Regia: Ingmar Bergman. Producător: Lars-Owe Carlberg.
Scenariul: Ingmar Bergman.
Cu: Liv Ullmann, Erland Josephson, Aino Taube, Gunnar Björnstrand, Sif Ruud.
Fimul nu este recomandat copiilor și adolescenților sub 16 ani, și nici persoanelor fragile psihic sau emoțional.
Filmul a fost nominalizat la Oscar pentru cel mai bun regizor (Ingmar Bergman) și cea mai bună actriță în rol principal (Liv Ullmann). A primit Globul de Aur pentru cel mai bun film în limbă străină (alta decât limba engleză).
IMDb: 7,7/10; Rotten Tomatoes: 80%; Amazon: 3,8/5.
La fel ca și în alte cazuri, Ingmar Bergman a realizat prima dată un serial pentru televiziune, cu 4 episoade a câte 50 de minute fiecare, rezultând aproximativ 200 de minute de filmare; ulterior, pe baza acestuia, s-a realizat și o versiune cinematografică, cu o durată redusă la 114 minute, deci puțin mai mult de jumătate. Cele două versiuni s-au lansat aproape simultan în Suedia, iar versiunea cinematografică a fost mai târziu prezentată în întreaga lume, prin intermediul companiei americane Paramount.
Filmul se concentrează aproape exclusiv asupra stărilor și trăirilor singurului personaj principal, doctorița psihiatru Jenny Isaksson (interpretată magistral de Liv Ullmann), aflată într-un moment de dezechilibru și depresie. Lumea ei este una care favorizează astfel de căderi psihice și nervoase: este înconjurată de psihopați, lunatici și nevrotici, pe care-i tratează, nu cu prea mare succes; colegul ei, doctorul Wenkel, este la rândul său un personaj dezechilibrat, a cărui soție (interpretată de Sif Ruud) are un amant mai tânăr, iar promiscuitatea este generalizată: toată lumea umblă cu toată lumea, indiferent de vârstă, sex sau situație materială.
Soțul lui Jenny este plecat câteva luni în Statele Unite ale Americii la o serie de conferințe iar fiica ei, Anna, într-o tabără. Jenny, rămasă singură, se mută cu bunicii ei (Aino Taube și Gunnar Björnstrand), aflați la o vârstă foarte înaintată, în camera unde și-a petrecut copilăria. Aici însă angoasele și anxietățile moștenite din copilăria sa sufocantă și tragică (prin moartea părinților) își fac simțită în mod neașteptat prezența, inițial prin apariția în visele sale (sau în realitate?) a unei bătrâne cu o privire monstruoasă.
Pe cine simbolizează bătrâna? Este oare o simplă vecină? Este o creație a subconștientului lui Jenny? Filmul duce spre această a doua concluzie, ba mai mult, se sugerează că aceasta ar fi ”cealaltă” Jenny, cea pe care Jenny ”cea de toate zilele” trebuie s-o înfrunte. Caracterul dual al lui Jenny iese treptat la suprafață, prin acțiunile sale, nu întotdeauna consistente. În relația cu doctorul Tomas Jacobi (Erland Josephson), ea ezită: acceptă avansurile lui, apoi îl respinge, apoi iar pare dispusă la o relație și așa mai departe. În fața unei tentative de viol, ea i se confesează lui Tomas că psihic ar fi vrut să fie violată dar corpul nu a ascultat-o (frigiditatea ei să fie efectul unor boli psihice rămase ascunse?). În visele sale, atitudinea sa este de asemenea dualistă: își iubește și în același timp își urăște părinții și bunicii pentru educația strictă din copilărie, pentru mijloacele pe care aceștia le-au folosit.
Tentativa de suicid pare insuficient motivată dar ea oferă prilejul regizorului de a explora o lume a viselor, mai corect spus a coșmarurilor lui Jenny, populate cu viziuni fantastice. Filmul evoluează spre un horror terifiant.
Nici după ce își revine din comă, Jenny nu este deloc susținută de cei din jurul ei, ba dimpotrivă. Soțul ei, revenit din străinătate, o vizitează scurt și o informează că a doua zi trebuie să plece din nou; doctorul Tomas Jacobi, care a sprijinit-o până atunci și a salvat-o, o părăsește la rândul său; lovitura finală o primește de la fiica ei, Anna, căreia nu-i pasă de mama ei, pe care o acuză că nu a iubit-o niciodată.
Un astfel de șir de evenimente ar conduce spre depresie până și pe un om normal, dar Jenny își regăsește în mod uluitor echilibrul, cu sprijinul celor doi bunici, mesajul final fiind acela că iubirea acoperă totul, inclusiv moartea.
Atmosfera filmului este una dramatică, de la bun început. Tăcerile sunt profunde (filmul practic nu are coloană sonoră), secvențele sunt lungi, totul se petrece cu o lentoare menită să introducă audiența într-o stare capabilă să genereze emoții, sentimente, inclusiv frică și teroare. Liv Ullmann, în rolul lui Jenny, apare practic în toate scenele, este filmată din toate unghiurile, fața ei acoperă uneori tot ecranul, declanșând și transmițând, prin simplă mimică, cele mai diverse stări.
Nu este un film pentru cei slabi de înger și probabil ritmul acesta extrem de lent nu ar fi pe placul majorității spectatorilor din prezent. Totuși, ”Față în față” rămâne una din piesele de rezistență ale cinematografiei lui Ingmar Bergman iar interpretarea lui Liv Ullmann una dintre cele mai meritorii dintre cele văzute pe marele ecran.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu