansat însă prima dată în Statele Unite, pe CBS, și abia apoi în Regatul Unit, pe ITV. Este foarte popular în Suedia, unde a fost lansat, întâmplător, de Anul Nou, pe principalul program național TV 1, și a devenit o tradiție ca în fiecare an, de revelion, televiziunea suedeză să difuzeze filmul.

Având în vedere că ținta nu a fost marele ecran, filmul este foarte bine realizat. Britanicii au avut grijă să nu-și bată joc de proprii eroi (fie ei și fictivi, căci Ivanhoe este un personaj imaginar) și de Sir Walter Scott, iar actorii selectați sunt unul și unul. Filmul urmărește cu destulă rigurozitate cartea, inclusiv, din păcate, și părțile oarecum lipsite de o anumită logică. Spuneam că n-am citit cartea dar, după ce am vizionat filmul, am rămas cu unele întrebări legate de anumite chestiuni care mi s-au părut discutabile, și am dorit să știu dacă ele aparțin regizorului sau lui Walter Scott...

Acțiunea se petrece în anul 1194, când mulți cavaleri englezi se întorc acasă de la Cruciadă. Printre ei, și eroul nostru, Wilfred of Ivanhoe (Anthony Andrews). El îl salvează pe un evreu, Isaac of York (James Mason) de bandiți și, drept răsplată, primește un cal și toate cele trebuincioase pentru a participa la turnirul de la Ashby. Filmul practic începe în forță, cu turnirul, în care Ivanhoe, de origine saxonă, îi înfruntă pe cei trei normanzi care alcătuiesc echipa de personaje negative, Brian Guilbert (Sam Neill), Maurice de Bracy (Stuart Wilson) și Front-de-Boeuf (John Rhys-Davies).

Tot cu ocazia acestui turnir, ne sunt introduse practic toate personajele importante: prințul Ioan (Ronald Pickup), care se bazează pe cei trei cavaleri normanzi ca să-și mențină tronul în cazul în care regele Richard se întoarce din cruciadă; Cedric of Rotherwood (Michael Hordern), susținător al cauzei saxone, anti-normand, tatăl lui Ivanhoe, care însă nu mai vrea să-și recunoască fiul; precum și cele două domnișoare care vor face obiectul dragostei lui Ivanhoe, Lady Rowena (Lysette Anthony), aflată în îngrijirea lui Cedric, și Rebecca (Olivia Hussey), fiica evreică a lui Isaac of York.

Povestea cavalerească este destul de impresionantă, se desfășoară multe bătălii, răpiri, evenimentele se scurg cu o oarecare repeziciune. Principala problemă este că Ivanhoe, care ar trebui să fie eroul principal, este mai mult rănit și în îngrijirea frumoasei evreice Rebecca, ceea ce crează o dramă romantică aproape insurmontabilă.

Între timp, în acțiune intră și alte forțe, inclusiv regele Richard (Julian Glover) și Robin Hood (David Robb) cu ceata sa de haiduci. Cu siguranță, animozitățile dintre saxoni și normanzi sunt exagerate, având în vedere că în 1194 trecuse mai bine de un secol de la cucerirea normandă a Angliei, dar... filmul respectă cartea, iar Walter Scott a dorit probabil să facă o paralelă între disputele de atunci dintre normanzi și saxoni (aceștia din urmă inferiori din punct de vedere militar, dar nu mai puțin demni) și cele contemporane dintre englezi și scoțieni. Din acest punct de vedere, regele Richard este portretizat ca un ”unificator” al normanzilor (ca el însuși) cu saxonii (Ivanhoe sau Robin Hood), ceea ce istoricește este improbabil.

În ciuda aparențelor, filmul este însă mai degrabă unul romantic decât unul de acțiune. Cele două domnișoare sunt personaje principale și cauzează aproape toată desfășurarea evenimentelor. Lady Rowena este logodită cu incoerentul Athelstane (Michael Gothard), urmaș al vechilor regi saxoni și de el se leagă speranța lui Cedric ca saxonii să revină pe tronul Angliei. Ea este ”vânată” (în mod periculos) și de Maurice de Bracy. Ea îl iubește însă în mod necondiționat pe Ivanhoe. Aparent și reciproca este valabilă. Rebecca este la rândul său îndrăgostită de Ivanhoe. Iar acesta nu pare deloc insensibil. Brian Guilbert o vrea însă pe Rebecca pentru el.

Acum, la drept vorbind, ar fi fost mai simplu ca oricare din acești neaveniți să reușească măcar cu una dintre domnișoare și atunci problema de natură romantică a lui Ivanhoe s-ar fi rezolvat. Așa, el a trebuit să aleagă. Probabil că, din perspectiva secolului al XII-lea, el a făcut alegerea corectă. Din perspectiva mea personală și nu numai - Walter Scott a primit atâtea scrisori pe această temă încât a trebuit să dea explicații - Ivanhoe a greșit. Astfel, el cade oarecum din postura de super-erou în cea a unui erou obișnuit, uman, cu greșelile sale.

Eroina filmului este fără îndoială Rebecca - Olivia Hussey (care a interpretat-o pe Fecioara Maria în Isus din Nazareth a lui Franco Zeffirelli) joacă un rol absolut memorabil, dominând ecranul în special în a doua jumătate a filmului.

