Comoara din Vadul Vechi (1964)

Regia: Victor Iliu. Producție: Studioul Cinematografic București.
Scenariul: Valeriu Emil Gălan.
Cu: Ștefan Mihăilescu-Brăila, Ion Caramitru, Mariana Pojar, Corina Constantinescu, Gheorghe Dinică.
IMDb: 7,0/10; Cinemagia: 7,2/10; Cinemarx: 9,0/10.

Prisac (Ștefan Mihăilescu-Brăila) și Anița (Mariana Pojar)

Filmul românesc a avut mult de suferit în perioada comunistă din cauza ideologiei care trebuia să transpară în film sub formă de propagandă și manipulare a spectatorilor, a cenzurii (auto-impuse, în majoritatea cazurilor), a plajei limitate de alegere a subiectelor. Totuși, în ciuda tuturor acestor restricții, cinematografia românească a reușit să producă numeroase filme memorabile.

Unul dintre acestea este, după umila mea părere, și ”Comoara din Vadul Vechi”, ultima realizare a regizorului Victor Iliu, înainte de trecerea sa prematură în neființă. După ”La moara cu noroc” (1955), primul film de ”stil” din cinematografia românească, Victor Iliu revine la un subiect vizând realitățile din mediul rural, doar că de data aceasta cele din 1946, anul marii secete, având drept sursă de inspirație nuvela ”La răzeși” a scriitorului Valeriu Emil Gălan, autor în mare vogă în primele decenii ale comunismului, care apare ca scenarist.

Regizorul are curajul de a distribui în acest film o serie de actori tineri, debutanți sau cvasi-debutanți: Ștefan Mihăilescu-Brăila în primul său rol principal, Ion Caramitru - debutant absolut, Mariana Pojar sau Gheorghe Dinică la primele lor roluri mai importante. De notat și debutul lui Lucian Pintilie, ca regizor asistent, mulți atribuindu-i acestuia cea mai celebră scenă din film, cea în care Prisac (Ștefan Mihăilescu-Brăila) și Ion (Ion Caramitru) ară pământul uscat și pietros până la epuizarea lor și a cailor.

Tema este similară cu cea din La Moara cu noroc: goana după avere, lăcomia, dorința de a fi ”cineva”, toate acestea îl împing pe Prisac, personajul principal, spre dezumanizare. El revine în satul său natal, Vadu, cu argatul Ion, cu sume mari de bani, semințe și o presupusă ”comoară”. Ca un adevărat capitalist, Prisac nu vede seceta decât ca pe o (nouă) oportunitate de a scoate bani din piatră seacă (nu tocmai la figurat). Primit cu răceală în sat de membrii unei comunități care-i cunoaște defectele și faptele mai vechi, el reușește încetul cu încetul să-și câștige respectul unor oameni aflați la limita supraviețuirii, mânați de interes, și pe care-i controlează cu o dexteritate malefică.

Cu toate acestea, el nu reușește să-și impună voința în fața argatului Ion, care îi opune o rezistență sporită, a tinerei Anița (Mariana Pojar) și este în cele din urmă trădat chiar de propria soră, Maria (Corina Constantinescu). Ticăloșenia lui Prisac, mai puțin evidentă la început, tinde să ia proporții inumane spre final, când își vede amenințat statutul de ”primar” în sat. Comunitatea locală este salvată de intervenția ”comuniștilor” din satul vecin, Borza, conduși de soțul Mariei, Zamfir (Gheorghe Dinică).

Peisajul selenar contribuie la crearea unei atmosfere dramatice. Cadrele de început, cu Ion depănându-și povestea ”în prezent” cu referire la ceea ce s-a întâmplat ”în urmă cu 18 ani”, contribuie la o detensionare anticipativă (spectatorul știind astfel de la început că ”totul se va termina cu bine”) și la crearea unei iluzii de realism, filmul nefiind altceva decât un lung ”flash-back”, cu o revenire în final la perioada de ”bunăstare” a ”prezentului”, în comparație cu ceea ce se întâmplase ”atunci”. Soarta lui Prisac nu este clară, regizorul lăsând la latitudinea publicului epilogul narațiunii.

Dincolo de tiparele și clișeele ideologice specifice epocii, filmul iese în evidență prin plasticitatea reprezentărilor, realismul personajelor, atmosfera de ”secetă”. Dragostea dintre Ion (Ion Caramitru) și Anița (Mariana Pojar) pare să constituie un alt nucleu dramatic, care oferă regizorului posibilitatea de a adăuga note de expresivitate și de sentimentalism într-o peliculă în care principalul obiectiv al majorității personajelor pare să fie supraviețuirea în condițiile vitrege impuse de secetă. Spre deosebire de alte filme (comuniste) care prezintă lupta societății cu natura, de data aceasta omul nu iese câștigător. Micuțul sat Vadu nu are resursele necesare pentru o astfel de luptă; de altfel, de la început, satul pare destructurat, rupt de lume, lipsit de cele mai elementare facilități (nicio mențiune despre școală, ca să nu mai vorbim de biserică). Sătenii sunt atât de disperați, încât renunță și la cea mai elementară demnitate, acceptând să-și trimită fiicele la Prisac, și săpând noaptea după iluzoria comoară.

Interpretarea actorilor este meritorie, în ciuda lipsei de experiență a majorității acestora. Filmul poate fi vizionat pe youtube, dar calitatea imaginii lasă un  pic de dorit, iar sunetul este ușor în contratimp, distanța dintre sunet și imagine mărindu-se spre final.