Ansikte mot ansikte / Față în față (1976)

Regia: Ingmar Bergman. Producător: Lars-Owe Carlberg.

Scenariul: Ingmar Bergman.

Cu: Liv Ullmann, Erland Josephson, Aino Taube, Gunnar Björnstrand, Sif Ruud.

Fimul nu este recomandat copiilor și adolescenților sub 16 ani, și nici persoanelor fragile psihic sau emoțional.

Filmul a fost nominalizat la Oscar pentru cel mai bun regizor (Ingmar Bergman) și cea mai bună actriță în rol principal (Liv Ullmann). A primit Globul de Aur pentru cel mai bun film în limbă străină (alta decât limba engleză).

IMDb: 7,7/10; Rotten Tomatoes: 80%; Amazon: 3,8/5.

La fel ca și în alte cazuri, Ingmar Bergman a realizat prima dată un serial pentru televiziune, cu 4 episoade a câte 50 de minute fiecare, rezultând aproximativ 200 de minute de filmare; ulterior, pe baza acestuia, s-a realizat și o versiune cinematografică, cu o durată redusă la 114 minute, deci puțin mai mult de jumătate. Cele două versiuni s-au lansat aproape simultan în Suedia, iar versiunea cinematografică a fost mai târziu prezentată în întreaga lume, prin intermediul companiei americane Paramount.

Filmul se concentrează aproape exclusiv asupra stărilor și trăirilor singurului personaj principal, doctorița psihiatru Jenny Isaksson (interpretată magistral de Liv Ullmann), aflată într-un moment de dezechilibru și depresie. Lumea ei este una care favorizează astfel de căderi psihice și nervoase: este înconjurată de psihopați, lunatici și nevrotici, pe care-i tratează, nu cu prea mare succes; colegul ei, doctorul Wenkel, este la rândul său un personaj dezechilibrat, a cărui soție (interpretată de Sif Ruud) are un amant mai tânăr, iar promiscuitatea este generalizată: toată lumea umblă cu toată lumea, indiferent de vârstă, sex sau situație materială. 

Soțul lui Jenny este plecat câteva luni în Statele Unite ale Americii la o serie de conferințe iar fiica ei, Anna, într-o tabără. Jenny, rămasă singură, se mută cu bunicii ei (Aino Taube și Gunnar Björnstrand), aflați la o vârstă foarte înaintată, în camera unde și-a petrecut copilăria. Aici însă angoasele și anxietățile moștenite din copilăria sa sufocantă și tragică (prin moartea părinților) își fac simțită în mod neașteptat prezența, inițial prin apariția în visele sale (sau în realitate?) a unei bătrâne cu o privire monstruoasă.

Pe cine simbolizează bătrâna? Este oare o simplă vecină? Este o creație a subconștientului lui Jenny? Filmul duce spre această a doua concluzie, ba mai mult, se sugerează că aceasta ar fi ”cealaltă” Jenny, cea pe care Jenny ”cea de toate zilele” trebuie s-o înfrunte. Caracterul dual al lui Jenny iese treptat la suprafață, prin acțiunile sale, nu întotdeauna consistente. În relația cu doctorul Tomas Jacobi (Erland Josephson), ea ezită: acceptă avansurile lui, apoi îl respinge, apoi iar pare dispusă la o relație și așa mai departe. În fața unei tentative de viol, ea i se confesează lui Tomas că psihic ar fi vrut să fie violată dar corpul nu a ascultat-o (frigiditatea ei să fie efectul unor boli psihice rămase ascunse?). În visele sale, atitudinea sa este de asemenea dualistă: își iubește și în același timp își urăște părinții și bunicii pentru educația strictă din copilărie, pentru mijloacele pe care aceștia le-au folosit.

Tentativa de suicid pare insuficient motivată dar ea oferă prilejul regizorului de a explora o lume a viselor, mai corect spus a coșmarurilor lui Jenny, populate cu viziuni fantastice. Filmul evoluează spre un horror terifiant.

Nici după ce își revine din comă, Jenny nu este deloc susținută de cei din jurul ei, ba dimpotrivă. Soțul ei, revenit din străinătate, o vizitează scurt și o informează că a doua zi trebuie să plece din nou; doctorul Tomas Jacobi, care a sprijinit-o până atunci și a salvat-o, o părăsește la rândul său; lovitura finală o primește de la fiica ei, Anna, căreia nu-i pasă de mama ei, pe care o acuză că nu a iubit-o niciodată.

Un astfel de șir de evenimente ar conduce spre depresie până și pe un om normal, dar Jenny își regăsește în mod uluitor echilibrul, cu sprijinul celor doi bunici, mesajul final fiind acela că iubirea acoperă totul, inclusiv moartea.