Câteva cuvinte și despre personajele negative. Este interesant că unele dintre acestea nu sunt chiar atât de ”negre” cum suntem obișnuiți din filmele în care toate personajele sunt fie pozitive, fie negative, fără nuanțe de gri. Maurice de Bracy o lasă în pace pe Rowena în cele din urmă și îl ascultă pe regele Richard. Prințul John renunță la pretențiile sale la tron și i se alătură lui Richard. Cel mai complex personaj negativ este însă Brian Guilbert. Pasiunea sa neîmpărtășită pentru Rebecca îl schimbă; spre deosebire de multe alte personaje de același fel, el este capabil de dragoste și de sacrificiu din dragoste.

Tonul dramatic al filmului este deseori întrerupt de episoade comice, de cele mai multe ori cauzate de bufonul Wamba (George Innes), Athelstane sau călugărul Tuck (Tony Haygarth).

Un film de urmărit cu toată familia. 

Pax Vobiscum!

Ian Rankin - Rebus: X și Zero

Ian Rankin, Rebus: X și Zero, Editura Paladin, Grupul Editorial Art, Colecția Crime Masters, București, 2013, 232 pag., traducere de Mircea Pricăjan (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Ian Rankin, Knots and Crosses, The Bodley Head, London, 1987, 168 pag.

Goodreads: 3,83/5; Amazon: 3,9/5; Barnes&Noble: 3,9/5.

Recunosc că de mult timp nu am mai citit un roman polițist... și cu atât mai puțin unul bun. În adolescență am fost suprasaturat (ca și alții, bănuiesc) de filme polițiste și chiar literatură polițistă, la un moment foarte în vogă. Atât de multe am văzut / citit, încât la un moment dat deveniseră plictisitoare, fie și pentru faptul că deja puteam să deduc cine este criminalul sau ce se va întâmpla în continuare. În acest gen se folosesc multe clișee, șabloane... de succes, până la un moment dat, când ai vrea și altceva.

Ei bine, acest altceva a venit în cele din urmă, cu Rebus: X și Zero, un roman scris de Ian Rankin în anii 1980, când era un simplu student (masterand și apoi doctorand) la Edinburgh, în Scoția. Deși inițial nu a avut succes financiar, tânărul Rankin a perseverat și între timp seria avându-l drept personaj principal pe detectivul John Rebus a ajuns la vreo 19 romane (în 30 de ani), și la o notorietate mondială.

Rebus: X și Zero este așadar cartea care deschide o serie de romane polițiste, dar care, la momentul respectiv, a fost scrisă independent, fără intenția de a scrie și o ”continuare”. De altfel, chiar în introducere, autorul menționează că personajul principal, John Rebus, ar fi trebuit să moară la sfârșitul acestei cărți... dar că a avut instinctul (câștigător) de a schimba finalul, și astfel s-a deschis oportunitatea acestei serii.

O altă precizare interesantă a autorului este aceea că el nu s-a gândit la acest roman ca fiind unul ”polițist” și a fost mirat de încadrarea cărții în acest gen literar. Într-adevăr, într-un anumit sens, narațiunea depășește granițele convenționale ale romanului polițist ”clasic”, demonstrând capacitatea scriitorului de a explora sentimente și emoții, de a face incursiuni în trecutul personajelor, de a crea caractere complexe.

Accentul nu cade pe acțiune și nici măcar pe căutarea criminalului, ci pe trăirile lui John Rebus, detectiv la poliția din Edinburgh, fost militar, bântuit de amintirile din armată, cu o viață cam dezorganizată, o familie destrămată, foarte puțini prieteni, între care și un frate, Michael, el însuși implicat în chestiuni necurate.

Relația superficială a lui John Rebus cu colega detectiv Gill Templer conferă și o tentă romantică acestei cărți, deși într-un context extrem de apăsător, cel al crimelor în serie care se defășoară în Edinburgh și care vizează fetițe între 8 și 12 ani. Jurnalistul de investigații Jim Stevens a avut și el o relație superficială cu aceeași Gill, ceea ce crează un triunghi amoros inedit și totodată tensionat.

Cititorului îi sunt ”servite” mai multe piste, majoritatea false, una fiind și aceea că însuși detectivul John Rebus este criminalul, ceea ce amintește de Dr. Jekyll and Mr. Hyde al lui Robert Louis Stevenson.

Tensiunea crește exponențial spre finalul cărții. Rebus, care a primit de la început bilețele de la criminal, își dă în sfârșit seama că acesta are o legătură cu el, și totul devine brusc mult mai personal.

Lectura acestei cărți este una plăcută și ar fi și mai plăcută dacă cei de la editură ar fi avut bunul simț să angajeze un corector sau, în fine, pe cineva, oricine, care să arunce o privire peste text înainte de a o tipări. Nu de alta, dar greșelile sunt cam numeroase, în medie de una pe pagină, ceea ce poate deranja pe un cititor scrupulos...

Următoarea carte din serie, Hide and Seek, a fost la rândul său tradusă în română la aceeași editură, Paladin, cu titlul De-a v-ați ascunselea. Este pe lista mea de lecturi din viitorul apropiat...