Atmosfera filmului este una dramatică, de la bun început. Tăcerile sunt profunde (filmul practic nu are coloană sonoră), secvențele sunt lungi, totul se petrece cu o lentoare menită să introducă audiența într-o stare capabilă să genereze emoții, sentimente, inclusiv frică și teroare. Liv Ullmann, în rolul lui Jenny, apare practic în toate scenele, este filmată din toate unghiurile, fața ei acoperă uneori tot ecranul, declanșând și transmițând, prin simplă mimică, cele mai diverse stări.

Nu este un film pentru cei slabi de înger și probabil ritmul acesta extrem de lent nu ar fi pe placul majorității spectatorilor din prezent. Totuși, ”Față în față” rămâne una din piesele de rezistență ale cinematografiei lui Ingmar Bergman iar interpretarea lui Liv Ullmann una dintre cele mai meritorii dintre cele văzute pe marele ecran.

Jorge Luis Borges - Aleph

Jorge Luis Borges, Aleph, Editura Polirom, ediția a II-a, Colecția Top 10+ (nr. 2), Iași, 2011, 180 pag., traduceri și note de Cristina Hăulică și Andrei Ionescu. Ediție îngrijită de Andrei Ionescu (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Jorge Luis Borges, El Aleph, Edit. Losada, Buenos Aires, 1949. La ediția din 1952 s-au mai adăugat patru povestiri, care apar în toate edițiile ulterioare, inclusiv în cele din limba română. Povestirile au fost de obicei publicate inițial în reviste literare din Argentina, între 1945 și 1952.

Povestirile incluse în ediția amintită în limba română (ca și în majoritatea celor apărute pe plan internațional) sunt următoarele:

01. Nemuritorul
02. Mortul
03. Teologii
04. Povestea războinicului și a captivei
05. Biografia lui Tadeo Isidoro Cruz (1829-1874)
06. Emma Zunz
07. Casa lui Asterión
08. Cealaltă moarte
09. Deutsches Requiem
10. Căutările lui Averroes
11. Zahirul
12. Scriptura zeului
13. Abenjacán el Bojarí, ucis în labirintul său
14. Cei doi regi și cele două labirinturi
15. Așteptarea
16. Omul din prag
17. Aleph
La final există și un ”Epilog”.

Goodreads: 4,39/5; Amazon: 4,3/5; Barnes&Noble: 4,7/5.

În urmă cu 20 de ani, eram în Spania și am primit un cadou de la colegii mei de apartament, Ernesto și José Luis, cartea Narraciones de Jorge Luis Borges. Am citit atunci câteva dintre povestiri dar nu am rămas cu mare lucru. Nici nivelul meu de spaniolă nu era atât de bun încât să-mi permită facilitarea lecturii. Totuși, cartea mi-a deschis apetitul pentru literatura latino-americană de limbă spaniolă: cam din acea perioadă am început să citesc romanele lui Gabriel García Márquez, care rămâne unul dintre scriitorii mei preferați.
M-am reîntors așadar la Borges după o lungă pauză, care mi-a permis totuși să evaluez cu mai multă rigoare (neprofesională) influența sa asupra romanului modern, îndeosebi a celui latino-american.
Cele 17 povestiri din volumul Aleph marchează apogeul carierei literare a lui Borges, care s-a produs în anii 1940 și 1950, după ce, în 1938, a avut parte de un accident grav (despre care unii afirmă că i-ar fi stimulat creativitatea), și înainte de a deveni faimos. Din motive obscure, mai degrabă politice, n-a primit Premiul Nobel pentru Literatură, așa cum probabil ar fi meritat.
Povestirile sunt greu de citit și, pentru ”neinițiați”, destul de dificil de descifrat. De altfel, ele se caracterizează prin prezența mai multor niveluri de înțelegere, de la cel mai superficial la cel mai profund; pe măsură ce le recitești, noi sensuri pot apare în mintea cititorului. Nu pretind, bineînțeles, că le-aș fi putut descifra în profunzime - în fond, nivelul de înțelegere depinde în primul rând de cultura literară și filosofică a fiecărui cititor în parte, iar universul borgesian este unul atât de vast, încât chiar și un cititor cu o cultură enciclopedică ar avea probleme. Așadar, acesta nu este genul de carte ”ușoară” pe care să o citești între două stații cu mijloacele de transport în comun. Altfel, povestirile sunt destul de scurte. Povestirile nu sunt însă interesante doar prin ceea ce este scris în ele, ci mai ales prin ceea ce nu este scris: autorul îi lasă cititorului munca cea mai grea, de interpretare. Iar interpretările sunt multiple!
Este greu de făcut o selecție între povestiri. Este de asemenea imposibil să le comentezi pe toate deodată, deoarece fiecare, în sine, este unică și are aportul său la întreg. Se pot găsi însă cu ușurință câteva teme recurente. Una dintre ele este tema labirintului, care apare aproape obsesiv (Nemuritorul, Casa lui Asterión, Abenjacán el Bojarí, ucis în labirintul său, Cei doi regi și cele două labirinturi, și, în măsura în care și curțile caselor pot fi labirintice, Omul din prag). Poate și mai frecventă este tema dublurilor, inclusiv în alegerea titlurilor: după Nemuritorul urmează Mortul iar Aleph și Zahirul sunt un fel de alfa și omega, începutul și sfârșitul (deși în cazul acestor povestiri, ordinea este alta iar Aleph chiar ultima). Dublurile sunt însă și identitare, precum în cazul celor doi teologi, Ioan din Pannonia și Aurelian (Teologii), uneori de sens opus, precum în cazul războinicului Droctulft și a captivei (Povestea războinicului și a captivei, dar și în Așteptarea), alteori convergente (Biografia lui Tadeo Isidoro Cruz), uneori vizează aceeași persoană, care este curajoasă/lașă în funcție de universul sau timpul în care ne aflăm (Cealaltă moarte).
O povestire care iese un pic în evidență, ca fiind în mod clar diferită de celelalte, este Emma Zunz, despre care autorul recunoaște că i-a fost sugerată de prietena lui din acea perioadă, Cecilia Ingenieros. Deși scrisă în stil kafkian, ca urmare a intrigii detectivistice este aparent mai ușor de citit decât celelalte. Este și una din rarele excepții când Borges include actul sexual într-una din operele sale literare.
Povestirile cele mai interesante sunt însă Zahirul și Aleph. În ambele, personajul principal este chiar Borges, de fiecare dată îndrăgostit de o femeie de neatins și care devine și mai ”ideală”, prin moarte: Teodelina Villar în Zahirul și Beatrice Viterbo în Aleph. În ambele situații, dragostea aceasta imposibilă și depărtarea de viață și de realitate odată cu moartea persoanei iubite crează aparent premisele unor întâmplări ezoterice - Borges primește/găsește un obiect care-i schimbă existența: zahirul, de la care nu-și mai poate întoarce gândurile, și aleph-ul, în care se reflectă întregul univers.
În Epilog, Borges vorbește despre propriile sale povestiri ca fiind ”fantastice”; probabil astăzi ele ar putea fi mai degrabă catalogate drept ”realism magic”. Autorul are un stil ermetic, aproape academic, însoțindu-și afirmațiile de dovezi, de citări, uneori foarte exacte, cu trimiteri precise la autori, ani și publicații, precum în articolele sau cărțile științifice. Mai mult, sunt folosite destule date reale iar unele caractere sunt personaje reale, inclusiv din familia lui Borges (de exemplu, bunica lui, în Povestea războinicului și a captivei) sau Borges însuși. Toate acestea au rostul de a câștiga încrederea cititorului că sunt expuse fapte și evenimente reale, de a conferi o notă suplimentară de realism unor întâmplări incredibile.

Era - The Very Best of Era (2004)

Era - The Very Best of Era, Mercury / Universal, 2004.

Sunt trecute, pe rând, titlul melodiei și durata:

01. Ameno (Remix) 3:49
02. Don't Go Away 4:24
03. The Mass 3:42
04. Mother (Remix) 4:11
05. Misere Mani 4:06
06. Avemano Orchestral 4:21
07. Looking for Something 4:10
08. Don't U 2:58
09. Enae Volare 3:36
10. Cathar Rhythm 3:20
11. Divano 3:55
12. Don't You Forget 3:42
13. Hymne 4:56
14. Sentence 4:53
15. I Believe 4:25
16. Looking for Something (Darren Tate Mix Edit) 3:19

Toate melodiile sunt compuse și produse de Eric Lévi.

Interpretarea vocală aparține Corului Englez de Cameră (English Chamber Choir) dirijat de Guy Protheroe, și soliștilor Guy Protheroe (melodiile 1, 2 și 9), Lena Jinnegren (melodiile 2, 5, 7, 12, 14, 16), Florence Dedame (melodia 4, Mother, pentru care a scris și versurile) și Harriet Jay (melodia 6, Avemano Orchestral).

AllMusic: 3,5/5; Amazon: 4,8/5; Rate Your Music: 3,06/5.

Ultimele decenii s-au caracterizat printr-o reîntoarcere a omului modern spre rădăcinile sale, spre elemente culturale aparținând unor epoci străvechi. În acest curent se încadrează și Era, un proiect muzical pus la punct în anii 1990 de Eric Lévi cu sprijinul lui Guy Protheroe și a Corului Englez de Cameră (English Chamber Choir). Totul a plecat de la comedia franceză de mare succes, Vizitatorii (1993), pentru care Eric Lévi a compus coloana sonoră, la rândul său foarte apreciată. Melodia care asigură fondul muzical al filmului, Enae Volare, a fost de altfel inclusă în primul album, intitulat Era (la fel ca și proiectul) și apărut în 1996.

Totuși, melodia cea mai cunoscută de pe acest prim album și din toată discografia Era este Ameno, care deschide (în formă remixată, mai modernă) și albumul The Very Best of Era (2004), o compilație incluzând aproximativ jumătate din înregistrările apărute pe primele trei albume, Era, Era 2 (2000) și The Mass (2003). Întrucât un singur album, mai puțin reușit, Reborn (2008), a apărut după această compilație, se poate afirma că The Very Best of Era este o colecție reprezentativă de melodii a acestui proiect muzical, a cărui activitate pare astăzi încheiată.

Eric Lévi crează o muzică ambientală, aparținând teoretic genului New Age (pe aceeași linie cu Enigma, de exemplu), inspirată din muzica liturgică medievală, în particular cântecele gregoriene, interpretate de un cor, la care adaugă sunete specifice moderne, cu influențe pop, rock și muzică electronică. Corul cântă de obicei într-o limbă asemănătoare cu latina, dar care în mod intenționat nu are niciun sens; videoclipurile sugerează teme dramatice, religioase/creștine, având loc într-o epocă îndepărtată, străveche, de obicei Evul Mediu. Sunt însă și numeroase melodii în limba engleză, în special cele mai noi, de pe albumele Era 2 și The Mass, interpretate de Lena Jinnegren (Don't Go Away, Misere Mani, Looking for Something, Don't You Forget).

Melodia The Mass este clar influențată de O Fortuna de la Carmina Burana iar Eric Lévi recunoaște acest lucru, creditându-l pe Carl Orff. Este totuși o realizare artistică de excepție, bazată, aproape în egală măsură, pe o melodie proprie Era, care apare și în acest album, Divano.

Cele mai reușite piese de pe album sunt, în mod paradoxal, remixurile (criticate de unii), care mi se par mai bune decât originalele: Ameno, melodia cea mai cunoscută, Mother (la care a contribuit, și vocal și liric, Florence Dedame) și Looking for Something, în varianta îmbunătățită de Darren Tate. De altfel, melodia aceasta, care încheie albumul, împreună cu cea anterioară, care este strict instrumentală, I Believe, se regăsesc doar în această compilație, fiind piese ”originale”, care i-ar motiva și pe cei care au deja toate albumele să-l cumpere și pe acesta.

Comoara din Vadul Vechi (1964)

Regia: Victor Iliu. Producție: Studioul Cinematografic București.
Scenariul: Valeriu Emil Gălan.
Cu: Ștefan Mihăilescu-Brăila, Ion Caramitru, Mariana Pojar, Corina Constantinescu, Gheorghe Dinică.
IMDb: 7,0/10; Cinemagia: 7,2/10; Cinemarx: 9,0/10.

Prisac (Ștefan Mihăilescu-Brăila) și Anița (Mariana Pojar)

Filmul românesc a avut mult de suferit în perioada comunistă din cauza ideologiei care trebuia să transpară în film sub formă de propagandă și manipulare a spectatorilor, a cenzurii (auto-impuse, în majoritatea cazurilor), a plajei limitate de alegere a subiectelor. Totuși, în ciuda tuturor acestor restricții, cinematografia românească a reușit să producă numeroase filme memorabile.

Unul dintre acestea este, după umila mea părere, și ”Comoara din Vadul Vechi”, ultima realizare a regizorului Victor Iliu, înainte de trecerea sa prematură în neființă. După ”La moara cu noroc” (1955), primul film de ”stil” din cinematografia românească, Victor Iliu revine la un subiect vizând realitățile din mediul rural, doar că de data aceasta cele din 1946, anul marii secete, având drept sursă de inspirație nuvela ”La răzeși” a scriitorului Valeriu Emil Gălan, autor în mare vogă în primele decenii ale comunismului, care apare ca scenarist.

Regizorul are curajul de a distribui în acest film o serie de actori tineri, debutanți sau cvasi-debutanți: Ștefan Mihăilescu-Brăila în primul său rol principal, Ion Caramitru - debutant absolut, Mariana Pojar sau Gheorghe Dinică la primele lor roluri mai importante. De notat și debutul lui Lucian Pintilie, ca regizor asistent, mulți atribuindu-i acestuia cea mai celebră scenă din film, cea în care Prisac (Ștefan Mihăilescu-Brăila) și Ion (Ion Caramitru) ară pământul uscat și pietros până la epuizarea lor și a cailor.

Tema este similară cu cea din La Moara cu noroc: goana după avere, lăcomia, dorința de a fi ”cineva”, toate acestea îl împing pe Prisac, personajul principal, spre dezumanizare. El revine în satul său natal, Vadu, cu argatul Ion, cu sume mari de bani, semințe și o presupusă ”comoară”. Ca un adevărat capitalist, Prisac nu vede seceta decât ca pe o (nouă) oportunitate de a scoate bani din piatră seacă (nu tocmai la figurat). Primit cu răceală în sat de membrii unei comunități care-i cunoaște defectele și faptele mai vechi, el reușește încetul cu încetul să-și câștige respectul unor oameni aflați la limita supraviețuirii, mânați de interes, și pe care-i controlează cu o dexteritate malefică.

Cu toate acestea, el nu reușește să-și impună voința în fața argatului Ion, care îi opune o rezistență sporită, a tinerei Anița (Mariana Pojar) și este în cele din urmă trădat chiar de propria soră, Maria (Corina Constantinescu). Ticăloșenia lui Prisac, mai puțin evidentă la început, tinde să ia proporții inumane spre final, când își vede amenințat statutul de ”primar” în sat. Comunitatea locală este salvată de intervenția ”comuniștilor” din satul vecin, Borza, conduși de soțul Mariei, Zamfir (Gheorghe Dinică).

Peisajul selenar contribuie la crearea unei atmosfere dramatice. Cadrele de început, cu Ion depănându-și povestea ”în prezent” cu referire la ceea ce s-a întâmplat ”în urmă cu 18 ani”, contribuie la o detensionare anticipativă (spectatorul știind astfel de la început că ”totul se va termina cu bine”) și la crearea unei iluzii de realism, filmul nefiind altceva decât un lung ”flash-back”, cu o revenire în final la perioada de ”bunăstare” a ”prezentului”, în comparație cu ceea ce se întâmplase ”atunci”. Soarta lui Prisac nu este clară, regizorul lăsând la latitudinea publicului epilogul narațiunii.

Dincolo de tiparele și clișeele ideologice specifice epocii, filmul iese în evidență prin plasticitatea reprezentărilor, realismul personajelor, atmosfera de ”secetă”. Dragostea dintre Ion (Ion Caramitru) și Anița (Mariana Pojar) pare să constituie un alt nucleu dramatic, care oferă regizorului posibilitatea de a adăuga note de expresivitate și de sentimentalism într-o peliculă în care principalul obiectiv al majorității personajelor pare să fie supraviețuirea în condițiile vitrege impuse de secetă. Spre deosebire de alte filme (comuniste) care prezintă lupta societății cu natura, de data aceasta omul nu iese câștigător. Micuțul sat Vadu nu are resursele necesare pentru o astfel de luptă; de altfel, de la început, satul pare destructurat, rupt de lume, lipsit de cele mai elementare facilități (nicio mențiune despre școală, ca să nu mai vorbim de biserică). Sătenii sunt atât de disperați, încât renunță și la cea mai elementară demnitate, acceptând să-și trimită fiicele la Prisac, și săpând noaptea după iluzoria comoară.

Interpretarea actorilor este meritorie, în ciuda lipsei de experiență a majorității acestora. Filmul poate fi vizionat pe youtube, dar calitatea imaginii lasă un  pic de dorit, iar sunetul este ușor în contratimp, distanța dintre sunet și imagine mărindu-se spre final.

Adamo ed Eva / Adam și Eva (1949)

Regia: Mario Mattoli. Producător: Dino de Laurentiis.
Scenariul: Marcello Marchesi, Vittorio Metz.
Cu: Macario, Isa Barzizza, Gianni Agus, Guglielmo Barnabò, Riccardo Billi.
IMDb: 5,5/10; FilmTV.it: 4,8/10; MYMovies.it: 1,75/5.

După război, lumea se săturase de drame și tragedii, avusese parte de destule în timpul marii conflagrații mondiale. Studiourile cinematografice au prins repede ideea și s-au axat pe comedii mai mult sau mai puțin romantice, pentru care cererea din partea publicului era imensă. Dacă o astfel de comedie se învârtea și în jurul ideii de căsătorie, cu atât mai bine! Oamenii se căsătoreau și făceau copii, recuperând perioada de ”secetă” din timpul războiului, ceea ce a dus la un adevărat ”baby-boom”.

Cinematografia italiană nu făcea, desigur, vreo excepție. Casa de filme Lux, poate cea mai mare din Italia acelei perioade, s-a adaptat repede. Și care era rețeta ideală pentru public, dacă nu un cuplu format din cel mai cunoscut actor de comedie din acel moment în Italia (Macario) și cea mai frumoasă actriță (Isa Barzizza), interpretând cel mai cunoscut cuplu din istorie, pe Adam și Eva?

Sigur, filmul nu este deloc unul ”liniar” ci mai degrabă format din mai multe episoade, sau scenete, după moda teatrului de revistă sau a ”avanspectacolului” din perioada fascistă, când teatrele erau finanțate pentru a prezenta filme, iar actorii de teatru aveau la dispoziție doar câteva minute, înainte de film, pentru o scenetă.
Povestea care unește toate scenetele din film este teama lui Adamo Rossi (Macario), patron la un salon de înfrumusețare, de a se căsători cu colega sa manichiuristă, Eva Bianchi (Isa Barzizza). Este un adevărat ”război al sexelor”, în care Adamo încearcă să-i demonstreze că, de-a lungul timpurilor, toate ”Evele” nu au adus altceva decât necazuri și moartea bărbaților care s-au îndrăgostit de ele. El îi citește Evei pasaje dintr-o carte, cu toate aceste întâmplări tragice, interpretate sub formă de parodie, în cele cinci scenete care formează de fapt filmul: Adam și Eva în preistorie (povestea păcatului originar), în antichitate (Elena din Troia și războiul troian pe care l-a cauzat), în Evul Mediu (concubina unui pașă, care l-a trădat pe acesta în favoarea cruciaților creștini), în modernitate (Rossella, o fanatică sudistă din războiul de secesiune american, care cauzează un măcel generalizat) și în viitor, mai exact în anul 2000!
Toate scenele sunt comice și interesante, dar cea care atrage azi mai mult atenția este ultima. În anul 2000, cel de-al cincelea război mondial se încheie cu dispariția aproape a întregii omeniri; câțiva supraviețuitori își găsesc calea spre un far, unde speră să găsească o femeie, ca lumea să poată fi repopulată și umanitatea să fie salvată. Femeia (Isa Barzizza), nevasta angajatului de la far (Macario), acceptă surprinzător provocarea, spre supărarea soțului; dar naufragiații, de diverse rase și naționalități, se măcelăresc reciproc, rusul și americanul ultimii, în vreme ce supraveghetorul farului pleacă, lăsând-o singură pe această Eva a viitorului!
Totuși, filmul revine în final la ”realitate”, unde Adamo Rossi, cu acordul publicului, se căsătorește cu frumoasa Eva, acceptând riscurile, greutățile și responsabilitățile pe care le presupune întemeierea unei familii.
Este de asemenea demn de remarcat că prima versiune a filmului, apărută la sfârșitul anului 1949, a fost intens criticată din cauza lipsei de respect față de morala și conștiința religioasă și doctrina creștină... astfel că, după cenzură, filmul a apărut cu o versiune mai ”cuminte”, la începutul anului 1950. Criticii din acea vreme se legau și de faptul că doamnele din acest film, în speță actrița Isa Barzizza, apăreau prea dezbrăcate... celebră fiind scena în care apare (ca Elena din Troia) cu spatele gol! Ce timpuri...

Diana Gabaldon - Călătoarea

Diana Gabaldon, Călătoarea, Editura Nemira, Colecția Nautilus Fantasy, București, 2015, 800 pag., traducere de Maria Drăguț (este ediția pe care am citit-o).

Ediția originală: Diana Gabaldon, Outlander, Delacorte Press, New York, 1991. În Marea Britanie cartea a apărut cu titlul Cross Stitch în același an.

Goodreads: 4,2/5; Amazon: 4,6/5; Barnes&Noble: 4,4/5.

Călătoria în timp este una dintre temele mele favorite în literatură și aș menționa aici doar două dintre cărțile care o tratează foarte bine, având și o tentă istorică, și pe care le-am citit și răscitit încă din adolescență: Un yankeu la curtea regelui Arthur de Mark Twain și Prizonierii timpului de Michael Crichton. Ambele au avut parte și de ecranizări remarcabile. Nu mai enumăr numeroasele cărți SF care abordează subiectul într-o altă manieră, la o altă scară - poate doar ca fapt divers, să amintesc Sfârșitul eternității de Isaac Asimov.
Interesul meu inițial a fost așadar clar stârnit de această tematică, la care s-a adăugat faptul că romanul a apărut la o editură recunoscută în publicarea de romane SF, în speță Nemira, și în colecția Nautilus Fantasy (care nu e aceeași cu Nautilus...). Mă așteptam la o carte aparținând genului ”fantastic”, dar - surpriză! - s-a dovedit a fi un roman istoric de dragoste cu câteva elemente fantastice de importanță minoră. Am fost dezamăgit, mai ales că nu mă așteptam ca o editură ca Nemira să publice astfel de gen de cărți - chiar dacă înțeleg interesul comercial al editurii, mai ales că, invers ordinii normale a lucrurilor, cartea a fost tradusă în limba română la 25 de ani de la apariția versiunii originale și abia DUPĂ ce a fost ecranizată într-un serial de succes, Outlander, care a fost difuzat în România ca Străina pe AXN White. Așadar, publicarea i-a vizat în primul rând pe cei care au urmărit serialul... categorie din care eu nu fac parte. De altfel, sezonul 1, singurul difuzat până acum în România, urmărește cu fidelitate evenimentele din această carte. Sezonul 2, care va transmis tot pe AXN White începând cu 22 decembrie 2016 (din câte am citit), va include evenimentele din următorul roman din serie, tradus în română ca Talismanul, publicat de data aceasta (în 2016) înainte de apariția filmului, tot de către editura Nemira și în aceeași colecție. În total sunt 8 cărți din ”seria” Outlander, și autoarea lucrează și la o noua... ceea ce e firesc, cererea din partea publicului fiind foarte mare.
Și acum, să revenim la carte. Intenția autoarei a fost evident aceea de a scrie un roman istoric, sau mai degrabă o fantezie romantică care, pentru a avea toate elementele necesare, nu se putea desfășura în prezent. Fără îndoială, autoarea s-a documentat destul de serios - ea reușește să creeze o imagine clară a timpurilor în care se desfășoară acțiunea, respectiv partea montană a Scoției (Highlands) în 1743. Nu doar Claire Randall este transpusă într-un alt timp, ci și cititorul. Atmosfera specifică secolului al XVIII-lea este bine evocată și reprezentată, inclusiv prin manifestări artistice, folclorice, activități curente (agricultură, creșterea animalelor), superstiții, vânătoare de vrăjitoare, biciuiri, schingiuiri, dezbateri politice, istorie militară, lupte, închisori, crime și torturi.
Da, toate sunt prezente în roman și autoarea are un gust aparte pentru a prezenta cele mai mici detalii, astfel încât cititorul este efectiv părtaș, fără a se putea sustrage emoțional. Totuși, de ce călătoria în timp? Elementul fantastic a fost necesar, cred eu, pentru a avea un punct de vedere modern, actual, asupra faptelor. Ar fi fost greu de imaginat ca o femeie din secolul al XVIII-lea să aibă caracterul independent al lui Claire Randall. Ori, cartea este scrisă prin vocea acesteia: Claire este cea care relatează evenimentele. Ori, cred eu că autoarea își dorea ca cititoarele (cititorii?!) să se poată identifica cu personajul principal, iar acest fapt nu se putea concretiza altfel. În plus, se adaugă un element de natură morală greu de evaluat: Claire este căsătorită în secolul XX cu Frank Randall, și astfel are reținerile ei evidente în a accepta un alt partener în secolul al XVIII-lea. Prezența strămoșului lui Frank, Jonathan Randall, în evenimentele în care Claire este implicată în secolul al XVIII-lea, are și ea multiple semnificații. Asemănarea fizică (până la identitate) a lui Jonathan Randall cu Frank, în contrast cu caracterul său sadic, este un motiv în plus ca în mod subliminal Claire să se simtă atrasă de Jamie Fraser, eroul acestui roman. Cât despre James Fraser, el este desigur eroul perfect, pe placul tuturor (sau majorității) doamnelor care citesc această carte: este în același timp puternic și vulnerabil, este dominant și dominat, atractiv fizic, virgin în momentul căsătoriei, atent, gentil, dur câteodată, blând și tandru în alte momente, și, mai mult decât orice, până peste măsură de îndrăgostit de Claire, pe care o protejează și o salvează... la fel și ea pe el... și, în fine, aici intervin și alte clișee ale romanelor de dragoste, doar că, acțiunea petrecându-se în secolul al XVIII-lea, pericolele sunt la tot pasul, iar abuzurile și tentativele de viol abundă. Scenele de sex dintre cei doi sunt cu adevărat foarte plastic redate, ilustrate aș putea zice... oarecum peste măsură. Perspectiva feminină (sau chiar feministă) este însă cea care predomină, așa că, fără a fi misogin, îmi imaginez că romanul a fost destinat în primul rând persoanelor de sex feminin.
Partea fantastică, după cum spuneam, are o importanță minoră. În capitolele de început, când Claire încă se află în timpul ei (1945), Frank vede o fantomă, dar totul rămâne un mister neelucidat... Apoi doamna Graham îi citește lui Claire în palmă viitorul; ea se dovedește nu doar o chiromantă deosebită dar și o ”vrăjitoare” modernă, văzută de soții Randall printre vrăjitoarele de la Craigh na Dun. Nu mai vorbesc de faptul că Claire se întâlnește (în secolul al XVIII-lea) cu Nessie, atunci când ajunge din nou la Loch Ness. Dar toate aceste elemente fantastice nu joacă nici un rol în intriga de bază a poveștii. Nici măcar Geillis Duncan, o vrăjitoare ”autentică”, venită și ea din viitor (?), nu are vreo implicare majoră în narațiune. De notat și faptul că, pentru Claire, timpul curge la fel și în viitor ca și pentru ea: după câteva luni petrecute în secolul al XVIII-lea, își imaginează că și în secolul XX au trecut tot câteva luni... și asta pare să fie și convingerea Dianei Gabaldon. Deci, cu alte cuvinte, dacă ai plecat din anul 1945 în anul 1743, și ai petrecut x luni acolo, nu te mai poți întoarce decât în 1945 + x luni? Ciudată teorie asupra timpului.
Ar mai și chestiunea adaptării la secolul al XVIII-lea. Claire nu pare a avea probleme deosebite, ceea ce este cel puțin ciudat. Este adevărat, ea este o soră medicală în secolul XX și cunoștințele sale medicale sunt utile și în secolul al XVIII-lea (probabil 90% din profesiile actuale nu ar avea nicio valoare în secolul al XVIII-lea - nu este cazul lui Claire). Apoi, toată lumea o crede spioană, la un moment dat chiar vrăjitoare, dar refuză să explice proveniența ei, decât mult mai târziu, și doar unor persoane de încredere. Cât de logică este o asemenea reținere? De asemenea, am mai fost uimit și de rapiditatea călătoriei în Franța: în câteva ore de navigație, eroii noștri au ajuns din Scoția în Franța! Nu prea îmi dau seama pe unde! Poate autoarea a uitat să ne spună cum au ajuns din Scoția până în sudul Angliei, de unde într-adevăr se poate ajunge în câteva ore în Franța? Dar, apoi, cum era posibilă traversarea întregii Scoții și a Angliei în condițiile acelea?
Ultima problemă pe care simt că ar trebui să o abordez este traducerea. Versiunea originală, în engleză, cuprinde numeroase arhaisme și autoarea a făcut eforturi deosebite ca și limbajul să corespundă, pe cât posibil, cu cel din secolul al XVIII-lea. Traducătoarea n-a mai făcut aceleași eforturi și, drept urmare, cu puține excepții, toți scoțienii au un limbaj cât se poate de contemporan și de standard. În plus, titlul. În engleză, el provine de la felul în care James o alintă pe Claire, Sassenach, adică Outlander, pe românește ar fi ”străină”. Trebuie spus totuși că sassenach este un termen peiorativ, adică o traducere mai corectă ar fi ”vinitură”, și este ciudat că Jamie îl folosește într-un context romantic. În carte, am constatat că s-a tradus cu ”englezoaică”, care nu mi se pare cea mai fericită alegere. Titlul însă s-a tradus și mai frapant: Călătoarea. Mi-e dificil să înțeleg: oare titlul din serial, Străina, nu era suficient de bun?
În final, să mai adaug și faptul că romanul nu este tocmai echidistant din punct de vedere politic. Principalul personaj negativ, Jonathan Randall, este englez, și englezii sunt în general descriși negativ, în contrast cu scoțienii. Ceea ce mi-a adus aminte de Braveheart  și de alte filme în care scoțienii sunt preamăriți iar englezii prezentați ca ticăloși, răi, sadici, homosexuali și așa mai departe. Să fie oare doar o răzbunare a istoriei? Poate asta ar putea avea legătură cu faptul că Diana Gabaldon este o scriitoare americană cu origine mexicană (pe linie paternă).
Pentru un roman de debut, este unul excelent. Din păcate, deși are 800 de pagini, nu este terminat. Practic, totul este lăsat în coadă de pește... pentru ca cititorii să cumpere următorul roman din serie. Eu, unul, nu știu dacă o voi face.